TIPare

O data am vrut sa fiu din nou eu insami deoarece nu mai eram nimic.Adica...asa credeam eu in mod eronat deoarece nimicul este totusi, ceva.Imi stabilisem un anumit tipar a ceea ce urma sa fiu cand va sa fiu iar.Daca ma gandesc acuma...nu prea pricep de ce trebuia sa fiu tiparul acela si nu altul pentru ca daca nu mai eram...ce importanta avea ce anume urma sa devin?Probabil ca tiparul semana cu acel eu insami care, atunci cand eram, eram din obisnuinta. Ma obisnuisem sa fiu eu insami pentru ca lumea spunea ca imi sta bine. Probabil ca imi statea bine, prea era convinsa toata lumea, sau ma rog, o parte a ei , mai mare sau mai mica.Eram mandra de eu insami si aveam tot dreptul, eu insami era si rodul muncii mele. E drept, uneori ma simteam inexplicabil de obosita si atunci toata lumea ma sfatuia sa iau vitamine pentru a ma mentine in forma maxima de eu insami.

Intr-o zi, in timp ce atentia imi era captata de cursul unor evenimente care nu aveau ce sa caute acolo, din neatentie, l-am pierdut pe eu insami. L-am pierdut este o metafora, este cumva...scriptic. Faptic, am uitat ce faceam cand eram eu insami.

Am incercat orice: am luat vitamine, am citit carti, mi-am sunat prietenii, am cautat pe Google.Canci.Nimic.Tipare de eu insami erau cacalau dar nu mi se potrivea niciunul.Ba imi erau bune in sus dar mici in jos, ba invers.
O data m-am dus cu unul dintre tipare la croitorul de tipare si i-am spus : domnule croitor, vreau si eu unul ca asta, dar sa-mi fie bun, sa nu ma stranga sau sa-mi fie prea larg. Croitorul, un maestru pe segmentul meu de piata, mi-a confectionat un tipar.Arata bine, imi era pe masura dar se inchidea cu nasturi. La naiba!! Tiparul de eu insami, cel minunat si de toata lumea acceptat, ba as putea spune fara sa gresesc decat in unele puncte, chiar admirat, se inchidea cu fermoar...iar acum lumea nu ma mai recunostea cand mergeam pe strada cu nasturii. Ma recunostea numai la telefon sau pe mail.
Situatia devenise de nesuportat.Nu imi mai puteam ingadui sa fiu nimic, sa functionez fara eu insami-ul meu iar eu nu puteam, nu, nu puteam sa imi amintesc...
Am luat decizia sa stau de vorba cu eu insami, evident, la telefon, sa cadem la o intelegere.Nu am reusit, nu vorbeam aceeasi limba iar traducatorii fie erau in concediu, fie erau prea scumpi, fie nu mergea instalatia aia de teleconferinte sau cum naiba s-o fi numind.

Asa ca am lasat-o balta.Probabil ca, stand in balta, situatia a suferit transformari radicale pentru ca, intr-o zi, a inceput sa ma doara in cot de tipar.
Durerea e sacaitoare uneori dar suportabila.