My Virtualia

Cubic

2012-01-28T09:24:00.007+02:00

Cu unul dintre gesturile enervării, îşi luă cubul de naivitate de pe birou şi îl trânti într-un sertar, cu alte două dădu câte un pumn de shut down ecranelor şi apoi se băgă în pat, trăgându-şi pătura peste cap.

Avea o naivitate cubică, mică dar zglobie, cu motoraş acţionat de împrejurări, fără buton de off.Trase cu urechea către birou, de teamă să n-o audă zdrăngănind. A zdrăngănit, o vreme, învârtindu-se pe-acolo, lovindu-se când de pereţii sertarului, când de te miri ce pixuri, CD-uri, telecomenzi stricate şi, probabil, de vechiul modem.

Apoi ar fi fost linişte dacă afară, un cârd de ciori-papagal şi-o mâţă fugarită de un câine cu motor n-ar fi fost în voce.

Uitase să se spele pe dinţi, aşa încât se ridică din pat şi se duse la baie unde, întâmplător, se zări în oglindă. Degradant, să mor io. De când cu Legea limitelor de IQ impusă de Corporaţiile Pătrate şi-a rebotezat bunul simţ de vreo trei ori. Acum îi zice cub de naivitate, mai ales dimineaţa şi seara, când se spală pe dinţi de creier.

(Va urma, în caz că nu-mi trec nervii )

Cacofonii, manipulare şi somn rotund

2012-01-21T09:02:00.007+02:00

Why does the dog wag its tail?

Because the dog is smarter than the tail.

If the tail were smarter, it would wag the dog.

(Wag the dog , film , 1997)

De ce dă câinele din coadă ?

Pentru că câinele e mai deştept decât coada sa.

Dacă coada ar fi mai deşteaptă, ar da ea din câine.

La dracu’, cine mişcă ce, cine/ce dă din cine/ce ? Sau ce /cine dă din cine/ce ? Sau cine/ce dă din ce/cine? Sau... te pomeneşti că ce/cine dă din ce/cine ? Mă uit la ceea ce se întâmplă în stradă şi mă întreb : ceea ce văd e coadă mişcată de un câine sau un câine mişcat de-o coadă? Coada e al cărui câine, dacă-i coadă? Am citit colo-colo, m-am uitat colo-colo, am înţeles că există câteva posibile cozi , locale şi internaţionale.

În timpul asta, un posibil câine stă în frig şi ploaie, în Piaţa Universităţii, la dispoziţia oricui vrea să dea din el. Dacă dă şi în el ? Cui ce-i pasă...

Refuz să mai fiu, în viaţa mea, manipulată de cineva, nu vreau să fâfâi în ritmul câinelui. O să-mi trag un coif pe cap, o să-mi bag doape în urechi şi o să mă duc la Mall să mă uit prin vizieră la geanta roz pe care o să mi-o iau când o să am eu bani, într-o zi. Şi nici n-o să mai votez în viaţa mea pe nimenea, n-am erou corespunzător, n-am revoluţionar însufleţitor şi chiar dac-aş avea, degeaba ar fi, din moment ce ar putea fi şi el o coadă vioaie posesoare de câine. Am să mă învârt permanent în cercul meu, chestiile astea centripete îmi manipulează centrifugele. Eu rămân cu coada mea, aia care mă manipulează rotund, atât de rotund încât ameţesc şi mă ia somnu’ .

P.S : nu vreau să manipulez pe nimeni.

SF-uri de-ale mele

2012-01-09T22:09:00.011+02:00

Proaspăt ieşită dintr-o combinaţie-bombă de gusturi şi arome, eu însămi fiind o combinaţie-bombă de arome ( iasomie de la gelul de duş, ceapă de la o ceapă roşie aproape întregă şi lavandă de la ceaiul pe care-l beau), m-am apucat să scriu, din fericire să scriu. Toate activităţile astea aromatizante sunt o încercare de a-mi potoli o stare de agitaţie interioară căreia nu-i găsesc explicaţia, nu ştiu... o fi de la asta :

sau poate de la asta :

care mi-a dat o ciudata senzaţie de "Războiul lumilor" Spilbergian , pentru ca apoi, în metrou, după ce am ascultat o conversaţie între două eleve ( "tu ai două limbi, engleza şi franceza, eu am doar o limbă, va trebui să mă bag şi eu pe o a doua, pe germană, cred" ) să-mi imaginez, trecând de la H.G. Wells şi Spilberg la cyberpunk, cohorte de absolvenţi înregimentaţi într-o singură mare corporaţie, nu contează numele, nu contează pentru că sunt, încă, prea agitată ca să fiu în stare să inventez unul.

E bine să scriu, încet-încet mă calmez, sper să pot dormi, deşi cred că e dificil să adormi după ce ai citit ceea ce am de gând să continuu să citesc, "Sera" de Brian Aldiss, e puţin probabil să nu fiu urmărită de imagini năucitoare, excepţionale, explozive şi fascinante şi, în acelaşi timp, uşor creatoare de claustrofobie. Sunt un om spaţiilor deschise şi uneori, doar uneori, claustrofobia dă să cocheteze cu mine. Oi fi moştenit-o de la tata care nu a urcat niciodată într-un lift. Eu pot merge cu liftul pentru că ştiu că urmează să cobor repede din el şi pentru că nu mi s-a întâmplat niciodată să rămân blocată în aşa ceva. Tot e bine, în lift fiind, nu-mi trece prin cap că liftul ar putea rămâne între etaje. Drobul meu personal de sare a fost selectiv, se activează doar legat de probleme de sănătate.

Bine că mi-am adus aminte de chestia asta ca să nu mai visez cum am să zbor eu printre stele, într-o navetă spaţială, e clar că n-am să pot face aşa ceva, din cauza claustrofobiei, desigur:D. Am să visez, însă, în continuare, cum zbor eu printre stele iac-aşa, făra nicio navetă.

Jurnal, te las. Am de citit ceva ce-mi place mult.

Părerea mea...

2012-01-07T12:46:00.011+02:00

Sunt la birou şi de data asta chiar îl scriu, nu biroul, ci blogul. Mă străduiesc de vreo două săptămâni să-mi scriu blogul cu tema "împlinire sufletească" şi-am aruncat, până acum, la Recicle Bin, vreo trei bloguri cu această temă. Nu mai suport !!! Aproape că am ajuns la concluzia că sunt incapabilă să scriu fraze inteligibile, dar astăzi sunt hotărâtă să rup vraja asta asta rea. Am venit hotărâtă la birou, "mi-am pus" diacritice şi-acuma... here I go.

Am înţeles de ce mi-e atât de greu să scriu, de la temă mi se trage. Nu pot să scriu pentru că nu mai ştiu ce-i aia împlinire sufletească, nu reuşesc să o vizualizez nicicum. De un lucru sunt sigură, împlinire sufletească permanentă nu există, există doar scurte momente când ai o asemenea stare. Şi eu nu-mi pot aminti cum e să te simţi aşa, nu-i loc aici nici măcar de un "mi-aduuuc aminte, maică".
De parcă mi-ar fi sete tot timpul, dar mi-e lene (sau frică ? ) să mă scol să-mi iau un pahar cu apă, mi-e lene (sau frică? ) şi să-mi amintesc de senzaţia pe care o ai după ce ţi-ai potolit setea. M-am obişnuit să trăiesc pe uscat, m-am obişnuit cu deşertul. Pe planeta mea, cel mai convins locuitor că deşertăciunea e suprema lege a firii sunt eu. Nu mai ştiu să mă port cu bucuriile mele, oricât de mici ar fi şi oricare le-ar fi originea.

Prea multă poezie, prea tragică, să trecem deci la lucruri palpabile şi să spunem că o analogie potrivită unei exemplificări ar fi Anna şi prima de Crăciun, anul de graţie 2011. În primul rând, nu mă aşteptam la nici o primă şi–l boscorodeam, în gând, pe directorul executiv, eram sigură că m-a chemat "până jos" ca să mai facem cine ştie ce sherlokholmswatsoniadă pentru o înregistrare greşită în baza de date, mă întrebam "oare de data asta cine a mai comis-o, oi fi eu" ? N-a fost cu anchetă, a fost cu plic. Chestia aia cu confidenţialitatea o ştiu şi... tot aveam un drum de făcut la toaletă...ok, bag plicul într-un buzunar al blugilor şi ăăă...pe urmă îmi număr banii. Trec de suma cu care eram obişnuită şi totuşi, număr în continuare. Trec şi de suma care m-ar fi dat pe spate şi totuşi, număr în continuare. Evident, la un moment dat am terminat de numărat. Nu era o primă mare, era mare pentru primele cu care-s eu obişnuită. Preţ de 10 minute nu mi-am revenit. Apoi mi-am spus : "aşa, şi ? o să dispară trap-galop pe facturi de utilităţi şi pe alte mici... altele mici dar multe". Imediat a dispărut şi magia. Se pare că mă descurc cu previziunile, căci da, a dispărut deja şi prima, dar nu puteam să mă bucur şi eu ceva mai mult timp, măcar 20 de minute în loc de 10 ?

În fine, nu ştiu ce-mi veni cu chestia asta cu banii, pentru că plecasem de la "împlinire sufletească" şi zău că n-am vrut să schimb subiectul şi s-o dau din sufletesc în material, deşi... deşi toată povestea asta cu obsesia de a mă exprima pe marginea subiectului provine tot de la o opoziţie sufletesc / material.
Eram la o masă, la Curtea Berarilor, cu gaşca din facultate. În stânga mea, Ştefan ne relatase, pe scurt, vreo 20 de ani de zbateri, muncă, îndoieli şi riscuri asumate . Cum a ajuns el de la a scoate 14 pâini de pe o linie de fabricaţie ce-o căpătase ca plată a unei datorii la a fi un om care nu mai are griji materiale. Din dreapta mea, Patricia a spus ceva despre familie, copii, înţelegere şi sprijin în cuplu, în... cuib, şi a încheiat cu "da, Ştefan, dar eu îmi doresc împlinirea sufletească". La care mie îmi scapă un " asta nu se poate decât singur" . Mi-a scăpat doar concluzia şi am provocat şi confuzia pentru că Ştefan s-a şi repezit către mine : "Păi tu... după atâţia ani ...ia să vină acum vreunul să-ţi spună ţie ce să faci... "

Păi da, eu, după atâţia ani.

Dar nu aşa se pune problema, părerea mea. Părerea mea care... ăăă... care este : nu aştepta să apară cineva în viaţa ta ca abia după aceea să te apuci să lucri la posibilitatea de a te mai şi simţi împlinit, fericit, poftim, din când în când.
Chiar dacă eşti un norocos care a plecat la drum ca parte unei echipe... îmi pare rău să te dezamăgesc dar fără lucrarea aia asupra ta pe care doar tu trebuie să afli cum se face n-o să-ţi iasă nimic.Nu cred în teoria "la faza asta suntem trei, eu, tu şi relaţia dintre noi ".
Acuma...pe care s-o zic, pe aia cu puzzle-ul personal sau pe aia cu balastul? Am să le zic pe amândouă, că de fapt, abia aştept s-o fac.
Aia cu puzzle-ul ar fi cam aşa: nu relaţia dintre noi e puzzle-ul, ci fiecare dintre noi e un puzzle. Tu nu poţi să-l rezolvi pe-al meu, eu nu pot să-l rezolv pe-al tău. Dar putem să ne dăm, reciproc, elemente ajutătoare.
Aia cu balastul ar fi : la drumul ăsta, fiecare are un sac cu efecte personale fără de care nu poate fi şi mult, mult balast, acel balast care nu-l lasă să fie fericit. Nu mă fericeşti dacă-mi cari tu sacul, mereu am nevoie de câte ceva de acolo... Dar ai putea să mi-l ţii un pic, atunci când nu mai pot şi e musai să-mi trag sufletul. Iar eu ar trebui, cu cât trece timpul, să-ţi dau să-mi ţii un sac din ce în ce mai uşor. Şi reciproc.
Iar de nu-i nimeni să-ţi ţină niţel sacul acela, ei bine, oricum va trebui să-l goleşti, treptat. Altfel, la un moment dat, nu-l vei mai putea duce.

Bat câmpii pe tastatură, îmi circulă prin cap mii de gânduri concomitent, eu pot identifica doar un mic procent dar şi alea-s prea multe pentru cele 10 minute pe care le mai am la dispoziţie înainte de a pleca spre casă. Că între timp...iar a trecut ceva timp...
Ce-i asta? Dan Puric în variantă feminină şi făra aură? Sau doar un biet cineva oarecare pe care "l-a apucat" şi a venit să declame ( nu contează unde sau cât de lipsit de importanţă ) "viaţa e" , "iubirea e" , "fericirea e" ?

Oh, c’mon , sau, în traducere liberă "hai, zău aşa..."

Îmi vine să şterg, din nou, ceea ce am scris. Am să mă forţez însă să n-o fac.Vreau să scriu din nou, aici. Mi-a lipsit şi îmi lipseşte. Ciudată chestie, asta cu a te forţa să faci ceva ce vrei să faci... Sau poate că nu.

Azi, poze

2012-01-02T20:11:00.017+02:00

Lumea văzută cu ochii mei, deci.

Astăzi... câteva poze. Mâine... cine ştie, poate s-or lega şi cuvintele...

1.La mine, în scara blocului. Anul ăsta a fost cu roşu şi auriu, spre deosebire de anul trecut când am avut albastru şi argintiu.La anul... sănătoşi să fim, că voioşia ne-o veni, vrând-nevrând, şi-om pune şi de-un verde :

2. OMG ! Somebody help Santa !!!

3. Aici, acum, sunt vile. Acum 40 de ani, aici era ceva ce se numea "Momearca" , o baltă în care se scăldau elevii chiulangii ai Şcolii Generale nr. 196...

4.Aha, da. "După blocurile gri" ... se află diverse questii, inclusiv vile şi clădiri moderne, cu spaţii de închiriat, în care, eventual, "te facem pe tine", asta ca "să mă-nţelegi mai bine"...

P.S. foto 4 : e şi un MIC.RO pe-acolo, dar poza... altă dată, dacă va mai fi cazul...

5.Vedere dintr-un capăt al parcării hypermaketului Auchan. În stânga, blocurile vechi, reabilita-s-ar. În drepta, cele recent construite, din câte am auzit, reabilitabile mai curând decât ai crede...

6.Ăsta chiar e un bloc reabilitat. Fântâna o ştiu acolo de mulţi ani.Sper să rămână acolo, fie şi doar simbolic.

7. În această scară de bloc se află apartamentul în care locuieşte familia surorii mele. Nice, clean şi lume sătulă de bombardamentul informaţional...

8.În faţa uşii, la sor'mea. Uau, astea nu-s liane dar senzaţia ce-o ai e de "ceva pe-acolo" ...

9. Maşa, pisică siberiană în format de statuetă egipteană pe un soclu-coş de hârtii

10.Maşa, pisică siberiană în format victimă ce urmăreşte tot ce mişcă, aflată de cealaltă parte a uşii unei bucătării. Privire grăitoare de tipul "ăştia mănâncă ceva, dar eu ? Dar eu, ha ? "

11. Poza nr.11... nu. O pregătisem dar...mai bine, nu. Este acea poză a mea care m-a determinat să mă fac, totuşi, aproximativ blondă după ce vreme de mai bine de un an am rezistat tuturor insistenţelor. Mulţumesc pe această cale anturajului, familiei şi prietenilor care au insistat să-mi vopsesc firele albe. De ce le mulţumesc ? Habar n-am, eu una... mă simt fix la fel ca înainte dar... cum să spun... cât să mă mai las rugată ? :D :D

Plantatorii de mici gropiţe

2011-12-24T11:31:00.005+02:00

M-a sunat fii’mea, plângea aşa cum plânge ea, cu sughiţuri. Plângea şi relata de la faţa locului, de la cimitir, unde a mers să pună o coroniţă de brad la mormântul tatălui meu şi al bunicului ei. În circa două luni de când n-am mai fost pe acolo, în locul florilor plantate au "răsărit" mici gropiţe iar obiectul acela pe care îl meşteşugiseră colegii fii’mii şi în care puneam candele şi lumânări pentru a le feri de vânt, ei bine, acela a fost smuls cu şuruburi cu tot.

Dacă am înjurat? Da, am înjurat cu sete, asumându-mi riscul să ajung direct în Iad, spre deosebire de cei care au făcut jaful la mormânt pentru că... nu-i aşa? dacă au comis-o în afara postului dar acuma, în ajun de Crăciun ei sunt "mai buni", Raiul le e garantat, haha.

Şi ştiţi ceva? Nici măcar nu-i vina lor ci e, ca de obicei, vina mea. Trebuia să ştiu până la vârsta asta că jefuitorii de flori de pe morminte există, aşa cum există constantele Universului despre care oamenii nu ştiu altceva decât că sunt constante, fără să şi priceapă de ce. De fapt, cumva ştiu asta, pentru că ştiu că nu trebuie să-mi pierd, orice-ar fi, puterea de a replanta flori. Cum se poate realiza aşa ceva? Probabil că doar cu riscul de a nu înceta să-mi pese.

Tocmai mi-a venit ceva în minte : în general vorbind, unii plantează flori, alţii "plantează" mici gropiţe, dar... dar nu, deci nu de sărbători, când e lumea agitată.

Reverse

2011-12-22T07:51:00.003+02:00

Nu mai pot să mă prefac că mă simt bătrână cu scopul de a mă potrivi cu viaţa pe care o duc. Plus că aşa ceva denotă lene.

Curentu’ care mi-a închis uşa

2011-12-16T08:08:00.005+02:00

Ăsta este sau nu este jurnalul meu ? Este. Păi dacă este, e musai să reproduc aici o conversaţie pe care am avut-o cu o doamnă (să-i spunem doamna X ) pe site-ul acela de socializare pe care mai bântui încă.

"Doamna X : Ziua bună, Anna![emoticon_floricică] Oare de ce mă inhib şi nu am curaj să îţi trimit pupicii zburători ai [numele site-ului de socializare]? Ai un mare talent de a ridica ziduri în jurul tău, le simt şi în planul ăsta virtual [emoticon_căruia_ îi_ ies_ ochii_ din_cap].

Eu : Mă speriaşi cu adevărul ăsta !
Pot să-ţi trimit, pe chestia asta un sincer şi cu drag [emoticon_îmbrăţişare] ?

Doamna X : Primit [emoticon-îmbrăţişare]. Dar DE CE faci asta? Nu trebe musai să îţi pui viaţa şi sufletul pe tavă, dar lasă uşa un pic crăpată, mai intră un gând bun, o frântură de iubire ...atât cât să nu se usuce sufletul[emoticon-pupic].

Eu : Chiar că mă speriaşi de tot. Eu credeam că am lăsat uşa niţel crăpată. Eh, o fi închis-o curentul şi nu mi-am dat seama, promit să reflectez la asta.[emoticon_zâmbăric][emoticon_floricică]...

Doamna X : Scuze, am omis să îţi zic că mă pricep de minune să citesc oamenii. Nu că tu ai fi uşor de citit, dar au fost unele lucruri care te-au trădat. Unul ar fi modul precaut în care te exprimi. Altul - felul "dibuit" de a te apropia de oameni. Şi cred că oamenii te-au dezamăgit cu prisosinţă, aşa că eviţi abordările directe[emoticon_zâmbăric] "

Ta-na-naaa... aşa-i, de la un capăt la altul. În concluzie : WTF am I doing? Ştiu ce. Nu mai aştept nimic. Dar dacă nu mai aştepţi nimic, nu înseamnă că nu se şi întâmplă, doar că se întâmplă în afara ta. Ca şi cum, dacă nu mai aştepţi telefoane decât de la rude şi vechi amice, capeţi convingerea că orice alt apel nu poate fi altceva decât o greşeală de tastare a numărului de telefon.
Şi, of COR(R)Se, s-ar putea să ţi se întâmple aşa ceva:

şi tu să crezi că ai o problemă medicală, că ţi-a crescut, de pildă, tensiunea sau că ai început, subit, să ai rău de metrou.

Trebuie să văd neapărat care-i treaba cu uşa mea. Nu cred, totuşi, că s-a blocat şi yala.

Jurnăleală

2011-12-14T09:16:00.004+02:00

Nu numai că nu pricep de ce ar trebui să mă bucure sărbătorile astea. E mai bine. Nu mai pricep nici de ce ar trebui să simulez bucuria, numai aşa ca să fac un favor altora care simulează că se bucură. Şi asta n-ar fi nimic, dar de vreo două zile caut zadarnic globuleţele autoironice roşii, nu ştiu unde le-am pus. Am găsit numai nişte beteală aurie, coclită. Mai aveam şi nişte mici jucării –bucurii din lemn, nişte căluţi, dar nu ştiu ce-am făcut şi cu astea, că nu le găsesc.Şi nici asta n-ar fi nimic dar nici beculeţele nu mi se mai aprind, dacă le bag în priză se aude doar un jingle bells răguşit dintr-o cutiuţă verde. Plus că mi-e imposibil să mai mint că-s de acord că-mi vine bine plovăru’ ăla sexy roz când mie rozul nu mi-a plăcut niciodată.

Probabil că ar trebui să mă apuc să frec caloriferele cu periuţa de dinţi şi să mă acompaniez cu "last Christmas I gave you my heart" , wham, wham, wham ta-tam.

Pe bune, nu vreau nicio primă de Crăciun, că dacă o s-o am, te pomeneşti că o s-o cheltui.

Am coşmaruri (jur că nu vise erotice) când cu Moş Crăciun, când cu Făt Frumos pe calul alb, când cu şefu’ împărţind plicuri cu bani dintre care al meu era gol. O dată am visat şi o mărire de salariu fioroasă şi imensă dar norocul meu a fost că mi-am dat seama, în vis, că-i vis şi m-am trezit repede, după care n-am mai putut să dorm şi m-am uitat la seriale pe net.

Eu cred că sunt deprimată, deşi nu înţeleg de ce.

Jurnal, filă de pre-sărbători de iarnă

2011-12-11T16:35:00.003+02:00

Nu mă pot supăra pe Casanova pentru că poate fi chiar simpatic dar cu el nu mă pot încurca eu, decât eventual, din nebăgare de seamă iar asta ... n-ar fi vina lui. Nu mă pot supăra pe Boem pentru că probabilitatea să mă încurc cu el ar fi mare iar asta... nu e vina lui.

De altfel, totdeauna e vina mea, indiferent depre ce-i vorba.

De exemplu, mai am puţin şi mă simt vinovată pentru că mă doare fix la 5 metri în spate de sărbătorile de iarna. Da, da, mă simt vinovată pentru că le-am rătăcit farmecul, că doar n-am să spun că vinovat e Grinch.

Despre partea religioasă ... citeam un blog al unui preot şi m-a impresionat, m-a impresionat felul în care scrie, felul în care priveşte el Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Mi-a venit să zic : părinte, fă-mă şi pe mine să cred. Dar... hei, e vina părintelui dacă eu nu pot? Adică... în fine, ştiu că asta e menirea lui, să mă facă inclusiv pe mine să cred, dar sper că el nu-şi face o vină pentru eu sunt unul dintre cei care nu poate. La o adică, îmi asum eu vina. Şi părerea de rău...

Despre partea laică... toate reclamele, toate ofertele de cadouri, toţi brazii din plastic, toate milioanele de Moşi Crăciuni din hypermarketuri...hai că-mi asum şi astea.

Colindătorii? Hm, în ultimii anii m-au colindat doar copiii vecinilor, pentru că doar pe ei i-am primit, e vina mea, ştiu, îmi asum şi vina de a fi mers zilnic cu metroul şi de a fi cedat nervos, un pic. Îmi amintesc de doi dintre micii vecini colindători, o fetiţă şi un băieţel, fraţi . Acum nu-mi mai sunt vecini, de mai bine de trei ani ei locuiesc împreună cu părinţii lor într-o casă mare, într-un luxos complex de locuinţe din Bucureşti. Sărbătorile cu chiştocii ăştia doi cred că au fost ultimele cu farmec, doar dacă, de-acum încolo, cine ştie ce farmec voi fi în stare să redescopăr cu propriile puteri sau, poate, sau cu ajutorul altora, chiştoci au ba...
Teodora , foarte serioasă, foarte studioasă, mică şi perfecţionistă, învăţa repede toate versurile şi se învârtea în jurul bradului mutând jucărele de pe o creangă pe alta pentru ca Moşul, când o veni el, să găsească în casa lor ăl mai minunat brad. Mă uitam la ea zâmbind şi-mi amintesc foarte clar gândul meu nerostit : "Teo, când vei fi mare, te rog, te rog eu... să nu te simţi doar tu vinovată pentru tot ce n-a ieşit perfect".
Lui Ştefan, e drept că mai mic cu doi ani, îi era lene să înveţe versurile colindelor. Dacă mă gândesc la rezultatul final al reprezentaţiilor din scara blocului, concluzia mea e că Ştefan nici n-avea nevoie să înveţe colidul. Ar fi putut bolborosi orice (Teo, sora lui, era oricum, foarte bine pregătită ) căci ochişorii aceia ai lui Ştefan, mutrele lui de-a dreptul hâtre de aveai impesia că tot colindul ţi-a făcut cu ochiul la modul "Mă vezi ? Mă vezi? Vezi punguţa asta a mea ? Bagă bine de seamă ce pui aici, colindătorul sunt eu şi nimeni altul"... ei, doar astea ar fi fost suficiente. Îmi amintesc şi gândul pentru el : "Ştefule, când vei fi mare, te rog, te rog eu să nu te bazezi doar pe asta".

Hm. Plecasem de la chestii cu mine, imaginarii Casanova şi Boemul şi-am dat în amintiri ale altor ierni. Poftim, îmi asum şi asta. Mulţi dintre noi, plecând de la orice altceva, ajung la relaţiile dintre femei şi bărbaţi. La mine... se pare că e invers.

Jurnal, foaie gri

2011-12-05T21:54:00.002+02:00

Dacă am dormit o oră cu totul, azi noapte... Prea multă tensiune interioară. Noroc, totuşi, că un doctor de cap dintr-un serial american a reuşit să-mi capteze atenţia, dacă tot renunţasem să mă chinuiesc s-adorm.

Ce început primăvăratic de decembrie, cu mine plutind în ceaţa caracteristică lipsei somnului... A preţiosului meu somnic...

Am ieşit puţin pe-afară. Ploaia cânta la frunze, poetică ce sunt. Serios, era melodios de-a dreptul, nişte picături uşoare şi răzleţe cădeau pe covorul de frunze veştede şi frunzele şopteau ceva, ele ştiau ce. M-am oprit să ascult, parcă erau...parcă erau "words of wisdom", chiar dacă nu le-am desluşit înţelesul .

Let it be.

Pentru că

2011-12-03T09:41:00.005+02:00

Azi, un citat :
Era un eşec pe care nu-l puteam accepta. Eram pregătit să nu găsesc nimic. Nu eram pregătit să descopăr că făcusem ceva banal, pentru niciun fel de bonificaţie.
(Frederik Pohl – Poarta)

Şi o descoperire : am constatat că-mi plac la nebunie caisele confiate umplute cu brânză .

Ar putea fi un post în construcţie, nu ştiu încă. Mă gândesc să-i pun un titlu, la plezneală, şi apoi să scriu pe-o temă dată.

------------------------------------------------

Edit @ 04.12.2011 :

Despre citat :

După părerea mea de om orgolios, citatul acela din Pohl at trebui să explodeze în faţa oricărui orgolios. Mă rog, în orice caz aşa mi s-a întâmplat mie. Poate că sunt un personaj orgolios care ţine neapărat să fie cinstit cu sine însuşi. De ce ? Evident că din orgoliu.

Şi-acum să trecem la caisele confiate umplute cu brâză care au apărut , trosc, alături de un citat din "Poarta" de Frederik Pohl, o carte în care, pe lângă multe alte lucruri, se vorbeşte despre teamă şi vinovăţie închipuită.

Var. 1 : e o combinaţie de gusturi din care lipseşte "amar". Banal = amar. Insipid, ai zice, în primă fază...Treci de asta şi vei vedea că e, de fapt, amar. Asta e varianta-fentă.

Var.2. Ok, ok, o zic şi pe-asta. Simţeam nevoia de ceva bun şi acel ceva bun să nu fie ciocolată, nu, nu ciocolată !!! Chestia asta are legătură cu două lucruri : cu faptul că ceva m-a aruncat , vreo câteva zile, în vâltoarea a ceea ce se constituie în teama mea principală, cea paralizantă- nu spun care, şi cu faptul că "Poarta" e o carte răscolitoare pentru mine, în primul rând datorită părţii cu psihanaliza. Cred că dacă, vorba lui Mircea Cărtărescu, m-aş decide vreodată să mă vând vreunei psihoterapii (deşi eu sunt un om oarecare cu temeri banale, ceva tot am de vândut şi eu, nu? ) , m-aş vinde psihanalizei. Atât cât am citit despre ea, cred în ea. Cred, la fel de bine, că în cazul meu, ca în cazul majorităţii oamenilor cu banale frici şi banale vinovăţii închipuite, se poate şi fără ea. Dar m-a interesat, am citit câte ceva, o vreme, despre asta.
Cred că aşa am ajuns şi să stau cu gura căscată la unele scene din filme americane, cu atât mai mult dacă scenele sunt interpretate de actori valoroşi, iată un exemplu care aduce cu ce-am citit în "Poarta", cu diferenţa că... psihoterapeutul e om, nu o inteligenţă artificială :

Tot aşa am aflat de ce atunci când ne năpădesc temerile noastre majore, s-ar putea să vrem să mâncăm ceva bun. Cine vrea să afle de ce... să citeşte ... :D

Sper că am reuşit să bat câmpii suficient ca s-o trag onorabil pe Academiei.

Existenţială

2011-11-20T14:42:00.004+02:00

Sunt perioade când consider că ar trebui să povestesc pe aici, prin Virtualia, nişte trăiri de-ale mele ultra, super, hyper, mega. În acele perioade nu scriu nimic, pentru că nu găsesc nimic la modul acesta despre care să scriu. În câte-o seară...

Hm. Eu sunt o mâzgâlitoare de bloguri care nu are laptop în bucătărie. Eu am computer în camera mea şi LG Optimus One în metrou. În consecinţă, până am terminat de făcut două feluri de mâncare, am uitat ce-am vrut să spun după "în câte-o seară". Pe care din ele, adică.

Acuma nici nu mai ştiu ce vroiam să scriu, şi, în general, de ce, în concluzie am să scriu doar atât : pentru a descrie trăiri umane şi efectul leuşteanului asupra ciorbei. ... îţi trebuie talent. De aceea , uneori, atunci când nu mă chinuie talentul, mă chinuie întrebarea : "de ce nu mă simt chinuită" ?

Desigur, şi pentru aşa ceva e nevoie tot de talent...

Că ce oare s-a întâmplat cu lucrurile simple, de genul :

Şi de ce mi-a trebuit mie leuşteanul din ciorbă ca să-mi aduc aminte că unii au noroc ? Eeeh. Soarta crudă... :D

La naiba ! Cred că mi-a dat cafeaua în foc...

Ţiuind

2011-11-18T13:16:00.006+02:00

TIUÍ, ţíui, vb. IV. Intranz. 1. A produce un sunet prelung, ascuţit, cu rezonanţă metalică. (DEX)

Ca şi cum aş fi o notă pe un portativ format din corzi elastice şi–am sărit de la nivelul meu... da, la nivelul meu cred că e corect, cred că pe un portativ imaginar aş fi un "la". Nu mă văd- şi nici aud- do de jos dar nici de sus, asta e prea grav sau prea acut, şi un studiu făcut pe caracterul meu m-ar plasa, probabil, dincolo de sol, o, da, desigur, mai sus de sol. De pe poziţia lui la am sărit şi ţiui, de mai bine de o lună. Vreau la ... sol. Am obosit.

Aproape fiecare telefon, fiecare mail conţinând o problemă, primit de mine sau de colegele de serviciu... a trebuit rezolvat. Rezo...nat... nu ştiu, că aproape nimic nu mai este limpede în mintea mea. Faptul ca lv ar putea fi n... nici nu mă miră, probabil că e ceva nelămurit acolo, trebuie căutat, cercetat, lămurit, aşezat la loc pentru a fi clar tuturor.
Totul trebuia să fie clar tuturor în timp ce eu simţeam cum mă rătăcesc în multitudinea de informaţii strâmbe, cu părţi dislocate ce se cereau puse în gips ... ştiu că scriu fără şir. Dar fărăşirul trebuie scos afară din mintea mea şi... inclusiv de aia am jurnal. Sunt un exemplu, se pare că totuşi viu, de om supus unui bombardament informaţional. De parcă zeci pe puzzle-uri amestecate plus cutiile din care s-au risipit, mi-au fost date spre rezolvare şi a trebuit, la "foc automat", să le aranjez .... Care puzzle aparţine cărei cutii şi apoi care-i locul fiecărei piese în puzzle-ul respectiv...

În toată această nebunie a unui soi de tornadă, a trebuit să "mă ţin" de ceva. Mă ţineam de-o bară în metrou şi de-o carte. Sau, în câte-o seară, de vreun film. Probabil că dacă ţiui de pe înalte frecvenţe, rămâi ţiuind şi atunci când ai vrea să te destinzi. Poate că frecvenţele înalte au nevoie de frecvenţe înalte de destindere. Nu ştiu. Cert e că m-a apucat să văd filme ruseşti. Am ţiuit cu "Stalker"- heh, nu-l văzusem, lasă că l-am văzut acum. Ciudat cum a putut să scoată, din nu ştiu ce străfunduri ale minţii ce mi-o credeam acoperită sub un morman de numere de înmatriculare, un sunet grav, venit parcă dintr-un tunel care exista, totuşi, probabil ca să respir. Hm. Mi-ar plăcea să pot reprezenta asta cumva direct, e greu în cuvinte...
Sau "Bez svedeteley" – "Făra martori". Un film ce începe c-un fluierat şi apoi... ţiuie, crescendo. Şi eu cu el.

Am vrut să citesc "Leagănul pisicii", de Kurt Vonnegut-heh, nu am citit-o, nu încă. Am început-o şi am lăsat-o. Cartea asta e, cred eu, un puzzle pentru care îţi trebuie mintea necroită pe rezolvat puzzle-uri. Cred că trebuie s-o laşi să-ţi curgă în minte, iar mintea o va descifra doar pentru că o laşi să se descifreze singură. E o experienţă a cărei plăcere mi-am rezervat-o pentru când voi avea mintea "altfel".
Aşa încât, într-una dintre dimineţi, l-am luat pe Ted Chiang din librăria de lângă casă. Apropo... ce scenă am văzut în faţa librăriei, astăzi, când mă duceam la ziare... O doamnă în vârstă studia atent cărţile din vitrină. Pusese jos o "pungă verde" de Mega Image, o pungă cam goală. Sunt sigură că nu din cauza greutaţii pungii n-a intrat doamna în librărie. Sau ...poate tocmai de aceea ?

Ce ziceam ? Ted Chiang-"Împărţirea la zero". Matematică, fizică, gramatică, golem, singularitate tehnologică, imaginaţie, imaginaţie, imaginaţie... Ordine,dezordine, întrebări despre ce-o fi una, ce-o fi alta.

Chiar aşa... ce-o fi una, ce-o fi alta ?

Cititor în metrou

2011-11-10T07:58:00.004+02:00

Ted Chiang, "Turnul din Babilon", prima povestire din "Împărţirea la zero" ...
M-a fascinat, m-a dus vertical printr-un un tunel, în timp ce călătoream , orizontal, prin altul.
Cum să pot să scriu o recenzie de amator la aşa ceva ? Am să încerc, totuşi, după ce voi termina cartea. Că ... am reuşit, la prima mea aventură în domeniu, să-mi expire un vaucer la Nemira. :D

Uneori nu-mi dau seama când/ cum trece timpul prin tuneluri...

Cum o arăta oare, în format blogspot, un emoticon ce-şi dă palme ? Că dacă am să mai scriu pe aici... va trebui să apelez destul de des la el, pentru relevanţă.

Evident, şi azi am să întârzii la job ( emoticon care... )

Oi, Anna !

2011-11-05T10:02:00.015+02:00

Aia cu sinusoida chiar e adevărată, cine zice că stă numai în vârf de grafic s-ar putea să stea, de fapt, pe o linie paralelelă cu abscisa, la o oarecare înălţime pe odonată.
Personal, mă consider un punct pe o sinusoidă care se autotrasează.Teoretic, că practic ... ei, practic, nu e chiar aşa. Practic, punctul s-a înţepenit în dreptul unei valori în timp ce urca şi nu prea mai ştie ce să facă, să urce în continuare sau să-şi dea drumul în jos, înapoi, întrebându-se dacă, făcând asta, se va transforma într-un fir de nisip ce va bălăngăni, o vreme, în sus şi-n jos din inerţie, prin "oala" de minim anterior, cu amplitudini din ce în ce mai mici . Sau dacă, tot frecându-se de pereţii "oalei" va deveni tot una cu minimul anterior. Sau dacă nu cumva va şterge, pur şi simplu, minimul anterior, urmând ca apoi, toate urcuşurile şi coborâşurile anterior trasate să pice, pleosc, făcându-se totuna cu abscisa. Mda. La faza asta s-ar putea să rămâna, pe grafic, un soi de coadă fâlfâind dincolo de punctul de oprire, dar asta e deja o chestie de lungime a graficului care... nu. Ajunge cu atâtea calcule.

Am aici ceea ce numesc, în continuare, un jurnal drag mie. O vreme m-am gândit să-l transform în jurnalul meu de chestii deştepte, se pare însă că nu există, la mine, suficiente chestii pe care să le consider eu deştepte. Pot, probabil, să produc chestii pe care le-aş considera deştepte la alţii, dar la mine nu. Uneori mă trece un gând fioros, şi anume că s-ar putea să nu fiu suficient de deşteaptă pentru mine. Grea treaba, orgoliul.

Ce mai fac, în cazul că asta ar putea interesa pe cineva ? Bine fac. Datorită muncii pe care o prestez cu scopul principal de a achita facturi la utilităţi, am mintea plină de numere de înmatriculare a multe, mult prea multe autoturisme care circulă prin ţara asta.Eu n-am nevoie de ele în mintea mea, dar nu ştiu de ce numerele astea se ambiţionează să se înghesuie acolo, invadând spaţii care nu le aparţin de drept.
Le mai împing afară, cum pot şi eu. Ultima împingere mi-a reuşit acum câteva zile, în metrou, cu "Puşcăriaşul" de Kurt Vonnegut şi c-un covrig cu ciocolată. Dacă m-ar fi văzut mama, probabil că m-ar fi admonestat cu binecunoscutul de către mine "oi, Anna ! " cu accent pe n-uri. Am năvălit pe uşa vagonului, mi-am trântit geanta pe un scaun liber ce-l ochisem, fără să mă întreb cine altcineva dintre cei din jur ar avea mai multe drepturi morale asupra lui, că aşa sunt eu, uit că am o vârsta care-mi dă, totuşi, un oarecare drept moral la scaune în mijloacele de transport în comun. Mi-am scos pardesiul, nu tocmai uşor, aveam covrigul într-o mână . Am scos cartea din geantă după care m-am trântit eu însămi pe scaun şi am degustat combinaţia a citi şi a mânca fix ca în copilărie şi adolescenţă. Mi s-a fâlfâit de restul lumii şi, dacă mi-a fost să zâmbesc cu gura până la urechi în timp ce citeam, am făcut-o. Ce n-am făcut? Nu mi-am întins, totuşi, picioarele atât cât aş fi vrut, deşi asta nu cred că ar fi produs mare disconfort celorlalţi pasageri. Se pare însă că "oi, Anna!" are efect pe termen lung, indiferent de lungimea picioarelor. Ce altceva n-am mai făcut în ziua aceea? N-am cântat, pe o Cale Floreasca pustie, în drum spre serviciu, într-un caraoke cu "Waiting for me" . Asta mi se trage, cu siguranţă, de la efectele secundare ale acelor "oi, Anna" , pentru care sunt recunoscătoare dar pe care îmi vine, totuşi, să mă supăr, uneori.

Ah, da. Şi ar mai fi şi asta :

Despre capre şi puii lor

2011-10-30T10:45:00.000+02:00

Sunt în casă. Mă uit pe geam la o capră şi-un ied. Capra mi-a dat-o afară şeful când a decis că eu nu lucrez nici duminica asta, care eu eram pregătita cu blugii, adidaşii cei mai papuci pe care-i am, plovăru’ care s-o nimeri, canadiana aia mai subţire şi ultimele puteri, să mă car la muncă. Iedul mi l-a dat afară chestia cu ora de iarnă, o surpriză mereu plăcută pentru că mereu uit de ea.

Trebuie. Toate trebuie. Mă rog, nu trebuie să merg la slujbă, dar trebuie să fac curat în casă, trebuie să fac ceva de mâncare, trebuie să-mi strâng hainele de vară. Şi toate astea trebuie când afară e aşa cum e, acest soare, acest cer albastru, această lumină şi... nu ştiu de unde, această linişte.
Uh. Partea proastă a lui trebuie este că trebuie şi, cu toate astea, tocmai pentru că trebuie toate există riscul să nu faci nimic, nici măcar ceea ce-ţi place, pentru că... nu-i aşa... atâta te frămânţi că trebuie dar tu nu vrei să trebuie încât trece vremea, trece şi duminica caprei, se disipează şi ora iedului şi rişti să n-ajungi nici în parc.

Dacă stau să mă gândesc bine, chestia asta seamănă cu o poveste de dragoste, mai la bătrâneţe.

Damn. Mă duc să fac o tocăniţă, de fapt, să "pornesc mâncarea" ,vorba ex-soacrei mele, căci o mâncare pornită îţi pune la dispoziţie timpul necesar datului cu aspiratorul prin casă.
Uau, ce de capre...

Întrebarea

2011-08-29T08:00:00.000+03:00

Ele, toate cele, n-au fost niciodată multe. Doar că ... aşa se vedea, de departe. N-are importanţă câte păreri s-au restrâns în câteva realităţi. N-are importanţă nici de ce observatorul aici de faţă le vedea ca fiind multe. Întrebarea e : de ce a devenit atât de greu să întindă mâna să le ia ?

Nerealist

2011-06-29T00:49:00.004+03:00

Şi zice Kurt Vonnegut :
"Cu toţii ne vedem vieţile ca pe nişte poveşti, din câte mi se pare mie, şi sunt convins că psihologii, sociologii, istoricii şi atâţia alţii vor descoperi cât de util le este să înţeleagă acest lucru. Dacă un om poate supravieţui timp de 60 de ani sau mai mult, există toate şansele ca viaţa lui sau a ei, văzută ca o poveste închegată, să se fi sfârşit, iar tot ce-i mai rămâne să experimenteze este epilogul. Viaţa nu s-a terminat încă, doar povestea."

Mi se pare corect. Şi aşa, deodată, mi se pare şi absurd să te ambiţionezi să îndeşi, cu sila, povestea-n epilog, de fapt... să împingi linia The end-ului poveştii uite-aşa, cu piciorul, şi să storceşti epilogul de peretele despărţitor, doar pentru că vorbeşte lumea că, vezi Doamne, niciodată nu-i prea târziu pentru ceva, ce-o fi ăla acolo.

Total nerealist.

Dina

2011-06-26T11:50:00.014+03:00

Din când în când, umblând după cine ştie ce de-ale vieţii, nimerea şi în camera alb-rotundă. Niciodată nu era acolo nimeni şi totuşi, unele lucruri se încrucişau şi rânjeau. Scaunele îşi încucişau picioarele negre şi-şi întideau spătarele, rânjind, ceasul de pe perete îşi punea orarul peste minutar, iar ora 12 rânjea roşu. Atârnatele tablouri se cocârjau de râs, urmărind forma rotundă a peretului. Şi, ciudat, parcă un erou al lui Kurt Vonnegut se decisese să expună acolo lucrările tatălui său, pentru că tablourile reprezentau forme ce păreau a fi făcute din ciment: "o femeie de ciment îmbrăcată într-o rochie de ciment, plimbând un câine de ciment, o cireadă de vaci de ciment, un coş de ciment cu fructe de ciment, aşezat în dreptul unei ferestre cu draperii de ciment, şi aşa mai departe." Se aştepta ca, din cauza cocârjelii şi a râsetelor zguduinde şi înăbuşite, din tablouri să înceapă să pice bucăţele de ciment nu mai mari decât pastilele de antinevralgic.

Câte o măsuţă de cafea pe rotile se mai urnea şi trecea pe lângă ea, călcând-o, desigur, pe picior, după care frâna brusc, pufnind în râs delicat de clinchet de pahare pline pe jumătate, whiskey on the rocks.

Încerca să-şi grăbeasca paşii spre ieşire, s-o ia înaintea canapelei drapate cu cuvertura aceea albă cu ciucuri de culoarea coniacului. De fiecare dată însă, canapeaua era mai rapidă, făcea acel shift scârţât pe parchet şi bloca uşa de exit, după care se desfăcea, râzând în hohote.

Se împiedică de canapea, şi de această dată. Urmare unui gest reflex, ţinuse geanta strâns la piept, ca pe un scut, şi acum o scăpă pe canapea . Toate micile obiecte ale Dinei se revărsară pe burta albă a canapelei şi le vedea cum ţopăie, acţionate de un râs străin şi gros, de muşchi de canapea fără arcuri.
Se simţea atât de proastă, naivă şi proastă şi nu mai vroia nimic, nu-i mai trebuia nici un obiect din cele la care credea că ţine ca la ochii din cap, nici unul, cu o excepţie : carneţelul albastru. Prinse carneţelul din zbor, împinse, cu ce puteri avea, canapeaua din uşă, şi o zbughi afară, pe culoarul cu multe uşi care se deschideau dacă, în fuga ei, atingea vreun senzor.

În căpatul culoarului era copacul şi tot ce-şi dorea era să ajungă acolo. Se sprijini de trunchiul umed şi copacul începu să ningă, era iunie şi el era tei. Se întrebă ce anume are vreun rost, se întrebă dacă până şi carneţelul are vreun rost, dacă nu ar trebui cumva, să-i de foc sau, poate, să-i smulgă filele una câte una, să le facă bucăţele mici-mici şi apoi să le lase, ritualic, vântului.

Şi totuşi... scoase din buzunar nelipsitul creion şi mai scrise o filă.

Cârpeală

2011-06-19T09:37:00.007+03:00

Mi-a venit brusc să trăiesc ceva. Sigur că momentul e nepotrivit, că aşa mă apucă pe mine, numai când nu e cazul. Ar trebui totuşi să mă grăbesc, nu de altceva dar iar vine canicula şi pe mine canicula mă iubeşte cu prea mult pârjol declarat, mă sufocă, mă deshidratează şi dup-aia mi se urcă la cap unde nu face nimic, stă doar acolo, ca o beşniţă în concediu, şi strigă la mine să dau drumul la AC.

Mi-am adus aminte de una, madam Aşteptoiu, o cucoană de-o trăiam eu pe-aci, pe blog, în vara anului trecut. Cucoana asta plecase cu pluta în concediu, ajunsese într-un oraş toropit de caniculă, şi dup-aia m-am luat cu altceva şi am uitat-o pe o bancă într-un parc, să se usuce de tot, să-i treacă vremea, să-i piară cheful, să-i zgârie copiii obraznici pluta, să-i fure hoţii vâsla de rezerva, să vină seara, s-o ciupească tânţarii, iar pe-o banca alăturată să se-aşeze unii care ascultă manele pe mobil, dar fară căşti.

Îmi vine s-o iau de-acolo şi să trântesc cu ea de... Ce pereţi, că în parc nu sunt pereţi de trântit. În parc sunt numai pereţi metaforici, vreo patru. Mai bine îi scot acul (da `ncet, să n-o fărâm) , o scot din insectar cu penseta şi o pun în nisip, pe plajă. Să stea acolo să-şi amintească de tipa aia mişto, maro cu costum de baie galben, care păşea graţios prin Marea Neagră şi arunca priviri peste umăr către plajă, la gaşca aia cu-o singură femeie în componenţă - o ochelaristă cu blugii suflecaţi. Nu, nu e bine, n-o duc la mare pentru că marea îi face rău şi când ceva îţi face rău uiţi de briză. Aş duce-o la munte într-o iarnă dar canicula o să-i topească zăpada. În primăveri n-o duc nicăieri, asta se exclude din start, n-am chef de nervii ei de primăvară.

Adevărul e că pentru cucoana asta nu-mi rămâne decât toamna şi am s-o duc acolo după care n-am să mai fac nimic. Am s-o las, să văd ce face, cum se descurcă ea să trăiască, mai cu un soare blând, mai cu o seară ploioasă de stat în casă şi de cârpit găurile din umbrelă.

Şi să mai treci pe la mine...

2011-06-14T21:57:00.003+03:00

Încă lumină dar felinarele-s deja aprinse, inutil portocaliu. Nori roz cu gri, joaca unui copil cu acuarelele noi. Şi linişte. Doar undeva, în blocul vecin, fundal sonor neinteligibil şi calm, două voci bărbăteşti într-o dicuţie oarecare, fără patimă. Un moment de linişte ivit ... înflorit?

De-acum te ştiu, prietene-moment. Nu ştiu de unde vii... dar mai caută-mă.

Şi nici măcar nu-i multă vreme de când habar n-aveam că mă ai şi pe mine pe listă, că treceai constant dar inutil pe la mine, că apăreai din când în când, aşteptând răbdător să te observ. Să mă ierţi, dar încă nu ştiam că nu doar zgomotul e viaţă.

Cati

2011-05-31T20:26:00.009+03:00

Ecaterina Căutat-Găsescu stinse veioza şi, înainte de a-şi da seama ce i se întâmplă, visă două uşi de lift. Luă liftul pe uşa căruia scria MINUS SUS . Apăsă " -5" şi apoi "ultimul minushit" . Din difuzoarele gelatinoase izbucni :

"Femeile ca crâvatele sânt
Îţi rămân atârnate de gânt"

La fiecare "â" difuzoarele îşi schimbau culoarea, inclusiv la începutul cuvântului, ultima plusmodă în hotelurile bântuite, o compensaţie, probabil, pentru renunţarea la minusvideoclipurile din tavanul visului precedent.

Ceva nu era în ordine pentru că liftul se opri între etaje, la "-4,13". Visul se prefigura ghinionist dar decise să coboare aici şi să urce diferenţa cu scara rulantă. Reglă scara la "-0,87" şi se aplecă să se lege manual la şiretul stâng. Din păcate (viitorul imediat avea s-o demonstreze) îşi uitase acasă telecomanda. Totuşi, exista probabil undeva un Dumnezeu al visătorilor inocenţi, iar Ecaterina (Cati) se încadra, aşa că reuşi să ridice capul la timp şi să evite coliziunea cu fundul Uriaşului. Pe culoar începuse să plouă şi Uriaşul se proptise la capătul scării încercând zadarnic să-şi deschidă umbrela.

Tropăi pe vreo câteva trepte precedente ce se schimbau pe rând în ultima treaptă în timp ce striga (evident, în gând) : "De ce una chinezească, scârţanule ?" Uriaşul se urni, în sfârşit, şi o luă în stânga, probabil către terenul de ping+pong.

Drumul era liber, dar zgâlţâit.

-Strigai în somn ceva despre China, zise mama.
-Cât e ceasul, mamă ?
-Cinci.
-Dimineaţa?
-Da. Am făcut cafea.

Ronţăind o felie de pâine prăjita, Cati îşi permise o concluzie : iar visase în liftul greşit.

"M-am bookurat la Bookfest "

2011-05-30T21:12:00.009+03:00

(Titlul are ghilimele pentru că-i "furat" de la cineva care n-a putut ajunge anul acesta acolo.)
---------------------------------------------
Ca de obicei, n-am nimerit uşa cea mai apropiată din prima, aşa încât a trebuit să mai umblu ceva până să ajung în locul în care îmi propusesem să ajung la ora 14. Nu văd bine la distanţă şi merg repede .Dar în locul acela oamenii nu prea se grăbesc, nu dau peste tine, nu pe culoare. E posibil, însă, să te mai loveşti nas în nas sau spate-n spate vreun absorbit asemeni ţie, dar asta e mai probabil să se întâmple după ce treci pragul căsuţelor, sau al caselor, hai să nu zic şi al palatelor, deşi standul editurii Nemira de la Bookfest 2011 chiar a găzduit un tron...

Am ajuns la timp în faţa casei pe care îmi propusesem să o vizitez prima, standul editurii Millenium şi am asistat la decernarea premiilor Galileo. Îmi place ideea unui premiu acordat scriitorilor români de SF.Dacă acesta ar ajunge o tradiţie, aşa cum firesc îşi doreste Horia Nicola Ursu, cu atât mai bine . Îi doresc casei Millenium Books extindere rapidă pe verticală.

Şi-apoi am mers din uşă-n uşă -din stand în stand- cu un soi de aviditate. Şi cu bucurie. Nu ştiu la alţii cum e, dar către mine nu se reped prea multe bucurii din exterior. Aşa că încerc să mi le fac eu, fără să am pretenţia că reuşesc în toate cazurile.Cu cărţile însă, merg la sigur.

Am învăţat, cred, să cumpăr cărţi şi asta-i o treabă bună. Deşi mi-aş fi dorit să pot pleca acasă cu mult mai multe, bugetul mi-e totuşi limitat...

Am plecat la Bookfest cu ceva notiţe-binenevite sugestii- în smartphone dar m-am şi orientat în teren. Am găsit la preţuri bune cărţi către care m-a îndemnat "Art was’t quite crime" a lui Florin Pâtea, cum ar fi "Portocala Mecanică" de Anthony Burgess sau "Crash" de J.G. Ballard. Zic eu că acestea lipseau din bagajul de lectură al cuiva care pare a se fi ataşat zdravăn de cyberpunk, al meu, adică. N-am putut pleca de la Nemira fără o carte a Regelui- "Misery", de data aceasta- şi am a mulţumi celui ce mi-a sugerat să-l citesc pe Stephen King, acest mare scriitor al cărui cititor constant se pare că am devenit.
Hm, mă opresc aici, deşi poate că n-ar trebui, dar mă simt de parcă tocmai mi-am acordat singură un Oscar şi am început să împart mulţumiri...

Îmi dau seama că, dacă adaug şi achiziţia celor trei cărţi din seria deschisă de "Războiul bătrânilor" de John Scalzi, rezultă acesta a fost, pentru mine, un Bookfest cu precadere al SF-ului.Dar... nu numai.

Ceea ce am, ceea ce am acumulat material sâmbăta trecută la Bookfest are potenţial spiritual şi sper să-mi fie suficient pentru o vreme, o vreme pe care o sper cât mai liniştită.

Turbion- Robert Charles Wilson

2011-05-22T11:28:00.008+03:00

Robert Charles Wilson - Turbion

Ipoteză : într-o noapte, stelele dispar dar Pământul şi oamenii continuă să existe.

Sigur că m-ar interesa de ce aşa ceva s-ar putea întâmpla, ce fenomen natural sau ce imitator inteligent al naturii ar putea provoca asta. Ar fi interesantă dezvoltarea ipotezei într-un tratat scris de un om de ştiinţă dar aş înţelege prea puţine de acolo şi ar fi rece, ar fi doar calcul. Aş reţine, probabil, doar cine-le şi de ce-ul rezultat din munca celui ce l-a scris. Şi mai mult m-ar interesa o desfăşurare din punct de vedere psiho-sociologic,o încercare de răspuns la întrebarea "ce ar face oamenii în această situaţie?" dar probabil că m-ar obosi tonul şi termenii.

Dar dacă cineva ar răspunde doleanţelor mele scriind o poveste ... sigur aş fi fascinată de ea. Dacă acel cineva ar fi un excepţional povestitor aşa cum este Robert Charles Wilson, sunt sigură că m-aş afla citind "Turbion", n-aş putea fi în niciun alt loc. De ce spun "loc"? Pentru că pe mine o poveste excepţional spusă într-o carte mă duce "în carte". Am mers, aşadar, pe acel Pământ imaginar separat de restul Universului, am cunoscut un om de afaceri ce a reuşit să se reorienteze rapid precum un scallawag în vreme de război, trei copii, fiecare excepţional în felul său, două mămici, fiecare cu bunele şi relele sale. Am urmărit copiii crescând, muncind şi iubind în acea lume în care Apocalipsa le statea oamenilor în coaste. L-am îndrăgit pe Jason Lawton, copilul devenit om de ştiinţă, acel fel de om de ştiinţă care, dacă nu poate ţinti suficient de departe cu arcul, se transformă în săgeată pentru ca apoi să poată transforma săgeata în orice îl ajută să afle cine, de ce şi cum. Mintea umană se foloseşte de situaţia excepţională pentru a traversa situaţia excepţională, un surfer "călăreşte" un val enorm pentru a ajunge undeva, la un mal, oriunde ar fi malul acela.

Îmi plac şi poveştile de dragoste, mai ales cele cu tânăra rebelă ce se caută pe sine însăşi şi cu tânărul timid, îndrăgostitul-prieten de nădajde.

Şi-mi mai place ca, în timp ce personajele evoluează, să ştiu ce mai face lumea din afara micii lor lumi, pentru că, pătrunzând în carte, am trecut şi eu de o Arcadă şi am nevoie să aflu ultimele ştiri, cum aş putea să nu fiu la curent cu sosirea omului-marţian-cvadru?

Ce-aş mai avea de spus? Sper că am descris, cu cuvintele mele, "mult aşteptata uniune între hard SF şi romanul literar", între ghilimele fiind un citat (Washington Post) ce l-am găsit pe coperta a doua a cărţii "Axa", continuarea "Turbion"-ului şi o altă Arcadă de traversat. Mai sper că am scris o pledoarie pentru lecturarea acestor cărţi.

Încă ceva, dar nu în ultimul rând, chiar dacă închei cu asta : mulţumim, doamnă Ana-Veronica Mircea, pentru excepţionala traducere. Aşteptăm "Vortex" în limba română.

O zi cu soare

2011-05-13T22:07:00.009+03:00

Mă-ncălţasem cu pantofi cu toc şi mergeam pe Calea Floreasca.
(Nu e bine, e prea fleoşc)

Mergeam pe tocuri pe Calea Floreasca.
(Gâârrr. E şi mai rău. Pe ce mergeam? Pe tocuri sau pe cale?)

Calea Floreasca se derula sub tocurile mele.
(Asta e groaznic, e impersonal, calea...treaba ei, dar eu unde eram? Nu.Asta de -adineaori e o exprimare grrreşită, cum adică unde eram? Eram pe Calea Floreasca, nu ? )

Cum să fac eu să spun ... Stai că mi-a venit o idee, o iau altfel.

Un câine comunitar mergea legănat pe Calea Floreasca. La un moment dat, se opri să se scarpine în acelaşi loc, o nenorocită de căpuşă ...
(LA NAIBA!!! Unde se scărpina? În acelaşi loc de pe el sau în acelaşi loc de pe Calea Floreasca? De la capăt.)

Un câine se scărpina pe Calea Floreasca.
(Ete-al naibii câine, o căpuşă i s-a înfipt fix în Calea Floreasca... de la capăt.)

Doamnelor şi domnilor, uitaţi care e problema : un câine comunitar se simţea în largul lui pe unul dintre trotuarele Căii Floreasca. Era trecut de ora 11 , pentru că eu întârzii totdeauna la serviciu la schimbul doi. Şi era pe partea cu şantierul pentru că traversasem deja strada. Era o zi însorită, obligatoriu însorită, pentru că dacă ar fi plouat câinele n-ar fi stat în mjlocul drumului şi n-ar fi rămas cu-o laba în aer, întrerupându-şi scărpinatul la vederea mea. Care-i treaba cu câinele ? Păi e... că cineva trebuia să mă vadă şi pe mine pe Calea Floreasca în timp ce păşeam, încălţată cu pantofii cu toc. Cineva trebuia s-o tragă, metaforic, de pe Floreasca pe Academiei şi să mă decupeze, în mintea sa, din clişeul acela de generic de serial american de succes, acela cu grupul de poliţişti plecaţi să facă dreptate, clişeu în care ziceam că eu eram poliţista cu tocuri. De ce m-am gândit la un câine? Păi pentru că nu era nimeni pe stradă, toţi erau deja la muncă, maşinile toate erau parcate iar un cal... nu, un cal în niciun caz. N-aş putea suporta întebarea "dar cu calul ce-ai avut? "

Întunecata parte

2011-05-04T21:55:00.008+03:00

Parcă m-aş fi găsit într-o pădure fermecată şi, uitându-mă peste umăr, aş fi descoperit că dispăruse cărarea pe care păşisem pân’ atunci.
("Dolores Claiborne", de Stephen King )

-----------------------------------------------------

Aş avea câte ceva să-ţi spun, Dolores Claiborne din Little Tall Island. Nu "o crimă e o crimă punct", pe asta o ştii. Nici discursuri "în oricine există o parte întunecată". Citeam o chestie pe coperta a II-a a unei cărţi, cică : "monstrul care se ascunde în oamenii obişnuiţi", în ordinary people, cum ar veni, pe limba ta. Sau, fii atentă aici : "o imersiune în abisul unei minţi criminale", de mi-a venit să întreb : în care dintre ele ? A ta, a Verei sau a lui John –"căcat uscat" în vechiul puţ din murăriş?

Dacă-ţi închipui că am venit aici să-mi exprim simpatia faţă de tine, te înşeli. Da, da, las-o jos, nu cred că nu ţi-ai dori şi un pic de simpatie. Oricum, n-am venit să te compatimesc, ce, vrei să mă vadă lumea că ţin cu criminalu’ ?

Te întrebi cât de multe înteleg? Nu tot, dar sunt pe-aproape.

Mă interesează, în mod special, ochiu’. Ăla interior. Ăla care ţi s-a căscat pe dinăuntru şi n-a încetat să urmărească orice mişcă din clipa în care ai aflat că bărbat'tu se dă la fii’ta. De fapt, nici măcar nu vreau să vorbesc cu tine, ci cu interiorul tău. Pe el aş vrea să-l întreb : de ce-a născut un ochi şi nu o gură care să strige după ajutor?
Nu, nu-i nevoie, mi-a răspuns deja interiorul tău . Mi-a zis :
-Mă crezi prost sau eşti vreo cititoare dă reviste pentru muieri? La ce să nasc o gură care să urle degeaba ?

-----------------------------------------------------

Dacă mi-a plăcut "Dolores Claiborne" de Stephen King ? Nu tot ce aflu eu că există pot defini prin îmi place / nu-mi place. După părerea mea, această carte este excepţională, din orice punct de vedere aş fi în stare eu să o analizez.

Iar despre partea aceea întunecata pe care o avem , se spune, cu toţii... cred că, în anume condiţii, ea ştie să fie mult mai întunecată decât suntem dispuşi să admitem.

"Dar textul, oh, textul !"

2011-04-25T17:35:00.009+03:00

Când mă duc la culcare, iau după mine în pat patru lucruri : o carte, două tocuri de ochelari şi pe "Smarty".
Cartea e CARTEA- aici aş avea de dat exemple multe şi dependente de momente şi întâmplări fericite – dar nu acesta e scopul meu acum, în ideea că eu chiar aş urmări, acum, vreun scop. Practic, încă nu ştiu unde am să ajung atunci când voi fi terminat de scris şi sunt sigură că, din nou, titlul postului îl voi scrie la final.

Tocurile de ochelari sunt două pentru că miopia mea e prea mare şi veche şi nu a putut fi anihilată de hipermetropia aferentă vârstei.

"Smarty" e un LG Optimus One pe care l-am achizitionat la începutul anului. Mai era încă în promoţie în ziua în care m-am dus să achit factura Vodafone. Întâmplarea că el a ajuns în posesia mea mă face să emit judecata de valoare că nu şti niciodată cum ţi se poate întâmpla să-ţi faci o bucurie pentru că tocmai ai renunţat la calcule de bun simţ financiar şi te-ai azvârlit în piscină îmbrăcat, de bunăvoie. Ce-are financiarul cu piscina? Nu ştiu, dar "aşa mi-a venit să zic" ar putea fi folosit pe post de scuză.

Adorm cu ochelarii de citit pe nas şi cu cartea în mână. În caz că cineva nu ştie, trebuie să explic că acest fel de a adormi este foarte diferit de a adormi cu televizorul pornit.Nu pentru că un televizor ar putea consuma mai mult / mai puţin curent electric decât becul veiozei. E diferit pentru că regret şi mă necăjesc dacă adorm cu cartea în mână.Am atât de puţin timp pentru citit... Mă bucur însă că pot citi fragmentat, că pot pune cap la cap paginile citite în metrou cu cele citite înainte de a adormi şi cu mai multele citite în weekend, fără să pierd farmecul şi plăcerea lecturii. Cred că asta se numeşte adaptare.
M-am adaptat şi lui Smarty pentru că am reuşit să citesc prin intermediul lui. Întâi de pe fişiere .txt şi doar recent am descărcat pe Smarty o aplicaţie pentru e-book, pentru că...aşa sunt eu, la mine durează mai mult să-mi fac curaj. Îmi fac, totuşi.

Toată povestea asta cu cititul pe "Smarty" mi-a amintit de un joc virtual dintr-o perioada virtuală reconfortantă, perioadă ce îmi pare foarte îndepărtată deşi cred că n-au trecut mai mult de 3 ani de atunci. Jocul consta în : fiecare dintre participanţi să scrie ce crede şi ce simte legat de un anume subiect propus şi apoi ales de comun acord. Scriam fiecare pe propriul profil creat pe site-ul de socializare prin intermediul căruia aflaserăm unii de alţii. Aveam şi termene, un soi de start/end game.
Unul dintre subiecte a fost "Cartea şi noi". Oh, minunat subiect, nu-i aşa? Atât de multe de spus, începand cu "Cărţile sunt prieteni reci dar siguri" (Voltaire) , trecând prin "nu se pot pierde cărţile împrumutate, excepţie fac doar acele cărţi la care ţinem foarte mult(murphologie) şi nesfărşind cu "Ex-libris"-ul lui Tudor Arghezi.
Am scris, fiecare ce-a ştiut, fiecare ce-a simţit. Am scris şi eu, cea care nu refăcuse încă total legătura cu cartea - dar acesta e un subiect pentru un alt post. Acum vreau să povestesc altceva: în ultimul moment, cu puţin înainte de "end game", a mai postat cineva.Acel cineva nu s-a referit ,ca majoritatea celorlalţii participanţi, la aspectul "ritual", la aspectul "drog", la aspectul "miros" al CĂRŢILOR, la aspectul şi forma lor- ele, acele parelelipipede ce conţin pagini cu comori. A fost un post scurt şi ...da, cuprinzator.Multă vreme m-a urmărit un citat din acel post, ceva cam aşa : "Dar textul, oh, textul !" Am înţeles , cumva, esenţa acelui post.Dar nimic nu înţelegi cu adevărat până ce nu experimentezi.

Şi acum cred că e cazul s-o scurtez. Ce e cartea ? Ce anume dă valoarea ei? În ce anume găseşti gândurile, trăirile, talentul şi sudoarea celui ce a scris-o? Oare nu cumva... în text?
Da, ştiu. Generaţia noastră, "mirosul" ... Aşa e, aşa-i şi pentru mine. Am continuat şi voi continua să am şi să citesc paralelipedul cu comori. Dar lumea se schimbă, se schimbă mai repede decât suntem capabili să percepem.

Regretul e acelaşi şi dacă adorm cu "Smarty" în mână, în timp ce citeam un text de valoare.

Poate ar trebui să ne grăbim să înţelegem, să experimentăm şi să transmitem dragostea de CARTE şi sub această forma ,nerefuzând-o din start pentru că noi şi atâtea generaţii în urma noastră au cunoscut-o într-o alta. Paradoxal, deşi totul în jur e din ce în ce mai sofisticat din punct de vedere tehnologic, e vremea necesităţii întoarcerii la esenţe.Eşti nevoit să te întorci către esenţă, să apuci de ea şi să o tragi spre tine.Ca să n-o pierzi.

Pentru CARTE, esenţa e textul.
Am fost ajutată să înţeleg asta, tot paradoxal, şi de un scriitor ale cărui cărţi apar, de regulă, în format mare şi scump. Am reluat, de acolo unde o lăsasem, lectura la "Misterul Regelui" de Stephen King.

Dor de questii

2011-04-22T21:27:00.007+03:00

Mi s-a făcut dor de questii.Uite, de exemplu, de crunta încruntare a fiicei mele când era ea mică şi cineva din afara familiei îi oferea un bobo-ceva ,de acel imposibil de descris "Mulţumesc, am şi eu acasă" care însoţea foarte serioasa privire a ochilor gri cât jumătate din feţişoara de copil.

Îmi vine să râd când îmi amintesc de o fotografie alb-negru, eu ţinând-o de mână pe fii'mea în vârstă de vreo 5 ani, fotografiate în dreptul unui leagăn din parc, ea îmbrăcată într-o rochiţă cu volane, eu, evident-deşi nu ştiu de ce- tot cu o rochie cu volane. Şi brusc mi s-a făcut dor de tiparele din revista Burda care o transformaseră pe mama în croitoreasa de lux a familiei. Nu zic la mişto, chiar de lux, cu mama n-avea cum să fie altfel.

Fii'mea, trăgându-şi mâna din mâna mea pentru că... totuşi, avea deja 15 ani, nu era cazul s-o mai prind de mână când traversam împreună strada...

Fii'mea, pe la vreo 22 de ani, la primul ei drum lung cu prima maşină de la firmă şi cu maică-sa în dreapta : "Auzi, mamă, vezi să nu rămâi cu mânerul portierei în mână..."

Duminică am trecut şi prin parcul unde a fost făcută fotografia alb negru cea plină de volane. Eram pusă pe făcut poze şi încercam să bag aparatul foto printre barele unui gard ca să fotografiez scena în aer liber.În spatele meu, aud o voce : "Ce mică e scena dar ce mare îmi părea când mă aducea tata aici !" Am întors capul ... un el şi o ea de vreo 30 de ani, el cred că îi prezenta ei "the hood", într-un tur al aducerilor aminte.

Mda. Şi mi s-a făcut dor de tanti Puchi în faţa oglinzii din hol, pe la vreo 32 de ani ai ei şi 14 ai mei, înfăşurându-şi un val de material pe lângă ea, înfăşurându-l într-un asemenea fel încât era deja îmbrăcată cu o rochie, drept care m-a trimis să aduc coşul cu mărgele.
Oh, coşul ! La 14 ani ai mei, coşul acela cu mărgele avea valoare de "cufărul cu comoara de pe insula îndepărtată"...

Şi mai mi-e dor şi de vremea când cozonacii erau cozonaci.

Pedalând

2011-04-22T07:35:00.007+03:00

Simt nevoia să vorbesc despre asta , deşi... nu se face, educaţia mea aşa zice, zice că nu se face să vorbeşti despre tine în termeni pe care alţii i-ar interpreta ca pe o laudă, chiar dacă ultimul lucru pe care vrei să-l faci ar fi să te lauzi, chiar dacă ,oricâte explicaţii ai da, va fi degeaba.
Dar... am dreptul, cred. Sunt şi pe finalul perioadei de revoltă, unul dintre motivele revoltei mele de adolescentă întârziată fiind chiar acesta : de ce trebuie să mă reţin de la a fi aşa cum sunt numai pentru că cineva sau altcineva m-ar putea considera vinovat că, fiind aşa cum sunt, îi produc disconofort? De ce să mă învinuiesc eu de victimizarea celor cărora le e la îndemână să mă găsească drept subiect pentru asta? Finalul perioadei de revoltă mă găseşte acceptând. Cred ca acceptându-mă, mai degrabă.

Defazajul este de aproximativ 10 ani, se micşorează pe măsura ce înaintez în vârstă şi ştiu că doar o Doamne fere boală gravă l-ar face să dispara complet, deşi... dacă mă uit la mama..."doar" infarctul n-a reuşit s-o facă. Defazajul a existat latent şi sub nu ştiu ce formă, n-am nicio vină şi niciun merit pentru pentru ceea ce se vede din exterior.A devenit şocant după ce am trecut pragul "40" .De ani. Mă amuza, aş minţi dacă aş susţine că nu mă făcea să mă simt bine, cum să nu te simţi bine când cei ce nu te cunosc îşi imaginează că eşti sora mai mare a fiicei tale de 20 de ani ? N-am profitat niciodată de această caracteristică în mod conştient şi în sensul de a-mi face un plan pe baza ei dar cred că profit minut de minut, fără să-mi dau seama.
Mint. O dată am pus-o la cale conştient şi asta s-a întâmplat prin intermediul unui CV postat pe net, motivul fiind nevoia disperată de job din acel moment.Am "tăiat" câte ceva din CV-ul real şi am schimbat anii de absolvire a şcolilor doar ca să fiu sigură că voi accede la interviuri, aveam 45 de ani atunci şi asta... hm... nu dădea şi nu dă nici acum tocmai bine prin CV-uri. Am ajuns la interviu, nu a părut nimănui suspectă înfăţişarea mea asa-zis de 37 de ani...Am fost acceptată şi apoi... a trebuit să recunosc, şi încă repede, falsul, pentru că el mă rodea din interior, înainte de orice altceva, cum ar fi necesitatea prezentării actelor pentru angajare. Brusc, acolo, la faţa locului, m-am pus în locul celor ce mă angajau şi mi-am dat seama că eu, în locul lor, deşi aş fi înţeles motivaţia, n-aş fi avut încredere în cineva căruia i-a ieşit aşa o minciună stupidă, că orice aş fi făcut angajată fiind acolo, n-aş fi scăpat de un soi de stigmat pe care mi l-aş fi pus eu însămi, în fiecare dimineaţă înainte de a merge la slujbă. Doamna contabilă şefă m-a privit zâmbind şi cu simpatie, doamna patroană m-a privit ca pe o ciudăţenie. Au decis, totuşi, să-mi acorde şansa de a dovedi că minciuna a fost una necesară, din disperare. Numai că...eu făcusem de aşa natură încât nu mai vroiam şansa. A fost o lecţie pe care mi-am dat-o singură. Am avut noroc atunci, oferta de nou job a venit imediat, a doua zi după interviul buclucaş, a venit ca un soi de "ia d-aci fiindca te-ai căit", de la un client al firmei de la care îmi dădusem ,din disperare, demisia.

Acum câteva zile stăteam la o cafea şi-o tigară, la locul de fumat, loc în care mă mai întâlnesc cu o colegă mai nouă. Nici acolo nu vorbim despre altceva decât despre haosul din care încercăm să ieşim la suprafaţă ca... nu-i aşa ? ca nişte fete dăştepte şi orgolioase – nu contează vârsta. Dar a venit vorba nu ştiu cum şi eu am zis ceva despre anul naşterii mele. A urmat surpriza colegei care a realizat, atunci pe loc, faptul că m-am născut în acelaşi an cu mama ei. Am rugat-o doar atat : de aci încolo să nu-mi spui "doamnă" sau "tanti" . Apoi m-am întors în birou. Apoi a sunat telefonul şi bineînţeles că următorul lucru a fost să-mi salt fundul de pe scaun şi să mi-l mut la locul faptei, n-aveam decât de coborât 20 de trepte şi apoi de urcat 20 de trepte şi eu prefer "locul faptei" descrierilor prin telefon. Undeva la jumatătea urcuşului în viteză m-am oprit brusc, întrebandu-mă : oare aşa reacţionează o cucoană de 52 de ani ? Nu, nu despre înfăţişare e vorba, de fapt, şi nu, aceste gânduri nu-mi vin degeaba în minte. Ceva se schimbă şi fiecare celulă a organismului meu ştie asta, doar că întregul refuză să traseze linia de demarcaţie. Pentru că nu ştie unde. Pentru că nu vrea s-o traseze prea sus dar nici prea jos. Pentru că... uh. Story of my life.

Nuştiuceamavut

2011-04-21T07:31:00.013+03:00

Ceva se-ntâmpla. Nu cu mine, cu cei din jurul meu. Parcă dăduse strechea-n toţi, nu mai puteam vorbi cu nimeni fară să aud nuştiuceai. Părea a fi un cuvânt la modă sau cam aşa ceva. Unii, ca să mă încurce şi mai rău, după ce-mi ziceau nuştiuceai, adăugau şi de la o vreme.

Ieri stăteam la birou şi lucraaam, şi lucram. Cum stăteam eu aşa, cu spatele la uşă--cum stau de obicei pentru că aşa mi-e pus birou--un coleg intrat pe uşa în cauză zice către colega din dreapta mea : Colega, da’ de ce ecranul tău e alb iar ecranul colegei din stânga ta e verde şi galben? Realizez că se referă la fişierul Excel în care lucram şi am o revelaţie : mă aflu în perioada nuştiuceai verdegalben. Nu m-am sculat brusc în picioare să strig "Evrika!" , am strigat numai în capul meu pentru că mă simţeam prea bine în poziţia tăcut. Lucraaam, lucram şi savuram tăcerea, mă aruncasem în ea ca-n valuri şi de-acuma stăteam locului să vină tăcerea valuri-valuri peste mine.
Ce revelaţie am avut ? Păăăi... asta : furia n-are rost. În special la o fatăbunăşiamabilă demultdesemnatăcaatare n-are rost. N-are rost să te zbaţi să explici că furia ta are o motivaţie, nimeni nu va înţelege nimic. Ba nu, va înţelege nuştiuceai şi diversele-i declinări/conjugări de tipul nuştiuceare Anna de la o vreme că nu te mai poţi înţelegecuea, unde înţelegecuea se traduce prin "să facă ea că numai ea ştie" dar nuştiuceare, crecăestresată.Că uite cum scriu şi m-ar putea apuca nuştiuceamul furios, doar că... nu-l mai vreau, mi-l refuz.

Ce-i asta ? Păi... acel comod (pentru unii) numai ăla/aia ştie, şi dacă numai ăla/aia ştie... ce rost are să se mai străduiască cineva să afle ceea ce ştie ăla/aia? Dar cum s-a făcut de numai ăla/aia ştie când ştiutul acela a fost şi a rămas la îndemâna oricui? Nuştiuceam de-mi pun întrebări existenţiale, n-avem timp de întrebări existenţiale, noi acuma suntem în sezon şi avem treabă şi dacă avem treabă... să facem ! Ia fă tu, Anna, că tu ştii cel mai bine !

---------------------------------------------------------

Începutul acestui an m-a găsit cu-o furie confuză, difuză, punctul de origine al unui vector ce şi-a găsit apoi, în mica lui zonă de acţiune, direcţia. Acum ştiu că furia n-are rost. Dar are rost să-nveţi să negociezi , fie şi la bătrâneţe, ceea ce eşti din unicul motiv că aşa eşti.

Ca întotdeauna... a fost doar vina mea, nu ?

Contribuţie

2011-04-18T07:17:00.001+03:00

Cică trebuie să existe un echilibru. Ok. Dacă eu aş iubi în mod inutil pe cineva care nu m-ar iubi ... chestia asta cu ce s-ar echilibra? Probabil cu iubirea inutilă a altcuiva pentru mine. Dar iubirile astea inutile unde se duc ? Şi le echilibrează... ce?

Mda. Ceea ce tocmai am scris e o dovadă în plus că mama a avut mereu dreptate să spună că sunt o superficială, toate lucrurile sunt, de fapt, la locul lor şi Universul e bine-merci echilibrat. Cei care iubesc inutil au apărut ca o necesitate de a-i echilibra pe cei care se iubesc între ei şi care presupun că au fost, la un moment dat , pe punctul de a dezechilibra lumea.

Deja mă simt mai bine ştiind că Universul are neapărată nevoie ca unii să iubească aparent inutil şi că aş putea fi în situaţia de a... ăăă...contribui. Uneori face bine să te simţi util.

My Olympus

2011-04-17T18:33:00.012+03:00

Pentru viteza cu care "curge" timpul său, prietenul meu Olympus e deja cam în vârstă.
Nu-mi pasă, mi-e prieten drag. El mă ajută uneori să refac acele întrerupte conexiuni.

Cum pot eu acuma să mai susţin...

2011-04-16T19:01:00.009+03:00

Azi am lucrat. Abia aşteptam să ajung acasă, să fac un duş şi apoi să-mi fac o cafea, desigur că fără cofeină, la ora asta. Şi, desigur, cu lapte.

Am făcut şi acum am un mare chef să bat câmpii pe blog. Mă uit la ce-am scris acum două zile şi-mi spun : cum pot eu acuma să mai susţin că sunt om serios când eu, în decurs de două zile, dau dintr-o extremă în cealaltă? Sunt, totuşi, un om serios şi, ca orice om serios, ştiu să-mi găsesc scuze. Sau să denumesc scuză un lucru foarte adevărat, pentru că dacă aş spune "adevărul e că" ar fi, probabil, şi mai rău. Mai am şi varianta s-o sucesc în aşa fel încât ... în fine, ideea era să expun eu aici cum că eu nu trec repede de la o extremă la alta ci că trece mult timp până să mă declar într-una dintre extreme, că trag de timp, şi trag de timp...până cu puţin înainte de a veni vremea extremei celeilalte, a celei în care mă grăbesc să mă declar, ca să nu păţesc ca data trecută când am întârziat prea mult cu declaraţia. Voila. Clar şi serios, nu ?

În altă ordine de idei, alaltăieri am fost într-un loc magic. Cum i-am trecut pragul... am fost aruncată înapoi, în timp.Şi nu doar eu, oricine intra păţea la fel. Toţi oamenii din acel loc aveau acelaşi mers, aceiaşi expesie a feţei, aceiaşi "cocoşare" deşi mergeau drept. Bine, mai erau şi nişte doamne cu tocuri, doamne care se chinuiau să urce scările dar care păşeau demn când ajungeau pe culoare, toc-toc. Culoarele nu erau degeaba, ele aveau, pe dreapta şi pe stânga, uşi pe care scria : Camera 1, Camera 2, etc şi sub fiecare "Camera" mai scria ceva dar nu mai ţin minte ce. Era un fel de "Hotel California" cu iz de "pe vremea lui Ceaşcă".
And in the master's chambers,
They gathered for the feast
They stab it with their steely knives,
But they just can't kill the beast
Tot ce-mi mai amintesc e că... I was running for the door to the place I was before. Huh. Dacă nu trebuie musai, nu mergeţi la vreo Administraţie a Finanţelor Publice, mai ales dacă e locată într-o clădire concepută şi construită pe vremea lu’...

Aş mai bate câmpii cu nişte chestii din metrou dar am să fac asta doar dacă mă decid, în timp ce plimb câinele, să renunţ definitiv la absurda idee de a mă da om serios.

Am fost cu câinele, am venit cu câinele şi am decis că nu. Poate mâine, în cine ştie ce altă extremă a cine ştie ce...
Acuma mă duc să citesc "Chemarea Pământului", a doua carte din seria "Întoarcerea acasă" , de Orson Scott Card. N-aş putea spune că m-am dat în vânt după prima carte, "Amintirea Pământului", şi nici după prima jumătate a celei de-a doua. Dar acuma... e o chestie interesanta acolo, despre femeile care s-au descurcat minunat cu a deţine puterea în timp de pace. Şi care femei ar fi făcut bine, în acea lungă perioadă a guvernării lor, să nu transforme bărbaţii în eunuci ( metaforic vorbind ), nu de alta dar acum, în vermuri de război, ar avea mare nevoie de cineva care să le apere cu toată forţa şi de-a dreptul cu...cruzime . Şi care bărbaţi să se apuce,apoi, de reconstrucţie cu minuţiozitate, forţă şi probabil că şi cu cruzime. În orice caz, aşa zice OSC.
Iar eu mă întreb : în ce anume ar fi trebuit bărbaţii să nu transforme femeile... în decursul lungii perioade a guvernării lor ?

Gânduri tastate pe dosul unui blank document

2011-04-13T08:06:00.009+03:00

M-am gândit la ceea ce-am scris ieri.A publica pe blog pagini goale ce poartă o dată ar fi ca şi cum aş îndosaria pagini albe dar datate. Cred că ar fi mişto să fac aşa o chestie pe un blog pe la care trece rar câte cineva iar eu n-am vrut să fac nimic în direcţia de a încerca să schimb asta. Aşa că... n-aş supăra sau intriga decât eventual câţiva trecători care ar zice : "ia uite-o şi pe-asta, mare e grădina Virtualului..." Iar dacă nu m-aş gândi deloc la faptul că cineva sau altcineva ar fi intrigat sau ar râde... ar fi şi mai bine. Ar fi ca şi cum aş transmite beep-uri către ceva imaginar denumit generic "lume" : beep, lume, aş vrea să spun ceva dar nu ştiu ce. Sau nu mă pot hotări pe care dintre ele. Sau pe-asta ce tocmai mi-a trecut prin cap n-aş vrea s-o spun nici măcar imaginarei "lume" dar aş vrea să spun că mi-a trecut ceva prin cap. Sau, în ideea de jurnal : a mai trecut o zi ca un blank document, save as Document 1, 2, 3... n . Şi poate că aşa exersând, în prostie de-a dreptul, aş reuşi să mă obişnuiesc cu ideea că aşa ceva e "normal" , "e normal" să crăpi (mă rog, să crăpi virtualiceşte vorbind , ha, virtualiceşte tăcând) sprijinit de butonul de beep. Ultimele beep-uri ar fi mai apăsate, finalul fiind apăsat- continuu.

Dacă insisit să mă gândesc, nici nu fac altceva în majoritatea timpului. Nu fac altceva decât să transmit pagini scrise cu litere de font mic( pentru folosirea judicioasă a spaţiului unui A4), pagini pe care majoritatea receptorilor le văd ca pe blank document. Aceasta se numeşte, din câte am auzit, comunicare.

Daca insisit în direcţia "dude", îmi mai vine un gând în minte : e o diferenţă între blog şi mail, între dosar cu foi albe şi plic conţinând o pagină albă. Destinatarul face diferenţa. Că... mama ei de comunicare, nu ai dreptul să umpli cutii de scrisori cu beep-urile tale absurde . Sigur că n-are nici rost, dar nu despre rost era vorba aici. Destinatarul "lume-lume", în schimb...e un măgar care duce, nu ştie ce duce... ceea ce e perfect. De unde speranţa inutilă că ar trebui să existe cineva care să şi vrea să ştie a citi blank-urile mele ?

Am să mă gândesc

2011-04-11T09:24:00.007+03:00

Cred că blogul acesta, pe care îl am de prin 2008 parcă, ar trebui să aibă, permanent, un sigur post, cel pe care l-am scris după ce l-am şters pe precedentul. Măcar n-aş vedea cum mă repet.
Iar dacă mi-aş da voie să văd vreo repetiţie, aceea ar fi doar repetiţia paginilor goale, tocmai am văzut că se poate.

Am să mă gândesc la asta...

Knockout

2011-04-03T12:40:00.010+03:00

Ziceam că plânsul era faţa 1 şi râsul era faţa 2, o mască plânge o mască râde, questii.
Cred că aia cu plânge mi-a blocat total accesul la ...la poza ei de profil, în timp ce aia cu râde e plecată pe undeva să râdă cu râsul ei inteligent, fiindcă văd că n-am acces decât la partea cu "râd ca prostu’" .
În fine, ceea ce vreau să spun este că am citit pe undeva nişte chestii mai vechi scrise de vechi amici virtuali şi m-am proptit în zicerea "mi se zdremtzuie/filfilfiie" de care nu pot să scap. Stau agăţată de această zicere ca de un stâlp şi râd în timp ce mă uit în sus la nişte vrăbiuţe imaginare de pe-o sârmă imaginară. Vrăbiuţele se uită în jos la mine, pare că mirate. Sau poate că nici nu se uită, poate că ele doar se fâlfâfâââie în jurul sârmei, de bucurie c-a venit primăvara. Uau, asta sună atât de optimist încât m-a buşit râsul şi mai tare. Şi deja văd stoluri de oameni proaspăt ieşiţi din propriul lor ermetism că din ouă şi care ziceam că puteau să zboare din prima până la prima sârma disponibilă, să se aşeze pe ea şi să ciripescă : "A veniiit primăvaaara ! " Şi fâââl, şi fâlfâââl !

Madam, stop.Ce, ai vrăbii ? De când (era să zic pana mea) te-a lovit cinismul în halul ăsta ? (Ăsta ziceam că era eu-l meu care vorbea cu mine sau ceva în genul ăsta sau invers. La care eu ziceam că-i răspundeam : Băi, eu, eşti prost ? Tu nu vezi că nu m-a lovit cinismul ci m-a plesnit râsul ? )

E momentul să mă comport rezonabil şi matur, să mă nu-i aşa reculeg şi să admit că sunt stresată.

Mă numesc Anna şi sunt stresată. Toate izbucnirile mele râso-plângistice nu au nicio altă cauză. Orice altă cauză nu are legătură cu realitatea bine definită de oricine cu excepţia ei însăşi şi hahaha impusă spre acceptare. Orice legătură cu această realitate e, desigur, doar întâmplătoare.
Totul e doar în capul meu, de toate sunt vinovată doar eu că în rest...it’s a wonderful world.

So ...shut up and laugh! Taci şi râde-te în timp ce pluteşti uşure şi evident demn prin atmosfera primăvăratică, fix ca o pană ce tocmai a părăsit o vrabie smotocită.
Bwaaaahahahaha ! Asta, aici la urmă, sună aşa de optimist că m-a pocnit râsul.
Knockout.

Cam atât despre...

2011-04-02T06:26:00.008+03:00

Jason Lawton e un tip dintr-o carte.Un tip genial şi... suficient de bolnav - ar zice unii, probabil. Pentru că tipului ăstuia nu i-a fost suficient să ţintească întinzându-şi arcul dincolo de Turbion, aşa că, la un moment dat, s-a transformat el însuşi în săgeată, pentru că săgeata putea ajunge acolo unde arcaşul nu putea.

De când mă tot învârt în jurul cozii să scriu şi eu o recenzie de amator... se pare că n-am scris niciuna. Îmi propusesem să scriu una pentru "Turbion" de Robert Charles Wilson, dar se pare că eu nu pot să fac recenzii chestiilor pe care le trăiesc, orice-o fi vrând să mai însemne şi asta. Orice încercare de-a mea de a scrie o recenzie a unei cărţi prin care m-am pierdut se transformă într-un soi de "fraţilor, citiţi cutare, vă rog eu, nu pierdeţi cutare şi...hai să discutăm dup-aia, abia aştept să discutăm dup-aia despre cutare".

Dar eu insist să sper. Mi-am spus că poate voi putea scrie o recenzie de amator pentru "Axa", continuarea "Turbion"-ului apăruta la Nemira în 2010.
Cum să fac? Cum să încep? Parcă aş începe cu sfârşitul :
"Cenuşa se transformase într-o pădure de tulpini ce susţineau fructe globulare în loc de frunze.Erau multicolore dar predominant de un albastru cian, se înălţau la şase sau chiar nouă metri în aer şi erau atât de dese încât trebuia să te strecori printre ele întorcându-te într-o parte.[...] Turk făcu un pas nesigur."

Nu, deci nu. Dacă vede cineva citatul postat aici şi răpesc cuiva postura de exporator în care m-am aflat eu citind? Mda. Şi citind nu oriunde, ci în metrou. Mă absorbise asa de tare lectura încât, ridicându-mi ochii din carte şi privind pe geamul vagonului care intra într-o staţie, mi s-a părut că ceva nu e în ordine, că peronul acela trebuia să fie pe partea opusă sau că direcţia de mers trebuia sa fie opusă sau...cam aşa ceva.

Mda, cam atât despre recenziile mele. Abia aştept Vortex, continuarea Turbionului şi-a Axei.

Ridicol dar adevărat

2011-03-24T07:18:00.004+02:00

Astăzi, cineva care mi-e drag dar pe care nu l-am văzut niciodată (ce prostie, nu-i aşa că-i o prostie ? se pare, totuşi, că pentru mine nu-i...) mi-a spus că pleacă la Veneţia. Şi-au venit. Lacrimile, zic. Nu de invidie şi asta nu pentru că-s eu umplută numai cu "calităţi bune" ca perna cu fulgi ci pentru că sunt o norocoasă în care n-a fost sădită sămânţa invidiei. Au venit de dor, de dor de necunoscut, la fel ca aseară când traversam pe sub Arcadă împreună cu un personaj dintr-o carte. Ne urcasem pe-o hodoroagă de vapor şi plecam pe-un ocean de-al Pământului, până la Arcadă. După ce-o traversam, pe nesimţite, stelele deveneau alte stele. Welcome to your New World, to your other planet! Cine nu mă crede să citească "Axa" de Robert Charles Wilson.

Poftim ? Sunt anormală, la vârsta mea ar trebui să cresc nepoţi şi să mă uit la OTV? N-am nepoţi, OTV am dar nu l-am cerut eu. Şi când voi avea nepoţi, am să-i învăţ să traverseze Arcade cu gândul şi s-o dea pe-asta mai departe până într-o zi în care, vreunul dintre noi ăştia, oamenii, chiar va ajunge la o Arcadă.

Mi-e dor de-o planetă nouă. Ridicol dar adevărat.

Praf de-o ploaie

2011-03-22T23:50:00.002+02:00

Peste zi, încordarea, enervarea, frustrarea, particulele din rănitul orgoliu de a fi om şi nu maşină de calcul cu reacţii determinate de codul dacă şi numai dacă atunci rezultă ce-am programat... toate astea mi-au circulat , haotic, prin tot corpul. Acum par a se fi adunat într-o masă gelatinoasă şi verde, localizată în zona toracelui şi a cărei formă şi consitenţă exclud probabilitatea sublimării prin lacrimi. Aş putea însă s-o pândesc şi când am s-o simt undeva în zona gâtului, aş putea să bag două degete şi s-o vomit. Poate că asta şi fac acum, sublimez prin vomă editată în format HTML.

Deşi până mâine dimineaţă mai sunt aproximativ 5 ore, e totuşi o noapte. Nu-mi place noaptea pe care nu pot s-o dorm. Dar s-ar putea să-mi placă, cine ştie când, dimineaţa de după acea noapte în care mi-am amintit că n-am nimic a aştepta de la nimeni.

Aş putea să-mi organizez o dimineaţă devreme , să-mi pun portofeul, lunch-ul şi cartea în geanta aia mare de poştăriţă şi să-mi merg aşteptările pe jos, pe distanţa a câte staţii de metrou mi-or trebui ca să-mi le calc bine de tot în picioare, să le las praf de spălat de-o ploaie de primăvară.

Just counting

2011-03-05T09:10:00.002+02:00

Counter-ul "îmi spune" că, cel puţin în cazul meu, furia creşte nu doar cantitatea de adrenalină ci şi numărul de vizitatori ai acestui loc virtual.

Sigur că ceea ce voi face va fi "s-o trag pe Academiei", dar nu mă pot abţine, totuşi, de la a pune o întrebare : oare cu tristeţile mele s-ar întâmpla la fel ? Ştiu deja răspunsul, dar se pare că e vremea întrebărilor retorice.
Am şters un post, nici primul şi sigur nici ultimul. Uneori nu le mai văd rostul. Doar rareori mă înfurie.

Hehe...

2011-02-13T20:48:00.002+02:00

Aş avea multe să... scriu. De exemplu, de ce unul dintre fişiere Excel în care lucrez e în patru culori tâmpite , sau de ce am renunţat la ideea de a îmbrăca vreodată cele trei bluze pe care nu le-am îmbrăcat niciodată, sau de ce nu mai pot să scriu nimic despre nimic.

Aş putea să demonstrez că fişierul meu colorat este pentru mine o hartă. Când griul insipid va fi fost cucerit de verdele căcăniu voi şti că am înfrânt. Celelalte două culori le-am pus la derută.

Cele trei bluze niciodată îmbrăcate au fost cumpărate când nu ştiam cine sunt şi nici ce va să devin şi, în consecinţă, nu mi s-au potrivit niciodată, deşi le-am luat pe mărimea mea. De unde se trage,o dată în plus, concluzia că mărimea nu contează, lumea materială e varză iar eu mă înalţ în spirit deşi am renunţat demult să port pantofi cu toc.

De ce nu mai pot să scriu nimic despre nimic? Hehe... Pentru că vreau să ies dar să nu părăsesc incinta, pentru că aş intra dar tocmai m-am încuiat pe dinafară, pentru că ce-a fost a fost deja iar ce era de venit n-a venit, pentru că sfârşitul iernii dă în începutul primăverii sau poate că e invers. Şi-apoi...cum poţi să scrii din poziţia suspendat de-un fir de aţă fără să faci greşeli de ortografie a sufletului ... sau cum i-o zice...

Noroc cu cartea, muzica şi câte-un film.Şi cu câte-un om, pentru că uneori...zâmbesc de parcă mi-ar da ghioceii de sub zăpadă.

Dezarmant

2011-02-07T07:44:00.000+02:00

Astăzi îmi vine foarte greu să plec de-acasă, să părăsesc micul meu Univers, cel pe care mi-a fost aşa greu să-l creez . N-am niciun chef să ies pe uşă, armamentul din dotare – sabia de lemn şi scutul găurit- atârnă cam greu astăzi, hei-rup-ul a întredeschis ochii, a căscat, apoi s-a întors pe partea cealaltă şi-a adormit la loc.

E dezarmant de luni.

About

2011-02-06T07:28:00.004+02:00

Aha.Nimicul ăsta nu-l înţeleg, spune-mi tu de ce nu-l înţeleg, ba nu, taci din gură, lasă-mă să pricep singură, ce, tu nu şti că cel mai bine pricep dacă "sap" singură, de ce îmi dai lecţii?

Nu înţeleg de ce crezi că mint şi mint incredibil de prost. Te-ai gândit că poate chestia aia ce-ţi pare trombon născocit la repezeală e chiar adevărul?

Da, ştiu, ar fi trebuit să fiu matură şi înţeleaptă dar...nu pot, n-am timp, tu nu vezi câte lucruri sunt de aflat?

Azi mi-a trecut ceva prin minte, ceva fermecător şi vreau să mă gândesc la asta. N-are o bază temeinică? Poate că ai dreptate dar la asta am să mă gândesc mâine. Consecinţe, zici? Acuma n-am timp de asta dar nu cumva să-mi răneşti orgoliul asumându-ţi-le tu !

Damn,am uitat, iartă-mă.

Damn, eu ştiu că e ultima sută de metri dar n-ai cumva idee unde naiba mi-am pus sprint-ul ?
------------------------------------------

Are dreptate soră-mea : ca să mă suporţi, e necesar să mă iubeşti, ceea ce, adaug eu, e foarte uşor de iniţiat dar tare greu de menţinut în funcţiune. Drept pentru care poate că ar fi mai sănătos să nu apeşi pe butonul de start. Deşi...

Get up and dance !

2011-01-24T07:20:00.004+02:00

E prea mult şi de prea mult timp.De când mă ştiu, m-am potrivit omul potrivit la locul potrivit, adică la începuturi, la hei-rup-uri, la Salva Vişe-uri, mă fac bucăţi şi mă urc, cu entuziasm, în trenuri, ducându-mi bucăţelele către măreţul final de proiect.Proiectul e făcut "pe genunchi"? Hm...cu atât mai bine !

Şi-apoi... rămân singură să termin de dat cu sapa.Şi să iau palme peste ceafă pentru orice mică deviere. Îmi recompun bucăţelele şi le descompun din nou, în funcţie de necesităţi. Sunt, alternativ, soldat şi general. Omul de bază şi bun la toate, mereu în situaţia de a claca în momentul următor, mereu regăsindu-mi, naiba ştie de unde, puterile. Acum mi le caut, scriind. Ce ambiţie, ce orgoliu mă seacă dar mă face să ridic sapa ca pe-o sabie după ce-am umblat cu ea târâş când nu mă vedea nimeni?

Nimeni nu reuşeşte să mă obosească mai temeinic decât reuşesc eu însămi s-o fac.

Ok, ok, get up and dance !

Chewing gum ciungă

2011-01-04T09:52:00.005+02:00

Furia de emigrant în propria-ţi viaţă, furia că te-ai năpustit ca proasta în promis land-ul ce-o credeai, furia morţii speranţei. Furia animalului social, mestecată într-o noapte, în faţa uneltei-God-TV ,în timp ce-i urmăreşti mişcarea de rotaţie în butoiul cu viaţă murată în sarea planetei, chewin gum de-o noapte ce şi-a pierdut gustul de mentol icstrim, and you thought that can be icstrim, schimbă canalul.

Furia de mi-e bine prin comparaţie .

Furia de costum furia de zâmbet amabil furia de "să trăiţi" cu faţă multinaţională furia de limuzină de apartament de tramvai woman in red dress man in the box uneşte-ţi sprâncenele. Nu-ţi atinge fruntea, e semn că ţi-e ruşine.

Furia că ai ajuns, în sfârşit, atât de cretin de înţeleaptă încât să-ţi fie frică să iubeşti un bărbat altfel decât ca pe şi pentru că ţi-e o rudă de sânge sau un prieten. Furia înţelepciunii fricii.

Furia calâiei victorii asupra lui human nature.

Furia ataşată permanentei plecări din acelaşi loc al altui timp, furia de rew.

And it’s comin’ rougher every time.

Ptiu, chewing gum, schimbă canalul.Nu strânge din buze, e semn de dispreţ.

International 2011

2011-01-01T12:53:00.004+02:00

Good morning 2011 ! Hâc !
Mi se trage de la Brush . După ce am citit, m-am dus să-mi încarc pe MESNS (My Everyday Social Network Site) - ăla de care s-a întâmplat "să mă leg", în fine - unul dintre cele mai mişto, după mintea mea, videoclipuri muzicale ce le-am văzut în 2010 :

După vreo 3 vizionări cu ochii fix în clip, îmi fug menţionaţii ochi şi în dreapta, pe o reclamă, cică "All you can eat in Bucuresti", scris mare, pe poza unui hamburger. Oh, da, "it’s more that true, it acctually happened ". Both ways, hahaha. It’s a... it’s a... it’s a wonderful world, of course.

mp3 player

2010-12-27T23:00:00.009+02:00

Personajul principal e în mers. Camera de filmat îi urmăreşte drumul, din când în când surprinde un vârf de cizmă. Pe scara rulantă, prin zăpada proaspăt aşternută. Fond muzical : Santana, Earth's Cry Heaven's Smile. Nici că se putea un fond muzical mai potrivit pentru flashback-uri : doi tineri râzând şi tâvălindu-se prin zăpadă, mocirlă şi haită de câini în Parcul Circului, o tânăra mamă coborând singură din tramvai în viscolul de-afară, încercând să ferească pruncul, pachetul gol de Camel aruncat într-un coş de hârtii din sala Tribunalului. Scările...Camera surprinde un vârf de pantof, de Guban, parcă...

Cut ! "Singura ta problemă este că te crezi important! "

Oh, shut up, dr. Schadenfreude, treci înapoi, în povestirea lui Trout ! E filmul ei !

Şi se mai crezu importantă preţ de 3 secunde, cât să scuture, cu un gest feminin şi teatral zăpada de pe-o creangă de tufă ornamentală de pe marginea aleii.

Next : Pink Floyd, Time

Ieşirea

2010-12-26T12:19:00.012+02:00

Ştiam ce este şi, dacă m-ar fi întrebat cineva cum aş denumi-o, tot mâzgă i-aş fi spus. Numai că nu mi-am dat seama cât e de densă decât după ce m-am relaxat şi toate mail-urile, telefoanele, cererile, ordinele, laudele, reproşurile, isteicalele, râsetele nervoase sau eliberatoare au început să se scurgă de pe mine lăsând dârele inconfundabile ale încordării în retragere.

Din perspectiva mea, e limpede gândul că la bătălie trebuie să mergi cu-o sabie, fie ea şi de lemn, mai ales atunci când inamicul e câtă frunză şi iarbă şi mult dincolo de teritoriul job description-ului iar conştientizarea numărului acestuia copleşitor te-a prins cu pantalonii-n vine, vorba unei simpatice colaboratoare din Timişoara. Eu cred că am o sabie de lemn încorporată şi ea se cheamă ambiţie, ambiţia de a nu ceda tu în faţa ta.Mda. Asta ar fi varianta pentru public. Varianta adevărată e ... orgoliul de a nu ceda pe scenă, cu publicul de faţă. Sau, în fine, o oarecare combinaţie între cele două.

Şi pentru că hoardele încep să se retragă şi mă ocup cu bucătaria în spitalul de campanie, în timp ce învârt ca robotul în oale Excel ...se iţeşte la orizont o altă bătălie, mult mai grea. E bătălia personală cu nimic n-are rost-ul, e bătălia-consecinţă. Nu poţi mânui o sabie de lemn fără să faci fie şi doar febră musculară şi de-ar fi vorba doar de-atât...tot ar fi bine. Da, e drept, am avut şi vom avea de toate pe masă, am plătit toate dările şi-a mai rămas şi de ceva cadouri .Dar nu pot să nu mă întreb : oare chiar merită să te umpli de mâzga stress-ului şi-a oboselii şi-apoi să stai să râcâi la ea , pe alocuri poate cu pielea psihicului tău cu tot?

Acuma mă gândesc la soft, de fapt, la SOFTUL, la cel despre care cei cu decizia spun că va veni să ne mai scoată, pe noi, cei câţiva oameni angrenaţi în bătălie, din chestia asta în care ne-am băgat. Îmi pare rău că nu ştiu să-l fac eu pentru că, dintre toţi participanţii la bătălie, sunt cea care ştie cel mai bine toate întrebările la care un soft ca acesta ar trebui să răspundă, ştiu şi acele întrebări care nu s-au pus încă. Îmi pare rău că nu ştiu să-i vorbesc lui "The Machine" pe limba ei. Aş avea o grămadă de chestii să-i spun. Pentru că nu ştiu asta, va trebui să ştiu ce să-i spun "traducătorului". Aş face bine să-mi notez acum, am auzit eu, din greşeală, cum a zis tanti Urania că o să-mi plece Mercur din teritoriul zodiacal şi o să am probleme cu comunicarea... Deşi pare ciudat, a mă gândi la construcţia aceasta nu e stress şi nu mă oboseşte. Ba chiar mă face să vreau să scriu cu pixu’ pe hârtie. Şi chiar de promisiunea cu softul va rămane doar promisiune... nu pierd nimic gândindu-mă. Dimpotrivă, câştig.

Câştig aşa cum am recâştigat, incredibil poate, dar am recâştigat şi sper să n-o mai pierd, legătura mentală cu cartea, cu muzica, cu...sună ca naiba să spun "cu natura". Ce legătură cu natura poate exista între un angajat cocoşat de suprasarcini şi drumul său până la metrou şi de la metrou? Ei bine, există şi am şi scris în capul meu un post, în timp ce un soare incredibil de luminos al acestei ierni amplifica acordurile unui excepţional Gem cu Eric Johnson venind din căşti . Sau poate că era invers. Apoi... am uitat ce "scrisesem". Am dezvoltat, culmea sau poate că nu, tocmai în această perioadă supraîncărcată, un soi de dependenţă de cititul în metrou.Bine...şi de acea oră cu cartea în pat, cu tot cu necazul de dimineaţă, cel că iar am adormit cu cartea în mână. Am realizat , cu bucurie, că înteleg şi pot citi uşor Art was’t quite crime, că pot fi şi eu un adolescent ce vrea să schimbe lumea citind Little Brother şi că mă uit ciudat la un hypermarket (am ajuns, totuşi, într-unul dintre ele, după ceva de-ale gurii) din motiv de prima parte din Makers. Legat de Little brother... am mai scris un post în minte despre cum ţi se poate oferi locul pe scaun în metrou dacă ai 1.55 m, o ditamai geanta pe umăr, canadiana pe braţ şi vrei să citeşti ediţia hardcover în limba română fără să te ţii de nimic... Şi apoi... Kurt Vonnegut... dar despre asta chiar am scris, pe undeva.

Şi e Crăciun. Pentru că vineri n-am fost la job, credeam că trebuie să merg astăzi. Norocul meu că am fost ajutată să-mi dau seama , din timp, că nu trebuie. Aşa că ieri am dormit aproape toată ziua, ştiind că îmi rămâne ziua de astăzi ca să savurez cateva chestii : darurile de la Moşu’"real", stând turceşte pe pat, ca în copilărie, în timp ce ascult darul de la Moşu’ virtual, 100 Great Guitar Solos.

Hana

2010-12-24T11:42:00.006+02:00

Pentru că noi toţi, chiar şi cei ce am aflat-o doar din Virtual, chiar şi cei ce ar fi fost drept să o afle dacă n-o aflaseră încă ... am pierdut-o pe Hana, aseară, când am aflat că ea nu mai e, n-am putut să mă şi îmbăt, deşi aş fi vrut.

Şi gata, tac, nu vreau să smiorcăi din tastatură pentru că Hana însăşi mi-ar trage vreo "două virtuale" să le ţin minte. Poate chiar îmi trage, nu ştiu...

Ştiu însă că n-am s-o uit pe ea, pe Hana, pe Luana.

Nu ştiu... dar poate că dac-o iau încet...

2010-12-13T22:28:00.002+02:00

Ce m-am repezit aici în seara asta... M-am repezit de parcă cineva care aş fi vrut tare mult să mă întrebe ce mai fac a şi făcut-o. Ca şi cum ceva, o entitate care există sub nu ştiu ce formă pe aici mi-a transmis pe nu ştiu ce cale cum că s-a plictisit prin reţele mute şi ar vrea să-i trăncănesc ceva, orice...

Bla, bla entitate, păi ce să fac? Nu rău, nu bine, nu ştiu.

Poftim, e greu să legi o conversaţie cu cineva cu care n-ai mai vorbit de ceva vreme. Te simţi cumva...timid.

S-o luăm încet.

Jam session (2)

2010-09-14T08:50:00.019+03:00

Jam session : blocurile care au dat anunţuri şi blocul care nu mi-a scris să mă roage să mă mut în el.

Poţi să te muţi, poţi chiar acum. Te-ai mutat? Mai mută-te puţin mai la stânga, nu, la mai puţin stânga, aşaaa, peerrrfect, ramâi acolo nemişcată, îţi spun eu când să te mişti. Rămâi aşa că mă întorc imediat , mă duc să cumpăr mobila. Cum adică unde-i livingul ? Ce living? La mine toate livingurile sunt în dormitor.

Poţi să te muţi, poţi chiar acum. Vezi că holul e la intrare, pe urmă o iei imediat în stânga şi te apuci de lucru.Eu mă întorc imediat, mă duc pân’ la antrepriză să aduc gogoşarii. Cum adică unde-i livingul ? Ce living? La mine toate livingurile sunt în bucătărie şi toate cratiţele-s roşii.

Să te muţi? Să nu te muţi ? Da, ştiu că eu dat anunţul dar...n-am vrut neaparăt să-l dau, ştii...blocurile vecine şi prietene pot fi foarte insistente uneori, mai ales când plouă. Dar dacă tot ai venit , intră, te rog.Nu, chiar insist, nu-mi face asta, reticenţa ta mă face să mă simt eu vinovat şi ştii foarte bine că niciodată nu există doar un singur vinovat. Livingul? N-am să înţeleg niciodată de ce toată lumea întreabă de living. Dar dacă tot ai întrebat... la mine toate livingurile sunt în birou şi cheia e la mine.

Oh, draga mea...am sperat tot timpul că tu vei fi cea care va găsi anunţul. Trebuie să te muţi imediat şi de azi înainte nu vei mai avea nicio grijă. Îţi voi fi tavan, îţi voi fi podea şi scară, îţi voi fi centrală termică iarna şi boxă vara. Voi fi termopanul tău spre lume. Vezi? Chiar pe preşul de la uşa de la intrare e un peisaj superb, reprezintă un răsărit ce poate fi interpretat ca un apus, e făcut la comandă, ca să te simţi bine de câte ori intri sau ieşi. Livingul? Draga mea, nu-ţi face griji, la mine orice încăpere e living şi sunt jucării de pluş peste tot. Ai grijă numai să nu te aşezi pe girafă.

E vorba doar despre o singură încăpere, nu e foarte mare dar...cum aş putea oare s-o denumesc? Chiar dacă eu îi spun living nu este neapărat nevoie ca ea să înţeleagă... pot deruta şi nu vreau asta.
Da, cred că nici de data asta nu voi scrie nimic.

Jam session (1)

2010-09-08T21:20:00.009+03:00

"Cumpăr apartament în acest bloc ; tel : 07.. ... ... "

Nu ştiu de când stă lipit biletul acesta pe uşa scarii blocului, ştiu însă ce este. E un soi de mass al cuiva ce vrea să cumpere un apartament sau poate al unei agenţii imobiliare.
Dar dacă nu-i aşa? Dar dacă cel ce a scris biletul l-a scurtat înainte de a-l printa?

"Cumpăr apartament în acest bloc. Să nu credeţi că am scris propoziţia precedentă pe un document Word, am copiat-o de 8 ori pe-o pagină, apoi am printat şi apoi am lipit bucăţele de hârtie pe uşi de scări de blocuri. Nu, nu este aşa.Mi-e greu să vorbesc despre mine şi despre visele mele, depre iluziile mele, poftim, dacă vreţi să le numiţi asa. Eu vreau un apartament în acest bloc şi nu în altul. De ce? Păi...pentru că îmi place cum reflectă lumina soarelui ferestrele lui, îmi place teiul de la scara 4 şi salcâmul de la scara 2, îmi place culoarea vopselei exterioare iniţiale care se vede de sub vopseaua care i-a urmat, cea scorojită de ploi. Îmi place câinele care stă uneori şi câte o zi întreagă la fereastra apartamentului de la parter, cum te uiţi la scara 1, în stânga. Nu ştiu dacă acel apartament are numărul 1 sau 2 şi nici nu-mi pasă, mie îmi place câinele. Îmi plac muşcatele roşii, îmi place şi crinul, chiar dacă nu mai ţin minte cu exactitate la care dintre ferestre se află fiecare şi, într-un fel pe care nu ştiu să mi-l explic, îmi sunt dragi buruienile acelea care fac flori mov, cele de lângă "bătătorul de covoare". Ştiu ce a răbufnit, la un moment dat, în subsol, ştiu şi povestea cu vidanja. Da, ştiu că instalaţia electrică e veche. Dar, tot într-un fel nelămurit pentru mine cred că, locuind în acest bloc, aş putea să am o viaţă bună. Sau...mai bună. Sau...o viaţă. Aşa că vă rog, dacă cineva vrea să vândă un partament în acest bloc...îl rog să mi-l vânda mie şi nu altcuiva. Mă numesc X şi răspund la tel : 07.. ... ... "

Jam session off.

Ce mai râşneşte râşniţa mea

2010-08-01T15:45:00.026+03:00

Eu, în ultima vreme, tot meditez asupra condiţiei de a fi om. Asta nu înseamnă că stau permanet în poziţia Gânditorului de la Hamangia, pe un scaun, pe un colţ de pat, pe mochetă, pe o bordură sau pe o bordură virtuală de document Word. Nu, asta înseamna doar că, din când în când, trag pe Academia acestui subiect câte ceva sau câte altceva, din postura de spectator sau de actor pe scena traiului de zi cu zi.

Totul a început cu "Moştenitorii", de William Golding, o incizie practicată de imaginaţia unui geniu într-un punct de inflexiune a curbei evoluţiei.Mă aşezam în fotoliu sau în pat, deschideam cartea şi ajungeam într-o altă lume, în lumea lui Luk, neanderthalianul desemnat de Golding ca fiind ultimul cap de familie al speciei sale, cel prin ai cărui ochi Golding vede venind tsunami-ul Homo Sapiens, neanderthalianul Luk ce avea să-şi piardă familia şi să se piardă el însuşi. Citind, îmi imaginam acea lume. "Vedeam imaginea" ar fi spus Luk. Pentru că aşa şi-a imaginat Golding că funcţiona mintea acestuia : dacă înţelegea ceva, dacă putea planifica, dacă îşi putea imagina urmările unei situaţii în desfăşurare...Luk "vedea imaginea". Pentru ceea ce nu înţelegea, pentru ceea ce mintea lui nu putea abstractiza, Luk "nu vedea imaginea". Ca şi cum facilitatea abstractizării nu îi era încorporată în "soft".
Dar Luk mi-e frate, peste milenii. Mi-e frate prin acea bucurie de a-şi fi putut hrăni copiii cu faguri de miere, prin acea "nevoie de Fa", adică nevoia de apropiere de omul ce ţi-e opus ca sex dar ţi-e tovarăş, prin acel ceva al cărui imagine probabil că n-o putea vedea dar care îl atrăgea spre "oamenii noi" -homo sapiens şi , în acelaşi timp, îl făcea să se teamă de ei.
Iar homo sapiens ? Oh, homo sapiens , cu forţa minţii sale ! Cu uneltele sale, cu agerimea sa fizică, cu dorinţa de a lăsa munca la o parte daca tot a descoperit-o, cu plăcerea somnului minţii pe care ţi-l dă vinul- dacă tot l-a descoperit şi pe acesta- şi, desigur, cu posibilitatea lui de abstractizare care l-a făcut ca, dacă tot nu înţelegea ce este Luk şi cei de-un neam cu el... să îi transforme pe aceştia în zei. Sau diavoli. Sau ambele. Homo sapiens mi-e, evident, un fel de eu însumi.

Apoi, acum vreo două zile, când am pătruns, pentru prima dată, în lumea lui Stephen King citind "Mobilul" (Cell) am dat din nou peste Homo Sapiens şi linia sa de cod. De ce linie de cod? Păi...pentru că :
"Deşi nici freudienii, nici jungienii n-o afirmă in mod direct , ei sugerează în mod răspicat că s-ar putea ca oamenii să aibă un nucleu, o singură undă purtătoare de bază , sau-ca să folosesc limbajul cu care Jordan este în largul lui-o singura linie de cod scris ce nu poate fi ştearsa.
-DP, zise Jordan.Directiva Primară.
-Da, aprobă Rectorul.Vedeţi voi, în esenţă noi nu suntem defel Homo sapiens.Nucleul, miezul nostru este nebunie.Directiva Primară este omorul. Ceea ce Darwin a fost prea politicos să spună, prieteni, este că noi am ajuns să stăpânim Pământul nu pentru că am fost cei mai inteligenti, şi nici chiar cei mai răi, ci pentru că am fost mereu cei mai demenţi, cei mai ucigaşi ticăloşi din junglă.Şi exact asta a dat în vileag Semnalul acum cinci zile".
Restul e... o idee nu tocmai nouă(nu ştiu, poate că era nouă în 2006, la publicare) dar e...un SF marca Stephen King, poate unul dintre cei mai valoroşi scriitori creatori de atmosferă, un mare maestru al cuvântului potrivit în momentul potrivit. În acel moment în care te aştepţi cel mai puţin la acel cuvânt dar cuvântul acela face totul.

Şi cum să nu persist în a medita la condiţia de om? La acel cine, ce sunt şi de ce sunt?
Dacă mi-am răspuns la întrebări ? Nu, fireşte că nu.
Cum aş putea descifra ce e specia din care fac parte când eu, de fapt, nici pe mine nu mă cunosc? Când eu, de fapt, insist în a-mi oferi surprize? Mă credeam homo apartamentsis, trăit la oraş, nu neapărat în puf, dar cu majoritatea facilităţilor de bun-simţ la îndemână.Credeam că nu mai am reflexe de loc, că puterea muşchilor braţelor mele merge doar un pic mai departe de mânuirea mouse-ului şi a tastaturii, de m-ar fi întrebat cineva dacă pot face flotări aş fi răspuns în mod sigur cu un "nu" jenat. Asta până acum câteva zile când am căzut, cu graţie, de pe ultimele câteva trepte ale unei scări, în zborul meu mi-am văzut gleznele râsucite în incredibile direcţii ... au fost fracţiuni de secundă în care ştiu sigur că n-am gândit nimic, n-am putut planifica nimic, nu mi-am putut zări imaginea din frame-ul următor, cel de la baza scării. Şi totuşi...am ajuns la baza scării sprijinită pe cele două mâini din dotare(era sa zic pe labele din faţă), perfect întinse, cu capul în sus, ferindu-l de contactul cu solul. M-am ridicat-- te pomeneşti că şi elegant-- şi apoi am plecat, şchiopătând, dar pe ambele picioare (era să zic pe labele din spate).

Homo sapiens. Erectus, se subânţelege.

Să tricotăm frumos sau cum să te iei la mişto c-ai fost prost

2010-08-01T02:49:00.004+03:00

Adevărul e că nu-i uşor să scapi de o iluzie. În toată chestia asta cu iluzia nimic nu e uşor.
În primul rând, nu ţi-a fost uşor până să te apuci să-ţi fabrici iluzia, mai exact...de aia ţi-ai făcut-o, că doar trebuia să umpli cu ceva golul cu care umbli prin lume.Adică...ce vreau să spun? Din când în când... îl mai umpli cu ceva.
Conform dex şi în interpretarea mea, fabricarea iluziei cade strict în responsabilitatea fabricantului.
O formulare de tipul "m-ai iluzionat" e ridicolă, plângăcioasă şi nedreaptă, ca să nu mai spun că nici în dex n-am găsit-o. Corect este "m-am iluzionat".

În ceea ce priveste iluziile şi în contextul celor de mai sus, mă distreaza zicerea "ce-şi face omul cu mâna lui se numeşte lucru manual". Căci iluzia... e hand made. Hehe... păi câtă muncă şi devoţiune presupune ea? Lucrezi la ea ca la un mileu, ca la un "macrameu", ca la un "plovăr" cu model complicat, la urma-urmei...ce mama naibii ... e iluzia ta, nu? Te străduieşti să-ţi iasă o treabă bună şi temeinică, nu?

Să ne imaginam, deci, că tricotăm o iluzie.
Materiale: lână de lâna, în cantitate potrivită şi "cât cuprinde" pentru că nimeni nu poate impiedica pe cineva să-şi facă dintr-o iluzie ce iniţial se cerea "plovăr"... o adevărată pătură. Culoarea rămâne la alegere dar nu ştiu de ce, studiile pe eşantioane reprezentative arată că de cele mai multe ori ea e roz.
Unelte: andrele. Dimensiunea... la alegere , în funcţie de nevoi, pentru că unii au nevoie de iluzii compacte, de-a dreptul îndesate, alţii...mai cu găurele, mai dantelate.
Modelul: ei, aici e aici. Şi nu mă bag peste creativitatea nimanui, dar la un concurs...te pomeneşti c-aş lua şi-un premiu.

De adevărata artă însă... în altă parte ai nevoie.La fabricat iluzii pseudo-artistice se pricepe multă lume. Arta însă... artă ar fi să nu sfâşii "plovărul" după ce ai constat că tricotai degeaba şi ca prostul un soi de "Răpirea din serai" în varianta "să ne facem ţoale cald să ne fie", ca să nu mai spun că uneori poţi constata că făceai parte dintr-un contingent ce tricota acelaşi model.

Şi zău ca "plovărul" n-are nicio vină. Mai bine îl deşiri şi păstrezi lâna, păstrezi ce e de păstrat, fie şi pentru faptul că în cadrul procesului de fabricaţie ţi-ai amintit că nu eşti mort.

Nu întâmplător

2010-07-31T18:55:00.007+03:00

Există locuri în care respir linişte. Inspir şi expir .A expira linişte înseamnă mult pentru mine. Înseamnă că liniştea a trecut prin mine făra s-o prelucrez , fără s-o contorsionez aşa cum bine ştiu s-o fac.Exista locuri în care liniştea mea nu strigă.

Şi poate că nu întâmplător acestea sunt locurile în care mă întreb dacă liniştea poate avea ecou şi dacă de ecoul liniştii mele cineva-undeva ar putea avea nevoie ca de... aer.

Şi poate că nu întâmplător acestea sunt locurile în care înţeleg că Moş Crăciun...vine pentru toţi copiii dar numai fraierii cartierului îşi scriu povestea ca şi cum Moşul şi-ar gândi darurile doar pentru ei.

Confesorului

2010-07-10T20:03:00.007+03:00

Îmi plăcea să scriu.Nu ştiu cum s-o putea interpreta asta, dar ar trebui să se interpreteze exact aşa: îmi făcea plăcere. Conţinut a existat şi există în continuare. Forma însă... Nu, nu-i aşa. Conţinutul meu actual nu se poate exprima în forma pe care o ştiu. N-are nevoie nepărat de una mai bună ci , pur şi simplu, de o alta care poate că nu mai e jurnalul-blog--confesorul şi atât. Poate că schimbarea e-n conţinut, de fapt.

Obişnuiam să trântesc aici orice-mi trecea prin cap.Locul acesta virtual era, aşa cum spunea cineva, confesorul meu, unul la care ţineam şi pe care îl respectam. Îl respect şi ţin la el şi acum şi poate că tocmai de aceea aş vrea să trântesc în el mai mult decât orice. Te pomeneşti că am început să-mi respect şi conţinutul...

Regret că nu ştiu picta, de exemplu. Poate ar trebui să caut revăsarea trăirilor ce n-am încetat să le trăiesc într-o formă înrudită cu pictura, o forma care să nu necesite acel mimim de manualitate necesar pentru asta şi pe care nu îl am. Nu pentru că am pretenţia să las opere de artă pe aici, nu. E ca şi cum am nevoie să scot ceva la vedere şi...Interiorul meu vrea să se adreseze lui însuşi printr-o interfaţă şi nu găseşte interfaţa. Asta e, acum i-am dat peste nume şi asta n-ar trebui să mă mire, n-ar fi prima dată când înţeleg ceva în timp ce scriu.

Poate că ar trebui să scriu despre ceea ce am citit în ultimul timp. Asta ar fi o interfaţă...Şi poate că am s-o fac, poate că am să trec bariera care se opune acestei eventualităţi. Mi-e clar ce pune bariera, e teama de ridicol în proprii mei ochi care îşi are originea în imposibilitatea mea de a scrie cum am văzut că se scrie despre asta. N-am să pot găsi tonul celui care vorbeşte despre ceea ce a citit în contextul a ceea ce a citit anterior. N-am să ştiu să compar, să încadrez, să dau verdicte. N-am să ştiu să vorbesc despre un scriitor ca despre o veche cunoştinţă .În schimb, aş putea să dau pe-afară cu un soi de entuziasm al unui copil ce a văzut pentru prima dată o minge, căci aşa mă simt acum la impactul cu o carte ce-mi place. Dacă mă gândesc bine...aşa a fost mereu dar...la anii şi vechimea mea... mi-aş părea cam ridicolă, cred eu. Şi poate că nu cred bine, dar bariera e acolo, încă. Nu înţeleg când şi de ce au apărut barierele acestea între mine şi mine.

La fel ar fi şi cu muzica ce-am ascultat în ultima vreme. Mă gândesc ...cum aş putea să vorbesc despre excepţionalul , dupa parerea mea, "A new day yesterday" al lui Joe Bonamassa ? Singurul lucru ce-mi vine în cap este ceva la modul "m-a luat şi m-a dus ca o tornadă". Ce fel de cronică ar mai fi şi asta???

Confesorule, aia ie. Nu ştiu dacă-mi trebuie neapărat dar cert este că eu vreau o altă formă .Să-mi dai voie însă, până ce-oi găsi-o, să te mai bat la cap, aşa cum pot, din când în când.
Iar de n-oi găsi forma niciodată...să-mi dai voie să procedez în simplul şi directul mod embed ...

Da, da, ştiu, nu trebuie să-mi spui tu că aproape întoteauna, pentru aproape orice, eu sunt cea care trebuie să-şi dea voie...
Embed, deci :

S-o descurca ea...

2010-07-03T08:11:00.003+03:00

Am uitat-o pe săraca Ştepty în concediu. Şi tristă.

Nu prea ştiu ce să mai scriu despre ea. Uneori îmi pare că nici n-o cunosc, de fapt.Serios acuma, m-am apucat eu, dar... ce să fac eu cu ea, în continuare? Ce personaje şi întâmplări să-i scot eu în cale fără să o transform într-un soi de Alice de blog? "Blogolumea" e plină de Alice iar eu nu pot să-i fac aşa ceva lui Ştepty, nu pot s-o fac o altă Alice, nemernicul ei de orgoliu nu m-ar ierta, probabil, niciodată.

Nu ştiu ce să fac, aşa că am s-o las, deocamdată, acolo, pe o bancă, într-un parc al unui oraş torpit .

S-o descurca ea...

Poate că la un moment dat va trece cineva şi o va întreba "Vă simţiţi bine? Vă pot ajuta cu ceva?" aşa cum a întrebat-o tânărul acela, nimerit din întâmplare pe drumul acela de coşmar, din noaptea aceea de coşmar cu fundal de urlete de câini în Parcul Circului... şi ea se va scutura şi va pleca mai departe. În concediu, desigur.

Sau poate că năucile o vor lăsa în pace. Poate că va scoate cartea din rucsac şi tristetea ei se va disipa pentru că va trebui să fie foarte atenta la imaginea cu Lok şi Fa, ascunşi de coroana stufoasă a copacului mort, pândindu-şi soarta fără să ştie că asta fac.

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 4.

2010-06-21T07:47:00.001+03:00

Plăti cafeaua şi plecă , fără ţintă, pe străzile oraşului necunoscut. Pluta? N-avea nevoie de ea. Se întristase şi obiectul de camuflaj n-ar fi făcut altceva decât să-i adânceasca tristeţea.

Momentul de amuzament şi oarece amintiri trecuse. Încercă să-şi imagineze ce căuta domnul acela, în miezul zilei, studiind personaje feminine rătăcite pe terasa unei cafenele. Şi-l imagină ca fiind şoferul patronului pe care patronul îl trimisese să-i spele maşina sau sa-i ia copilul de la şcoală. Sau poate că era angajat la Administratia financiară iar şefii şi colegii îl ştiau plecat într-o importantă misiune de recuperare de bani la buget. Apoi îşi spuse : "termina madam, ştii bine că a propti şabloane pe oameni te scoate din sărite fie şi ca exerciţiu". În plus , cuvinte ca "bani la buget" aveau darul de a trânti pe oricine, în aceasta perioadă, de o realitate crudă, realitatea traiului sub vremi.

Oraşul era pustiu şi ofilit, înfrânt parcă de soarele nemilos şi acesta era, mai mult ca sigur, doar motivul aparent al înfrângerii , doar o oglindire în ochii unui trecător nimerit din întâmplare pe străzile sale pustii.

Exista şi un parc, îngrijit . Găsi o bancă, la umbra unui tei. Vis-a vis, o tufă de caprifoi cu florile pârjolite cerea , parcă, ajutor.

Ştepty lăsă tristetea să curgă, nu era nimeni în jur, n-avea nevoie de mască.

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 3.

2010-06-14T21:49:00.012+03:00

El şi ea la mare, cazaţi în acelaşi hotel. Vecini de cearceaf , pe plajă. Priviri pe furiş pe deasupra ochelarilor de soare, liber la privit prin . La cină...niciodată la aceeaşi masă dar la mese apropiate între ele. "Oare mi se pare sau pe mine mă studiază? Oare să o întreb cât e ceasul, oare să-l întreb de unde şi-a cumpărat apărătoarea de soare pentru nas ? Oare să o invit la un Cico? Dar dacă mă va refuza politicos? De ce s-a aşezat astăzi la altă masă, oare o studiază pe bruneta din stânga ? De ce întârzie, de ce întârzie astăzi la plajă? Sau... i s-a terminat sejurul? Nu, uite-o, a fost probabil să-şi cumpere acest costum de plaja nou care îi şi vine suuperb"...
Tensiunea creşte, şi creşte şi ...
...în final, unul dintre ei sparge gheaţa în ultima zi de sejur a celuilalt.
Aici, domul Apostol, care prezentase istoria ca fiind trăită de un prieten al său, vine cu o propunere : toţi cei aflaţi singuri la mare, inclusiv sau mai ales cei care la plecarea de acasă nu-şi doreau nimic altceva decât să fie absolut singuri, să poarte ceasurile de mână invers, cu cadranul întors către încheietura mâinii.Acest semn de recunoaştere ar ajuta la orientarea mai rapidă în teren şi evitarea confuziilor regretabile, spunea dumnealui.

Pe Ştepty o pufni râsul, din motivul unu şi motivul doi (Ştepty trebuia să aibă, întotdeauna, minim două motive pentru orice, aşa era ea, Ştepty) .
Motivul unu era amintirea figurii "nevinovate" a Alinei care, după ce a ascultat foarte concentrată povestirea necazurilor prietenului povestitorului, l-a întrebat pe domnul Apostol : "Dar... tipa era minionă, nu-i aşa" ? căci era de notorietate faptul că domnului Apostol îi plăceau minionele deşi se făcea că nu le vede.
Motivul doi era compus din doi a şi doi b, doi a se referea la faptul că povestea era absolut depăşită de realitatea zilelor noastre (câtă lume mai poartă ceas de mână, nu ? ) iar doi b se referea la faptul că, nu se ştie de ce, aceste gânduri îi veniseră în minte lui Ştepty în format blog. Adică, dacă ar fi scris despre asta pe blog, cam aşa ar fi scris, era aproape sigură.

Stepty îşi luă cafeaua şi se mută la alta masă, soarele se mutase şi el între timp iar umbrela aferentă mesei la care se aşezase iniţial era acum degeaba. Aruncă o privire domnului de la masa de alături, masă care acum era şi mai alături. Ca de obicei, schimbarea perspectivei îi veni în ajutor : nu ea era cea studiată insistent, ci o altă tipă, aflată la o masă mai în spate. Hm. Ca de obicei, nu făcuse altceva decât să obtureze.

-------------------------------------------------------------

În episodul următor o trimit pe madam Aşteptoiu la plimbare pe străzile oraşului, din motivul unu şi motivul doi.Unu :cred că i s-a împătrăţit deja fundul pe scaun; doi: nu pot nici s-o plimb, chiar aşa, de la o masă la alta, în funcţie de rotaţia Pământului în jurul Soarelui şi, desigur, doi b, dacă n-o iau de acolo, ar trebui să mai bag nişte personaje în scenă şi deocamdată n-am curaj)

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 2.

2010-06-13T10:42:00.009+03:00

Doamna Aşteptoiu armă alarma plutei, traversă starda şi luă loc sub o umbrelă, la o masă a terasei de vis-a vis. Pentru liniştea ei mai verifică o dată alarma , chestie care îi aminti brusc şi din două motive diferite, de două personaje foarte diferite între ele.
Un personaj era doamna Negoiu, laboranta-şefă a liceului la care Ştepty ( că îmi va fi greu să scriu mereu madam Aşteptoiu) lucrase timp de un an, după 1989. Doamna Negoiu i-a spus, din prima zi de muncă : "Uite ce este, dragă: la plecare, verifici de două ori apa, gazele şi pe urmă poţi să te şi spânzuri, ideea e ca astea să fie închise, da? "
Al doilea personaj era Gelu, un prieten care, din copilarie şi până în ziua de azi, tot prieten i-a ramas. Gelu era renumit pentru ideile sale geniale. A doua zi după ce soţia i-a spus că pleacă la mama dacă nu se va face ceva cu uşa de la intrare care degeaba avea trei încuietori dacă era atât de şubredă încât putea fi făcută să cadă dintr-o împingere mai viguroasă cu un umăr, Gelu a apărut acasă, victorios, cu o sofisticată alarmă de apartament.

Îşi întrerupse şirul gândurilor pentru că privirea îi fu atrasă de o privire cercetatoare a unui domn de la o masă vecină. Adevărul era că Ştepty avea momente când era de-a dreptul plăcută, mai ales atunci când zâmbea, şi probabil că tocmai zâmbise unor amintiri. Desigur, nu era permanent plăcută şi nu tuturor , un exemplu clar i-a fost vecinu’ manelistu’, chiar în seara dinaintea plecării în concediu. Dar ...trebuie să-ţi asumi şi riscul de a-ţi fi adresate cuvinte de genul "fire-ai a dracu’ de chioamba dracu’" dacă te găseşti tu să te faci purtătorul de cuvânt a două blocuri învecinate, în cadrul luptei împotriva manelelor ascultate la maxim într-o seară fierbinte de vară la un picnic cu seminţe în Mercedesul personal parcat în faţa blocului. În fond, tot ceea ce contează e rezultatul pozitiv, nu?

Categoric, prima zi de concediu se vroia neapărat a fi o zi a amintirilor pentru că insistenţa privirilor domnului de la masa vecina îi aminti lui Ştepty de domnul Apostol şi ceasul invers.
--------------------------------------------------------------
Mda. Suficient pentru un al doilea episod, cu atât mai mult că "ceasul invers" aduce după el alte amintiri, de parcă unele cercuri se cer a fi neapărat închise. Şi cu atât mai mult că de pe geam năvăleşte în cameră suflul unui cuptor iar teiul n-are cum să facă faţă.
Madam Aşteptoiu rămâne în stand by, sub umbrelă, cu un zâmbet plăcut întipărit pe faţă.

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 1.

2010-06-07T07:33:00.003+03:00

Madam Aşteptoiu se simţi ameţită, frână brusc, apoi trase pe dreapta. O! vorba maică-si... dar pe lânga această clădire a mai trecut o dată, atunci când l-a întrebat pe puştiul acela cu rolelele încotro s-o ia ca să ajungă. Nu era de mirare că se simţea ameţită, se învârtise în cerc.

----------------------------------------

În acest episod rămâne trasă pe dreapta, trebuie să plec la slujbă.

Suprapuneri ipotetice II

2010-06-06T18:40:00.008+03:00

De ieri funcţionez pe altă frecvenţă şi de aceea azi mi-a venit în minte o altă suprapunere ipotetică.
Astăzi, pentru ca m-a captivat "Calomnii mitologice", ultima carte a lui Octavian Paler şi pentru că am umblat, la un moment dat, pe You Tube, mi-a trecut prin minte să postez ceva în care să declar că Paler are perfectă dreptate, mitul Don Juan şi-a câştigat independenţa.
"Don Juan nu mai depinde de Tirso de Molina. Şi nici de Spania! E de pretutindeni şi de nicăieri" –spune Octavian Paler. Perfect adevărat. Şi eu cred.
Cred, de exemplu, că Bobby McGee trebuie să fi fost un Don Juan flower-power şi am să adaug, ca mărturie la ipoteticului proces intentat Don Juan-ului universal, şi mărturia lui Janis Joplin :

Suprapuneri ipotetice I

2010-06-06T18:33:00.008+03:00

Acum ştiu de ce nu pot să scriu o recenzie, nu a unui SF, în orice caz.Cred că din cauza a ceea ce nu ştiu cum să numesc altfel decât "suprapunere ipotetică", habar n-am dacă e inteligibil sau nu. Nu am citit foarte multe SF-uri dar am vaga impresie că le-am citit pe cele fără de care nu se poate. Şi cu aproape toate păţesc acelaşi lucru, suprapunerea ipotetica a ceea ce am citit peste diverse evenimente din lumea în care trăim.De exemplu, nu pot să citesc despre nu ştiu ce fel de studii întreprise de cercetători americani, studii puternic finanţate, cu rezultate fie existente deja în mintea cocoşului, fie absolut non-necesare, fără să-mi vină în minte "savanţii" de pe Trantor, capitala muribundului Imperiu Galactic asimovian, cei care despicau "în paişpe" firul adevăratelor descoperiri importante şi nu înţelegeau de ce trebuie să mai cerceteze ceva din moment ce s-a cercetat tot.

În "Adâncurile Cerului" ,de Vernor Vinge, găsesc multe posibilităţi de suprapunere ipotetică peste lumea în care trăim şi asta nici nu mă miră.
Cel mai mult m-a pus pe gânduri focalizarea: departe în viitor, desigur, pe o îndepărtată planetă, desigur, oamenilor li se putea induce, pe cale virală, o forma de autism care îi făcea să fie preocupaţi de o singură activitate, fie cea pentru care aveau inclinaţie şi cunostinţe fie, dacă nu aveau aşa ceva, erau focalizaţi pentru o "muncă de jos", de exemplu, hai să spunem, în construcţii. Îndepărtaţi de ceea ce îi preocupa, focalizaţii deveneau nesiguri, instabili, nervoşi, chiar periculoşi. Nu îi interesa nimic din exterior, nu îi interesa nici propria persoană, începând cu igiena şi sfârşind cu hrana şi somnul. Singurul lor interes era obiectul focalizării . Ha, productivitate maximă, noi descoperiri pe bandă. O formă de sclavie. O armă periculoasă nu doar ajunsă pe ce mâini nu trebuie, periculoasă în orice mâini, atât de puternică şi în consecinţă cu un enorm potenţial de a corupe pe aproape oricine ar deţine-o, atât de puternică încât, în acest caz, "scopul scuză mijloacele" te face să vrei să nu mai existe niciun scop, nici măcar unul măreţ. Şi totuşi, o civilizaţie(civilizaţie ?) umană o folosea, în cartea lui Vinge. Astfel avansa, astfel construia şi arme şi ...hai să spunem, monumente.

Ştiu că în 2008 s-a descoperit gena responsabilă de autism.S-a dovedit experimental, prin inducere de comportament de tip autist cobailor. Asta nu mai este "despicarea firului in paişpe", asta e o mare descoperire. Îmi doresc ca toate marile descoperiri ale umanităţii să fie dedicate doar binelui, acelui bine ca numitor comun.

În The coming technological singularity Vernor Vinge spunea : "Animalele se pot adapta şi pot inventa , dar de cele mai multe ori nu înainte ca selecţia naturală să-şi fi făcut datoria--lumea acţionează, în cazul selecţiei naturale ca propriul său simulator. Noi, oamenii, avem abilitatea de a internaliza lumea încojuratoare şi de a opera cu what if-uri, cu simulări. Putem rezolva multe probleme de mii de ori mai repede decât selecţia naturală. Acum, prin crearea mijloacelor care pot executa aceste simulări cu viteze mult mai mari , accesăm un regim la fel de radical de diferit de trecutul nostru uman pe cât de diferiţi sunt oamenii de inferioarele animale."

Unde poate duce asta? Oriunde.

Despre un prieten

2010-06-05T14:45:00.010+03:00

Cărţi erau peste tot în jurul meu în casa bunicior, nu doar în biblioteca pe care bunicul o făcuse cu mâinile lui, după pensionare. Asta pare ciudat sau poate că nu, bunicul a fost un chirurg de excepţie. Mama spune că stăteam pe oliţă cu cărţi cu poze în braţe. Asta o fi ciudat sau poate că nu, dar mi-am amintit că o oliţă a unui copil din vremea aceea chiar avea formă de oală.

Apoi cărţile au călătorit şi ele, ca şi mine şi au ajuns în acelaşi loc ca şi mine .Într-o altă bibliotecă, lângă cele vechi s-au aşezat apoi, mereu şi mereu, altele, scrise într-o altă limbă a oamenilor.Mama , casnică o viaţă, şi-a şocat întotdeauna cunoştinţele cu prezenţa cărţilor în bucătărie. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, pe măsuţa de lângă maşina de gătit erau toate cele tocate ce-şi asteptau rândul să intre în scenă, în cratiţă. Pe masa cealaltă erau ceaşca cu ceai negru sau cafea, scrumiera şi cartea, sprijinită de ceva.Pe bunica, un alt medic de excepţie, mi-o amintesc în aceeaşi postură.

Eu şi cartea... A fost o porţiune de drum străbătută împreună de doi prieteni nedespărţiţi. O porţiune mult prea scurtă, din păcate. O porţiune de drum temporal care a fost întreruptă, brusc, nu de o barieră, ci de un zid. Prietenul meu era cu un pas înaintea mea iar zidul a căzut, undeva, între noi. Dacă un zid poate cădea ca o cortină... acel zid a căzut aşa. Cât am pierdut? Enorm. Nu e o văicăreală, nici o făţarnică autocritică, nici un transfer de vină asupra sorţii. E o constatare. Dacă aş crede în blesteme, aş zice că dacă un blestem m-a făcut să îndur, de bunăvoie până la un punct, ceea ce este, de fapt, de neîndurat pentru fiinţa care sunt, acelaşi blestem m-a făcut şi să nu pot citi, să nu pot parcurge rândurile unei cărţi, nu pentru că organele de simţ mi-ar fi fost ştirbite, ci sufletul. Pare ciudat dar ... poate că nu e. Ceea ce am scris înteleg, desigur, doar eu şi mă opresc aici deşi, ca o ironie, povestea asta cu "blestemul" ar face, probabil, ceva parale, la propriu.

Mi-am regăsit prietenul, cartea, de ceva vreme deja.M-a aşteptat şi mă aşteaptă, în continuare, în bibliotecă şi nu numai acolo. Nu cred că ne vom mai despărţi, chiar dacă forma prietenului meu se schimbă. Eu ştiu...poate că un eventual nepot îşi va aminti de mine stând în bucătărie, uneori cu un laptop pe masă.

Să facem !

2010-06-01T20:39:00.004+03:00

Nu ştiu alţii ... dar eu, una, sunt "sidefată" de declaraţia ministrului Vlădescu [1] în plenul Camerei Deputaţilor :

"Era foarte usor sa mintim in continuare. (...) Decat sa mintim inca sase luni, decat sa spunem inca sase luni «Da, Europa merge bine, lumea merge bine si Romania s-ar putea sa mearga si ea bine», le spunem romanilor adevarul: «Lumea nu merge bine, Europa merge prost si Romania s-ar putea sa nu mearga bine»". (Mediafax)

Îmi vine să strâng rândurile în jurul...dar le strâng un pic mai târziu, afară plouă iar eu sunt cam obosită, încă muncesc deoarece încă mai există firme private . Mai mult, vreau să savurez ceea ce mi se întâmplă, mi-am făcut o cafea deoarece încă mai există cafea şi mă simt ...mă simt... mă simt uşurată. Savurez la maxim diferenţa dintre a fi minţit şi a fi minţit pe o perioadă mai scurtă cu şase luni.
Nenea Iancu...nu râde, nu plânge, nu face nimic, te rog. Fă-te că nu vezi. Guvern, fă-te că lucrezi. Sindicat, fă-te că "grevezi". Popor, fă-te că crezi, vag cacofonic vorbind.

Nu, acu’ pe bune, eu propun să facem.

-------------------------------------

[1]Sebastian Vlădescu, actualmente ministru al Finanţelor într-un alt guvern şi într-un alt guvern Boc.

Despre cum nu pot eu să scriu o recenzie

2010-05-27T07:35:00.004+03:00

Am terminat de citit "Adâncurile cerului" de Vernor Vinge după ce, anterior, am terminat de citit "Foc în adânc" a aceluiaşi autor. Vreau să scriu şi eu o recenzie şi...nu pot.
Pe de o parte, ansamblul eu&tastatura mea mi se pare a fi o chestie mică-mică în raport cu scrierile despre care vreau să-mi dau cu părerea.
Pe de altă parte, mi-e nu ştiu cum să scriu pentru că sunt convinsă că "voi da drumul" fie şi măcar unei singure păreri, unui gând de-al meu ce ar părea suficient de aiuristic, şi când mă gândesc cât de aiuristic ar putea părea unora ...mă sperii şi eu. Mă tem că mi-ar ieşi orice altceva dar o recenzie nu, ceea ce probabil că n-ar fi de mirare în cazul cuiva care panoramează lumea prin intermediul lui Asimov, Silverberg, Card, Herbert,iată, Vinge şi desigur, Toffler.
Mă gândesc la tonul recenziilor, "autorul face, drege, vrea să, ne trimite la..." Sigur că aceste cărţi ale lui Vernor Vinge mă trimit la, mă trimit la "The coming technological singularity" , de... Vernor Vinge.

Am plecat, mă mai gândesc în metrou, sunt în pauză de citit, acuma "mestec".

Uitasem să pun titlu...

2010-05-24T14:00:00.013+03:00

Ieşisem să iau ziarele şi cartea mamei,ediţia săptămânală a "Muzeelor" de la Adevărul, musai. Orice aş putea să-i arăt eu mamei în computer nu o satisface precum o satisfac acele ediţii îngrijite, da, îngrijite. Iniţial mi-a spus că vrea doar Ermitajul şi Prado...apoi, ca un copil, a început să...vorba ei, "câr, mâr"...

Are toate ediţiile, acuma este ocupată cu cea de astăzi.

De la ziare m-am dus la Mega, în primul rând după un sticloi de apă plată, n-am luat o vreme, nu ştiu unde mi-a fost capul, mama a băut apă de la robinet, fiartă şi răcită. Ieri mi-a arătat sedimentele din carafa ei. Pe cuvântul meu, deci pe cuvântul meu deci că mama, în orice caz, nu va mai bea niciodată apă de la robinet, nici chiar fiartă.
Plătisem la casa de la Mega Image, dădeam să merg spre ieşire când la casă apare o doamnă în vârstă şi zice, agitată, către casieră : "Unde e fata care mi-a plătit? A plecat? De ce a plecat? Uite, am adus banii, uite, ăsta e portofelul ce am uitat să-l iau de acasă, nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva..."
Mă uit la doamna în cauză şi, dintr-o privire, înţeleg o grămadă de lucruri dar... amănuntul (amănuntul ? ) ce m-a făcut praf a fost trenciul doamnei : bej, de un model şi dintr-un material ce mi-l amintesc parcă dintr-o altă viaţă, curat şi...călcat perfect, perfectă lucrare aşa cum o face mama mea şi în ziua de astăzi, atunci când pe ea o ţin puterile şi mă poate fenta pentru că nu sunt acasă să-i iau fierul de călcat din mâna...
Îmi revin din vălmăşeala de gânduri şi o aud pe casieră încercând să o consoleze pe doamnă. Îi spunea: "lăsaţi, nu vă mai faceţi probleme, cred că fata a vrut să facă şi ea pomană, astăzi e sărbătoare mare". Doamna nu părea a fi genul pe care chestia cu pomana să o liniştească, ba chiar dimpotrivă. Zice: "Da, dar atâţia bani?"
Atâţia bani, din câte am putut să-mi dau seama, erau 20 de lei.
Cât mi-am pus cele câteva "cumpărăciuni" în sacoşă, doamna a plecat. O regăsesc la ieşire, de data asta bodyguardul încerca să o liniştească. Am încercat şi eu, în felul meu, şi, în timp ce o făceam, gândurile mele, ca morişca, troncăneau : "Ce facem noi aici? Oare chiar o liniştim sau facem exact contrariul?"
M-am despărţit de doamna cu părul alb ca neaua zâmbindu-i, mi-a zâmbit şi dânsa, un zâmbet în continuare încurcat. Am urmărit-o apoi cu privirea în timp ce se îndepărta păşind greu şi totuşi... elegant şi demn.

Am traversat strada şi apoi am traversat-o înapoi, spre ziare, cu toată povestea asta uitasem că m-a sunat mama în timp ce eram la Mega şi m-a rugat să-i cumpar şi un Rebus, era foarte hotărâtă, aşa cum e ea hotărâtă când trece la măsuri extreme , mi-a zis : "n-am mai avut Rebus cam demult, ia-mi, te rog, am început să uit cuvinte".

Luat Rebus, adus acasă, mama explicat la mine : "Tu ştii că eu cânt, da? Cânt în mintea mea. Acuma... nu mai pot să cânt mai departe pentru că nu-mi pot aminti un cuvânt din versurile cântecului".

Mi-am turnat o cafea fără cofeină din cafetiera mamei, de pe tava ei ca o adevărată instalaţie, sunt pe tava aceea toate cele : şi cafetiera, şi linguriţa, si recipientul pentru lapte, şi ceaşca de cafea cu farfurioara obligatoriu, şi şerveţelul cu care se şterge cafetiera ca să nu pice vreun strop de cafea pe serveţelul celălalt... doar zaharniţa lipseste, deh, îndulcitor... Am stat pe scaun în faţa mamei şi mai spre stânga ei ( timpanul urechii ei drepte e "spart" demult, din timpul unui bombardament) şi i-am povestit întâmplarea de la Mega. Se vedea pe faţa ei, a impresionat-o şi pe ea ca şi pe mine, dar cred că în alt fel decât pe mine. Apoi mi-a spus :"O, gata, a venit cuvântul, acuma pot să cânt mai departe".

False probleme, întrebări retorice, copârşeu

2010-05-23T11:38:00.001+03:00

În fiecare dimineată mă trezesc cu hotărârea : azi pe sufleţelul ăsta al meu n-o să-l mai doară nimic. În fiecare zi îl doare, dar în fiecare zi mai puţin decât în ziua precedentă. Se pune întrebarea : "unde o să ajungă subiectul?", ceea ce este o tâmpită întrebare pentru că, dacă s-ar apuca cineva să rezolve problema, ar constata imediat că nu s-au pus la dispoziţie datele iniţiale minim necesare, care ar fi trebuit să fie :
-unde şi de ce s-a născut subiectul;
-dacă tot s-a născut...ce-a făcut şi ce n-a făcut între timp.

Dacă s-ar şti, s-ar putea afla unde va ajunge, şi anume tot acolo unde ajung toţi oamenii, adică într-un capârşeu. A se observa că din problemă se exclude factorul timp, pentru simplificare.

Concluzie : din moment ce finalul tot în copârşeu este, nici un om n-ar trebui să aibă dureri la sufleţel. Se pune întrebarea : de ce , totuşi, orice om are? Cine şi de ce s-a jucat cu datele noastre iniţiale?

Adânc, da, asta a fost adânc...

Bulgări, puncte şi gânduri

2010-05-22T11:48:00.006+03:00

Mi-am recitit postări de pe ici-colo. În aproape fiecare caz pare că am făcut acelaşi lucru : am făcut din mine un soi de bulgăre-eşantion reprezentativ al stărilor de moment şi l-am azvârlit apoi în...în monitor. Acum bulgării-bumeranguri se întorc şi se izbesc de şi dinspre interiorul monitorului, împrăştiindu-se în forme neregulate şi divers colorate. Formele au gură iar forma gurii lor e când de buhuhu, când de hihihi spre say chees, când de miau.

A avut vreun rost? Poate că da.

Lucrurile simple, lucrurile simple şi bucuria pe care o produc... Aşa a fost la AC/DC. Simplu a fost, simplu bulgăre voi face. La un moment dat, n-am mai auzit strigătele celor cu care am fost, doi tineri pe care îi vedeam, de fapt, pentru a doua oară în viaţa mea şi pe care îi admir sincer pentru acea posibilitate de exteriorizare fără inhibiţii. Îmi sunt de-a dreptul dragi.Atunci i-am lăsat, însă, aţentia mea i-a lăsat.Mi-am spus că am şi eu felul meu de a mă bucura, exploziv mai mult prin mişcare decât prin sunete şi că aş face bine să-l scot niţel la plimbare prin curtea închisorii. Probabil că unele imagini mi-au scăpat, ştiu sigur că au fost momente în care n-am văzut, inclusiv de gândurile din spatele aparentei lipse de gânduri. Dar sunetele şi atmosfera...nu. Toate însă, chiar dacă fragmentate pe alocuri, s-au strâns undeva. Vor găsi, cândva poate, un rost, un drum, un şuvoi.

Nu ştiu a scrie cronici şi abandonez acum şi aici ideea de a o face vreodată. Pot însă să scriu cronici despre mine, despre sentimente de-ale mele, un soi de radiografii-rebut neclare.

Bucuria trăită la un moment dat se micşorează în timp,se micşorează dar nu dispare, parcă se retrage undeva în cel care a trăit-o, se retrage până se face un punct. Da, e un punct dar e o zonă foarte intensă, cu viaţă proprie, apelabil oricând. Aceste fraze le-am mai scris undeva dar le scriu şi aici.

Concertul acela n-a fost, desigur, evenimentul vieţii mele, dar a fost un eveniment pentru că orice mă face să zâmbesc două zile după aceea ... e un eveniment. Orice mă face să merg pe stradă în noapte bălăngănind rucsăcelul a "simtere de bine"... e un eveniment. Aşa încât îmi voi aminti şi drumul în noapte fără griji, fără calcule, fără să mă întreb cât e ceasul, cu gândul că... eh, va trebui să găsec un taxi la un moment dat, nu? Punct apelabil.

Mă gândesc eu că poate voi reuşi aşa un drum şi cu postările pe ici-colo. Poate că îmi voi regăsi, la un moment dat, trotineta, ca să mă mai dau cu ea... făra să mă gândesc că pot nimeri într-o groapă care nu există decât în imaginaţia mea, săpată de griji, de frustrări, de lucruri vechi şi grele... Pentru că, din păcate, nu doar bucuriile-punct sunt apelabile ci şi frustrările, durerile-punct...

Chu chu train

2010-05-14T21:22:00.001+03:00

Am observat că mă preocup prea mult. Eu, pe mine-mă. Îmi ocup majoritatea timpului cu mine ceea ce a devenit deprimant. Nu pot să sufăr oamenii trişti, preocupaţi de tristeţe. Dacă aş fi altcineva în locul meu ...cred că nici nu m-aş băga în seamă.

Nu o dată mi-am spus că n-am să mai... bine, eu mi-am spus diverse şi de multe ori, însă probabil că n-am fost niciodată prea explicită. Sau...poate am exagerat cu amănuntele tehnice.

Cred că a sosit timpul să iau trenul. Pentru mine a lua trenul este un lucru deosebit, cu condiţia să stau pe locul de la geam. E drept, uneori cobor în câte o gară să alerg în jurul cozii. Uneori, în câte o gară, propria mea coadă se cere alergată şi câte un tren pleacă cu bagajul meu dar fără mine. Asta nici nu e rău. Într-o perspectivă optimistă, e şi ăsta un mod de a mai scăpa de bagaje .

Totuşi, cel mai mult îmi place să mă urc în tren după ce am obosit să aleg în cercuri într-o gară. Nu ştiu de ce... în acele momente, oricât ar fi de mică sau murdară fereastra trenului...peisajul e precis conturat, indiferent de anotimp iar casele sunt albe şi au acoperişuri roşii.

Am scris

2010-05-08T11:09:00.014+03:00

Să scriu, totuşi. Am chef de scris şi am şi blog. Aş şterge postul precedent şi nu l-aş şterge... Nu-l şterg, în fond, reflectă o stare de-a mea, una dintre bătăliile mele cu mine însămi, vorba cuiva. Şi în fond, ăsta e jurnal, jurnalul meu, al meu cu îmbătrânirea mea cu tot şi nu îmi scriu jurnalul virtual ca să mă (în)scriu în trend, aşa cum veninos îmi spunea altcineva. Nici nu ştiu să stau în tend. Am mai avut eu parte de judecăţi din astea şi acum stau şi mă întreb dacă n-au fost veninoase şi acelea . Cum Doamne-iartă-mă să ştiu să stau în trend când eu, de fapt, nu ajung să-mi vizitez nici tot blogroll-ul aşa mic cum este el ? Descopăr însă că unii înţeleg şi asta... înseamnă ceva.

Ieri am fost furioasă, din nou, din nou m-am aruncat dintr-un perete în altul , banal metaforic vorbind. A fost rezultatul unei acumulări, mă apropiam deja de punctul cel mai înalt al curbei când, alaltăieri seara, am venit acasă şi am găsit-o pe mama în nişte inutile calcule legate de micşorarea pensiei cu 15%. A pensiei ei de urmaş, urmaş după tata care a muncit ca disperatul toată viaţa lui. Am înghiţit, am zâmbit, ce rost avea să-mi vărs frustrarea cu mama de faţă? I-am spus doar că, atâta timp cât copiii ei ( că sunt fiicele, că sunt nepoţii sau ginerele) sunt sănătoşi şi în putere... ne vom descurca. Doar suntem rezultatul muncii ei, în final, n-am putea gândi altfel...
Apoi am vizitat, ieri dimineaţă, un blog pe care ajung mai rar şi am realizat că s-au împlinit 3 ani de la moartea lui Octavian Paler.
Şi toate acestea s-au amestecat cu... cu multe, inclusiv cu moartea tatălui meu, cu zădărnicia, cu... şi uite-mă, dintr-un perete în altul. M-am oprit,la un moment dat, m-am uitat la zaţul cafelei de ieri dimineaţă şi mi-am spus : la naiba, la naiba, la naiba, nu pot face nimic, acum nu pot face mai mult decât fac deja! Iar pereţii e inutil să-i sparg, fie şi banal metaforic vorbind. Şi atunci... mi-a venit în minte un gând stupid şi fără nicio logică : dacă tot nu pot să fac nimic, am să mă îmbrac cu-o fustă scurtă. Voila. Decent scurtă, de cel puţin zece ani am o convenţie cu mama : să nu mă lase să ies pe uşa casei în posturi ridicole. Nici că mi-aş fi putut găsi un cerber mai eficient. Şi întrucât cerberul m-a privit aplecând un pic capul spre stânga şi a rostit un "Oo" pe care îmi pare rău că mi-e imposibil să-l reproduc prin scris deoarece reprezenta supriză amestecată cu aprobare, am ieşit pe uşă.

Bineînţeles că asta nu mi-a rezolvat problemele dar...am ieşit pe uşă şi am ieşit din stare. Hm, aici s-ar potrivi un veninos "fustă scurtă-minte scurtă" dar... mă doare la fix 25,14 bloguri în spate, cu atât mai mult că efectul unei fuste scurte, fie ea şi decent scurtă are darul de a revela scutimea minţii unora dintre observatori mai degrabă decât a purtătoarei fustei în cauză.

Altminteri, dragă "jurnal în trend", eu sunt bine. M-am gândit cum fac : scriu pe lista aia de cumpărături tot ce ar fi teoretic şi decent necesar. Apoi încep să tai, fără milă, cu responsbilitate şi "spirit pactic de n-am încotro, nu-ncape".

Pe urmă, când m-oi întoarce acasă, în camera mea care mi-e din ce în ce mai dragă, aş vrea să mă descurc cu Vinge. Da, cu "True names" în engleză şi în computer şi cu "Foc în adânc" în format paralelipipedic şi în română. Uneori regret că n-am mai multe capete, că nu sunt compusă din mai mulţi, deşi, conform Vinge şi a descrierii Stlieţilor ... nici asta nu pare a fi o treaba uşoară. Pentru nicio fiinţă dotată cu gândire nu poate fi uşor, indiferent de felul în care fiinţa aceea gândeşte şi îşi exprimă gândurile. Deşi... hm... despre oameni... Cum era vorba aia ? La tăţi ni-i greu dar... nu la toţi la fel.

Ce zi...

2010-05-07T21:49:00.007+03:00

A început ca de obicei, o felie de pâine prăjită uite că nu mai ştiu cu ce, urmată de cafeaua opărită, că eu aşa execut cafeaua : bardacă mare,două linguriţe cu vârf de cafea, două rase de zahăr, apă fiartă peste şi un pic de lapte la urmă...
Paranteză, merită : în timp ce scriu, pe geamul deschis năvăleşte muzică de afară, dintr-o maşină ce a oprit în parcarea blocului meu, şi nu, nu, nu, nu e este o manea!!! E "Nothing else matters" !!! Îmi vine să notez numărul maşinii, închid paranteza.

Am închis-o...dar...acum ascult "Nothing else matters" şi nu-mi mai vine să scriu nimic.

Să dea...ce-o fi şi-o vrea să dea dar aşa e şi dac-o fi...ar face bine să fie. Blog scriu mâine.

S-a fost dat colţul ierbii, bla bla... nu-i aşa ?

2010-05-03T07:29:00.012+03:00

Cu puţin timp în urmă, mă duc la slujbă într-una din dimineţi şi aflu că un coleg a fost bătut în faţa clădirii în care se află locul meu de muncă. Omul a vrut să aplaneze un conflict între doi şoferi. Părea că l-a aplanat. Da, dar unul dintre şoferi nu era doar şofer ci şofer de maşină bengoasă şi se pare membru al unui clan. Da, al unui clan din acela. Clănosul i-a aplicat colegului un pumn, colegul a căzut şi apoi bengosul clănos a începu să-i care picioare. În cap. Acum colegul meu are maxilarul fracturat , din fericire n-are fractură de craniu dar va trebui, probabil, să-şi urmărească, toată viaţa de acum încolo, apariţia unor eventuale cheaguri pe creier. Şi toate astea s-au întâmplat sub privirile a opt inşi, colegi, nu? care ar fi putut pune mâna pe leviere.N-am să înţeleg niciodată. Îmi înţeleg colega de la recepţie şi pe ochelaristul subţirel coleg ce s-au repezit să...nu ştiu ...să ceva. Ochelaristul a apucat să fie şters de un pumn, colega a apucat să fie trasă de către ochelarist înapoi, în clădire. În tot timpul acesta, cei opt bărbaţi , aflati la zece metri de scena în desfăşurare au făcut...nimic. Adică pardon, au continuat să facă ceea ce făceau, ca şi cum nimic nu se întâmpla la zece metri distanţă.

Nu era treaba lor, aşa-i? Vinovat e ăla care n-a verificat buna funcţionare a butonului de panică, aşa-i?

O centrală termică (o centrală termică, da? ) nou achiziţionată a fost furată dintr-o casă în care nu se locuieşte încă permanent, o casă la care se munceşte încă, strâgându-se cu greu banii necesari finisării ei. Poarta casei, o poartă zdrăvănă, din aceea de se plimbă pe rotile, a fost "spartă", probabil cu spatele unei maşini .S-a intrat ca-n brânză, centrala, greu cărată şi băgată în casă--hai să nu mai zic nimic despre efortul material ce l-a necesitat cumpărarea ei--a luat drumul noului proprietar , a celui ce a comandat, probabil, achiziţia prin furt, cu foarte mare uşurinţă. Şi nici un vecin n-a sesizat nimic. Adică pardon, s-a sesizat că au lătrat nişte câini.

Nu e vina nimănui altcuiva în afara proprietarului casei care nu şi-a instalat, înainte de orice altceva, sistem de alarmă. Nu-i aşa?

Nu discut acum ce a făcut sau ce va face poliţia, în ambele cazuri.

Mă întreb doar : în ce ne transformăm? Sau ne-am transformat deja?

Şi nu-i aşa că n-a trebui să-mi pese? Ce, astea mi s-au întâmplat mie? Nu-i aşa că a venit primavara, a dat colţul ierbii, dar ce zic eu colţul ierbii, toată natura e în floare, viaţa e frumoasă noi cu drag muncim, gândim, trăim, bla bla, pe divine mioritice plaiuri ?

M X doi-doi, madam...

2010-05-02T09:01:00.008+03:00

Cum naiba era figura aia pe care o botezasem MX doi-doi? Era ceva cam aşaaa, cam ca o figura a unui magician... şi parcă implica o scuturare a umerilor. Că veni vorba despre umeri : ce e chestia asta de pe umerii mei? Iar a venit omenirea toată, mapamondu’ ntregu’ şi s-a aşezat pe ei? Ce? N-a venit nimeni şi nimic? Atunci...de ce stau cocoşată? Aha...care va să zică de aceea mă doare stomacul, mi-a intrat probabil vreo coastă în el...

Adevărul e că nu trebuie să cauţi în afară ceva cu care să-ţi găureşti stomacul, ai la tine tot ce-ţi trebuie pentru asta, madam.

XM patru-patru ! Cine zice că dacă MX doi-doi a ţinut de n ori va ţine şi a "enplusuna" oară?
Dacă figura veche nu ţine...ar trebui să găsesc alta şi s-o execut repede şi cu abilitate în aşa fel încât să nu am timp să mă zăresc făcând-o.Îmi trebuie "a hand quicker than the eye", cam aşa ceva... Pentru că dacă mă zăresc mă loveşte iar blazarea sub forma : Ce faci madam, iar îţi aplici figuri de resuscitare, hahaha? Cât crezi că o să te ţină, hahaha ?

Eh, tristeţile mele... cine are nevoie de ele? Nimeni, nici chiar eu.

Mda, I just love this song so much...

Low battery warning

2010-05-01T12:12:00.010+03:00

Uneori îmi spun : "asta e ultima chestie pe care o voi rezolva, după asta...ceva în mintea mea va crăpa iremediabil, aici, la slujbă". Fiecare telefon, fiecare mail primit de la o vreme încoace face ca mintea mea să urle tăcut "gataaa, opriţi-vă, opriţi-vă cumva !" Şi totuşi... le iau aşa cum vin, le rezolv aşa cum pot şi... trec mai departe, în timp ce ceea ce s-ar numi viaţa mea trece, de asemenea.

Iată, douăzeci de ani ce par a fi trecut ca cinci ani dinainte. Poate că la anul, douăzeci şi unu de ani va părea că au trecut ca trei ani dinainte şi apoi douăzeci şi doi de ani va părea că au trecut ca un an măsurat în curgerea ştiută a timpului.
"Orele se reduseră la minute, minutele la secunde. Acum fiecare secundă era la fel de lungă ca tot timpul dinainte" (Vernor Vinge- Foc în adânc)

M-am transformat într-un receptor de mesaje.Asta sună mai nepăsator decât este în fapt. Mai bine aş spune că vreau să vorbesc despre acele accesări ale mediilor în care funcţionez, acelea pe care le receptez.

Unele dintre aceste accesări, cele pe care nu le mai vreau, deşi nu mă au ca unic destinatar (conform cc-ului ) mă transformă, totuşi şi în general fără voia mea, în ceva unic, în unicul "rezolvător" al problemelor ce le conţin, în problem solver-ul amabil zâmbitor de Outlook.
Altele mă transformă în ultimul bastion de pe fix/mobil.
Asta e nedrept în majoritatea cazurilor şi aici nu mai ştiu exact a cui e vina: a "puterinţei" mele reale sau a orgoliului meu de a fi cel ce poate mult ?

Alte accesări, unele dintre cele pe care le aştept, nu-mi sunt adresate mie ci mie ca parte dintr-o linie de receptori individuali, nu mereu identică .Asta e ok, doar că mi-aş dori să nu mai am impresia că sunt un receptor de rezervă şi aici nu mai ştiu exact a cui e vina : a situaţiei reale sau a unui soi de paranoia de-a mea?

Alte accesări, cele pe care le aştept, mi-aş dori să mă aiba drept unic destinatar .

Şi apoi există acele accesari de tip spam. Ceea ce e cel mai distractiv este că acestea sunt înghesuite în aproape tot spaţiul lumii ăăă... reale. Îmi dau însă seama, ca de obicei prea tarziu, că tocmai m-am luptat zadarnic cu un alt spammer de "Realia" .

Dar poate că toate astea nu înseamnă nimic altceva decât că sunt foarte, foarte obosită. Probabil că şi un psiholog de ocazie m-ar trimite, fără teama că va greşi, să-mi cumpăr baterii noi.

Doar aşa..

2010-04-26T22:42:00.004+03:00

...că m-am jucat...

Ce ?

2010-04-26T07:18:00.006+03:00

Aceasta e o vitrina în curs de dezafectare, cred. Până una-alta...manechinul rămâne aici dar n-are rost să-l îmbrac cu haine de sezon dacă tot nu se cunoaşte încă soarta vitrinei. Rochia de seara îi e cam prafuită, căciula i-am pus-o din cauza vitezei, eram cu o căciulă în mână şi nu ştiam unde s-o pun, de aceea îi stă cam pe ochi.

Când să pun lacătul, mi-am dat seama că am uitat ceva în interiorul prăvăliei.M-am întors... dar între timp am uitat ce uitasem.

Sper să-mi amintesc, mă învârt în loc deja de prea mult, uite, s-a lăsat seara.

Bine, zic...

2010-04-19T07:52:00.004+03:00

Specialiştii mei din capul meu m-au băgat în şedinţă şi mi-au zis : doamnă, nu aveţi nimic. Analizele sunt bune, chiar dacă pe ici-pe colo unele valori sunt sub sau peste limită, sunt valori acceptabile având în vedere vârsta dvs.

Bine , zic, şi-atunci...ce am? Astenie de primavară? Dacă-i aşa...de ce am matinale senzaţii de iarnă şi doar din când în când îmi suflă câte un vânticel cald în ceafă?

După părerea noastră, sunteţi obosita de ceva intern dar asta nu se vede decât la radiografie, până atunci noi vă prescriem pilule anti-încremenire două pe zi, dimineaţa şi seara şi o pilulă anti-pasivitate la prânz, înainte de masă, pentru reactivarea funcţiei papilelor gustative ale traiului.

Bine, zic, dar naturiste nu ie bune? Poate să încerc cu-o floare de liliac pe drum sau o rază de soare dimineaţa la fereastră?

Cum doriţi, dar să ştiti că primăvara personală nu se face cu o floare dacă reacţionaţi iernatic la primăvara generală, după o anumită vârstă perfuziile cu aînviatnatura nu au efect decât pe perioade foarte scurte , de câteva ore, şi sunt urmate de recăderi sub nivelul iniţial aşa că e recomandabil să apelaţi la ele doar în cazuri de extremă urgenţă.

Bine, zic, adică nu zic, aproape ţip, dar nu ziceaţi voi că n-am nimic?

Conform analizelor, zice specialistu’ ala mic şi mai tupeist, nu aveţi nimic şi competenţa noastră aici se opreşte.

Bine, zic, mulţumesc pentru colaborare, mai vorbim la toamnă.

Şi încă o filă

2010-04-10T15:51:00.011+03:00

Aş mai scrie o filă de jurnal. Aş scrie în cuvinte cât mai simple, metaforele, fie şi cele ce doar îmi închipui eu că asta sunt, m-ar obosi.
------------------------------------------------------------
Ies un pic la soare, în curtea "făbricii", simt că îmi va pocni ceva, undeva "la mansardă" dacă nu ies din biroul plin cu oameni, computere şi hârtii. Uşa cea mare, uşa-jaluzea, e deschisă şi "băieţii", cei cu munca fizică, aleargă de colo-colo şi execută mişcari repetitive, tot aia cu cricul, tot aia la desfăcut prezoane, tot aia, tot aia... Îl urmăresc pe T., mirându-mă, a nu ştiu câta oară, de calmul încriptat în atitudinea lui, în firescul lui şi îmi spun că dacă eşti un agitat aşa cu sunt eu, simpla observare a lui T. în timp ce desface un prezon poate fi un soi de terapie pe termen extrem de scurt, între două mail-uri şi cin’şpe telefoane.

-Ce mai faceţi, doamna Ana? Noi suntem ca nişte roboţi dar dumneavoastră cred că v-aţi obosit rău de tot ochii în perioada asta...
T. înţelege bine asta, soţia lui are o gravă problemă cu vederea.

Urc din nou scara metalică, mă aşez în faţa monitorului şi scriu al n-lea mail, respectând tipicul instaurat de "the boss" : "vă facem cunoscut că astăzi am expediat ... "
"Vă facem cunoscut" ? Sigur că e un limbaj de lemn, cum altfel ar fi putut fi ? Îmi vine să râd : vă facem cunoscut--vă dezvăluim--this is a big disclosure--urmează să aflaţi un mare secret-- un mare adevăr --şi anume că am teleportat 12 ţucumbere cu Time Ex Courier-ul de la Bucureşti la Iaşi. De ce la Iaşi? Pentru că numai colaboratorului de acolo i-aş putea trimite aşa o aiureală de informare făra ca lui să i se pară ciudat, anormal sau de râs. Mi-ar răpunde, probabil, "k :-) " , aşa cum mi-a răspuns când i-am trimis un mail să-l anunuţ că i-am expediat nişte ţucumbere , ceea ce era adevărat, doar că în tabelul transmis firma din Iaşi la care lucrează figura, în urma a repetate şi nu tocmai exacte copy-paste-uri ,ca fiind localizată la Braşov. Cred că i-ar fi plăcut să fie la Braşov sau poate nu ştia nici el exact unde se află...

...Una din acele zile în care totul îmi pare văzut de sus , ca şi cum eu n-aş face parte din furnicar...

E ora 19:45 şi trebuia să fi plecat deja spre casă. N-am plecat încă. Peste un sfert de oră se închid uşile–jaluzele, şi cele mai mici şi cea mare şi toate celelalte uşi ale "făbricii".

Pe mine nu m-au uitat niciodată înăuntru dar alţii au păţit-o. Neplăcut, nici nu se puteau mişca pe o rază prea mare în interior, ar fi izbucnit alarmele. N-a reuşit încă nimeni să doarmă în incintă, omu’ cu codu’ s-a întors, de fiecare dată, din drum.
Hm. Oare după ce pleacă toata lumea acasă ţucumberele de pe rafturi îşi fac de cap grupate pe dimensiuni, mărci, profile şi apartenenţa la client ?

Trec pe la Recepţie, spun "pa, dragilor" . Am ieşit şi mai nou...pot.
Pot să-mi bag căştile în urechi şi să mă gândesc la ce vreau eu. Ţine-m-ar.
----------------------------------------------------

Am scris o filă, un soi de filă-şablon, poate chiar trist-luminoasă, pentru că astăzi n-am chef să mă gândesc la capitolul "negrişori pe plantaţie", şi nici la o discuţie recentă care mi-a redeşteptat un gând mocnit : cam la ce nivel se situează pragul transformării mult clamatei şi aşa-zisei gândiri pozitive "bine că am job" într-un soft creat pentru "creierul" unui robot ?

Soluţia

2010-04-07T09:29:00.003+03:00

Speranţa mea se simte-n plus. Se foieşte pe scaune, şi pe cel de la birou, şi pe cel din metrou, şi pe cel de-aici, de-acasă.Se uită în stânga şi-n dreapta căutând o ieşire pe care s-o zbughească.

Mă uit la ea, înţeleg că i-a cam fost destul şi nu ştiu cum s-o reţin. Să încep să smiorcăi ? Să-i zic o litanie? Să mă "înfig" în ea şi să o fac de două parale spunându-i că-i o proastă ce nu-şi cunoaşte valoarea, acea valoare de a fi ceva fară de care nu se poate?

Nu ştiu cum s-o mai iau, nu ştiu ce să-i mai spun, argumentele mele sunt în curs de epuizare şi mă tem să-l trântesc pe "ăla suprem", pe "take or leave it" pentru că mă tem că mă va lua în serios şi va pleaca.

Poate că cel mai bine ar fi să n-o apelez o vreme, s-o las în pace, în (ha ! ) speranţa că revine la (ha!) sentimente mai bune.
Dar...suntem prietene de atâta timp... cum aş putea să risc plecarea ei?

Am s-o ameninţ. Am să-i spun că dacă pleacă am să mă transform într-o stafie cu aspect de babă acră şi am s-o bântui.

Problema cu dragostea...

2010-04-06T00:22:00.002+03:00

...nu e că ai avut-o şi ai pierdut-o ci că, poate, fără să ai cea mai vagă idee ... s-ar putea să nu fi trăit-o niciodată pe cea care e imposibil să se piardă, pe cea despre care să poţi fi sigur, sigur ca de nimic altceva că dragoste a fost şi lucrul acesta nu-l mai poate schimba nimic, niciodată.

Şi s-ar putea să pleci de pe lumea asta fără s-o fi aflat. Şi ea era aici, trebuia doar să...doar să...
------------------------------------------
Acum, pe zi, pot să scriu şi continuarea :
... îţi dai voie.

Restul...mâine

2010-04-05T11:51:00.006+03:00

TCM e un canal TV de "oldies but goldies", parcă aşa ştiam eu...
Şi uite-mă cum urmăresc, aseară, un "oldie" , unde mai pui că şi la TV...

Întreaga mea naivitate cu tot cu cioburile ei pe care le-am adunat cu mătura de prin toate colţurile mele s-a uitat cu plăcere la film.
"Persoana mea" a zâmbit.
WTF... or fi şi lucruri bune pe lume, or fi şi întâmplări fericite.

Restul... hm. Am să mă gândesc la asta mâine.

Filozofie din paharele pe care le-am...

2010-04-04T17:37:00.007+03:00

...spart.
Nu, nu pe care...le-am băut.

Îmi plac paharele de forma asta :

Pot să beau din ele şi lapte, mă doare în cot de ceea ce ar putea scrie pe ele.Aveam două, iepuraşul căruia i-am fost eu iepuraş până mai ieri parcă... mi-a mai adus două, mă gândeam cu mândrie că de Crăciun ...poate fac şase.
Nope, dac-oi fi sănătoasă şi-or fi toate bune şi la locul lor...poate fac şase dacă primesc două şi de ziua mea.

Le-am spart, de bine ce mă bucuram, în hărnicia mea.
A plecat familionul, m-am apucat să strâng şi...am strâns. Cioburi. Am bocit preţ de minim 15 minute, nu după pahare ci ... zău dacă mai ştiu după ce.

După ceea ce avut şi am pierdut?
După ceea ce am pierdut pentru că n-am ştiut că am ?
După ceea ce am crezut că am pierdut dar nici n-am avut, de fapt... cu alte cuvinte, după ceea ce mi-am însuşit prin închipuire şi n-am pierdut decât tot prin închipuire?
Damn, cred ca am 52,00 pahare în casă, de ce a trebut să bocesc după două sparte ?
Şi... de ce două ?

Mama doarme liniştită şi respiră regulat.
"Iepuraşul" m-a sunat, era vesel.
Pe ăilalţi i-am sunat eu şi mai bine nu sunam că i-am trezit.
Câinele respiră regulat, pe hol.

Poate că ar fi bine să dorm, un pic, chiar dacă e încă zi.

Fără titlu

2010-04-03T08:45:00.001+03:00

Ies cu câinele. La ghena de gunoi, Vasile, cel care face curăţenie la blocul nostru, bombănea în lupta cu insuficienţa numărului de pubele.

Vine şi colegu’ de la blocul vecin să-l susţină moral : "Lasă, băi , Vasile, că nu mai e mult. Trec şi sărbătorile-astea şi-şi termină lumea banii..."

Păcătoasă prin a fi

2010-04-02T22:19:00.005+03:00

Am o neclaritate produsă de modul lui de a lucra, îl întreb, se comută pe cherchez la femme, singura frecvenţă de pe care crede că iese din propriile-i încurcături, şi mă găseşte pe mine. Că doar eu îl întrebasem, nu?
Nu le ştiu pe toate dar... ştiu câte ceva şi când ştiu...ştiu. Se cheamă că am acumulat până la gradul că intuiesc greşeala şi mă duc fix în locul în care se află. Şi mi-e greu să mă împac cu a tăcea în prezenţa celui ce doar crede că ştie şi se crede îndrituit a da lecţii tocmai pentru că, de fapt, el nu a înţeles nimic iar eu sunt femeie.

Colega mea, cunoscându-mă, mi-a spus, brusc "îngrijată" pentru soarta mea : "nu-i răspunde în stilul tău, e păcat, azi e Vinerea mare". Ei bine, n-am răspuns dar tot am păcătuit. Am lăsat-o să creadă ce-o vrea şi n-am comunicat faptul că n-aş fi răspuns, oricum. De silă. Sila îmi mai închide gura, uneori. Da, şi poate că şi nepăsarea, ca extremă a oboselii, acea nepăsare atât de uşor de confundat cu generoasa înţelegere.

Furie şi silă, dominând alternativ pe păcătoasa de mine, în fix această perioadă. Acum, când ar trebui, nu-i aşa, "să fiu mai bună". Dacă am reuşit vreodată să fiu mai bună decât am fost înainte de a mă îmbunătăţi... asta s-a întâmplat ca urmare a unei serii de acumulări,de sedimentări şi de întelegeri .

Bad timing, n-am sedimentat încă. Aşa că păcătuiesc prin a fi ceea ce pot fi în acest moment. Recunoaşterea stării de fapt "se pune" ?

Fă-te că lucrezi

2010-04-02T07:18:00.011+03:00

Nu dai vina pe alţii, o dai pe tine. Le dai pe toate pe tine, dai în tine şi cine ştie mai bine decât tine care lovitură doare mai tare? Aşa că... dacă n-ai fost în stare să-ţi activezi scutul când dădeau alţii...n-ai încotro şi ţi-l activezi ca să scapi de propriii tăi pumni.

Asta doar dacă autoflagelarea nu este altceva decât un alt mod de a-ţi plânge de milă.

Regardless, old girl... activate shield, engage. Încotro? P-aci prin zonă, mare rază de acţiune n-ai.
Variante :
1.Bucură-te de micile bucurii.
Chestia asta e mişto tare numai că are un defect : nu se poate taman atunci când ai mai multă nevoie.

2.Vorba lui A, un fost coleg, băiat isteţ de provenienţă Ferentari : "eu când constat că nu mai dau nici două parale pe mine mă îmbăt şi mă duc la curve"
Mda. Nu mă ţine ficatu’ şi nici cromozomu’nu mi se potriveşte cu citatu’...

3.Fă-te că lucrezi.
Da, am să mă fac că lucrez un macrame. Ba nu, un pulovăr pe gât, pân' la vară l-oi găta.

În ochii mei

2010-03-30T08:28:00.013+03:00

Seara de ieri n-a fost tocmai plăcută. De fapt, toată ziua. Administraţie financiară, bancă, notariat, greutăţi, zbatere. Nu pentru mine şi nu neapărat zbaterea mea, ale mele sunt mai degrabă zbuciumul sufletesc şi încercarea de a-l masca... Am făcut probabil unul dintre ultimele lucruri pe care le mai pot face, din punct de vedere material, pentru cineva ce mi-e drag ca ochii din cap. Şi nu mi-e uşoară zbaterea ei, lupta ei. Aş fi dat de toţi pereţii cu mândria mea de a fi contribuit la acel "stand on my on feet" care o caracterizează.Pare o contradicţie, dar de fapt ...nu e.

Şi apoi seara, acasă, în camera mea, un alt "tavan" căzut în cap : doar atât pot? Până la 50 de ani...doar atât am putut face? Doar la atât mă reduc?
Mă pândea nimicn-arerost-ul, de data asta nu era un pitic nesuferit ci un balaur cu şapte capete, avea şapte din nou, eu ştiam că i-am retezat vreo două dar asta a fost doar o iluzie. Şi în spatele lui...bocitoarea, cea cu Oscarul luat pentru interpretarea măiastră din "Self pity".

Am fugit să mă ascund aici. Am recitit. Hm. Balaurul a băgat unul din capete pe uşă : hihihihi ! şi s-a cărat, nu mai era nevoie de el, de-acum...mă puteam descurca foarte bine şi singură. Ce sunt toate aceste bazaconii pe care le-am scris aici? Nu din punct de vedere literar, asta ar fi culmea idioţeniei unui unghi de-al meu de vedere, nu l-am adoptat niciodată şi asta mi-a venit în minte doar pentru că întâmplarea a făcut să mă "plimb" în ultima vreme pe ceva site-uri având cuvântul "literar" în denumire şi pretenţia aferentă. Tiparul, tiparul mă scoate din sărite, tiparul a ceea ce sunt, nimincn-arerost-ul iluziei de a crede că pot ieşi din el.

Astăzi îmi duc iluziile la Recicle Bin. Realitatea este că...doar la atât mă reduc. Dacă voi face faţă acestei înţelegeri, ei bine... te pomeneşti că voi putea să cresc în ochii mei.

Stilul liber

2010-03-29T09:40:00.001+03:00

Înotam într-un pahar albastru. Când oboseam, mă mai sprijineam de o ţeavă galbenă înclinată.
Îmi era când bine, când mai puţin bine.
Până într-o zi când mi-am dat seama că cineva îmi bea apa din piscină cu paiul.

Merci

2010-03-29T09:22:00.002+03:00

Am dus o mână la spate, rezistenţă, pace şi cadenţă. Cu mâna activă mestec în ciorbă, din când în când. În cadenţă. Am o slujbă, bine că am. Ai mei sunt relativ sănătoşi, ţine-i-ar. Gata.

Mâna de la spate se face uneori pumn şi-mi trage cadenţat trei la coaste : rezistenţă, rezistenţă, rezistenţă. M-am împăcat în pace, pace voua, pace mie, pace. Şi linişte, am două urechi de-mi ţiuie.

Dau roată cu ochii.Nu roată, semicerc. Semicerc unu, partea din faţă. Ajunge, stai aşa, în spate e tot aia de mult timp. Zi merci.

Uneori mă-ntreb şi eu : ce mama naibii îmi mai trebuie?

Eu în capul meu

2010-03-28T11:29:00.011+03:00

Întâi am luat poza cu panseaua, poza ce-am făcut-o anul trecut în grădina lui A, am cropat-o, am swirluit-o, am pixelat-o, am pus-o în header, am şters. Apoi am desenat pătrate colorate, le-am pus în header, le-am şters.Apoi mi-am vopsit pereţii blogului în verde, căci venit-a primăvara.Nu mi-a plăcut, am refăcut totul. În final am luat, totuşi, un antinevralgic.

O perioadă, eu şi cuvintele aşternute de mine pe aici ne-am simţit bine împreună.Acum ne cam călcăm pe picioare, ne cam cam izbim cap în cap, ne enervăm reciproc. E una din acele perioade în care persoana aceea la care mă uit în oglindă mă scoate din sărite cu mofturile ei, cu nemulţumirile ei. Greşit, cu nemulţumirea ei, cred că de fapt este o vorba de o singură atotcuprinzătoare nemulţumire căreia persoana din oglindă nu reşuseşte să-i rupă gura chiar tot timpul. Persoana din oglindă oboseşte, din când în când. Altminteri, eu sunt bine, eu sunt întotdeauna chiar foarte bine.

Îmi place de ăştia doi cum cântă ei "What a Wonderful World" :

.

Cred că nici nu cântă ei, de fapt, cred că în clipul acesta apar cei doi din oglinzile celor doi. Hi, Nick, hi, Shane, cred că voi eraţi bine, eraţi chiar foarte bine în perioada filmării clipului. Şi mai cred că ironia e un soi de analgezic.

Eeeh. I was just thinking to myself, mă gândeam şi eu în capul meu şi am scris aici doar aşa, pentru memoria posterităţii.
Poate că ar trebui să mai iau un antinevralgic. Sau poate că ar trebui să şterg, naibii, ceea ce am scris, asta din oglindă se încruntă. E clar că traversează o perioadă în care e refractară la pansele şi pătrăţele colorate.
Nu mai şterg nimic, vreau s-o enervez.

Problemă

2010-03-24T08:47:00.004+02:00

Rezultatul unei operaţii matematice de adiţionare aplicate asupra numerelor întregi a şi b este un numar întreg c. Dacă numerele asupra cărora s-ar aplica operaţia nu ar fi întregi, rezultatul ar fi un numar c, întreg sau nu. Se menţionează din start faptul că un grup de cercetători a publicat recent un studiu din care rezultă că întrebarea ce urmeaza enunţului va duce la o serie complicată de deducţii logice absolut necesare rezolvării problemei şi, în acest scop, se dau două exemple ajutătoare:

Exemplul 1 : personajul A, situat, ca reper temporar, la ora 14;48 a unei zile de luni a celei de-a 15 săptămâni a anului 1946, prin aplicarea operaţiei respective asupra numerelor 222 si 444 a obţinut rezultatul 666 ceea ce a dus la o discuţie între el şi soţia sa care l-a văzut scriind numerele respective cu un stilou cu bilă pe care respectivul îl primise in dar de la soacră-sa.
Exemplul 2 : personajul B2 ( B1 era în delegaţie), situat, ca reper în spaţiu--reper temporar neimportant pentru obţinerea rezultatului corect-- într-un birou situat la etajul 10 al unei clădiri cu 13 etaje, aplicând operaţia asupra numerelor 14728,45 şi 85271,54 a obţinut rezultatul 89999,99 ceea ce a dus la bălăcărirea personajului respectiv de către şeful său, accentul bălăcărelii căzând asupra lui "păi dacă stai toată ziua pe mess !"

Acestea fiind zise, se cere să se răspundă la întrebarea : despre ce operaţie matematică este vorba în enunţul problemei şi în exemplele date ?

Cam atât...

2010-03-22T09:19:00.004+02:00

Nu ştiu de unde a apărut acea senzaţie. Parcă diferenţa dintre fetiţa cu cearcăne mari şi femeia între două vârste care a plecat, cuminte, la culcare...era doar de înveliş exterior. Parcă mi s-a mai întâmplat aşa, dar parcă nu chiar aşa. N-a fost încadrabil la "suflet, suflet de copil, prin ce colţ te-ai dus tiptil" , a fost foarte, foarte real iar ladă cu păpuşi n-am avut niciodată. Totuşi, a sunat aşaaa...cumva...vechiul cântec.

Cam atât, dar trece.

Primăvara asta nu ştiu exact ce vrea de la mine...dar s-ar putea să-i reuşească.

:-)

Dar cred că ştii

2010-03-20T04:49:00.007+02:00

Noi suntem bine dar cred că ştii.
M-am trezit cu noaptea în cap dar cred că ştii.
Lori s-a trezit şi ea şi umbla de colo-colo ca proasta , vorba ta, pe hol şi pe urmă a zgâriat uşa camerei mele cu gheruţele, i-am deschis uşa şi acuma doarme sub fotoliu, am fotoliu nou şi canapea noua, mama doarme liniştită, fii-ta cea mică a pregătit multe şi bune, eu am să aranjez coliva şi apoi am să merg la biserică dar cred că ştii.
Mai târziu va veni nepoată-ta, nepotu-tău a fost aseară pe-aici, are carnet de şofer, N s-a mutat la alt serviciu de mai bine de un an, dar cred că ştii.
Am plâns dar cred că ştii şi să nu te necăjeşti, acum am plâns altfel şi să ştii că am să mai plâng.
Ieri mama a primit pensia, a adus-o aceeaşi poştăriţă .
Dar cred că ştii.

Despre utilitate

2010-03-19T11:31:00.008+02:00

Celui care crede că are dreptul să pună toate întrebările, care crede că are dreptul de a-i judeca pe ceilalţi cu măsura sa presupus infailibilă, ar trebui să-i adresez o întrebare : "pe dumneata...ce anume te doare, de fapt, aşa de rău?"
Numai că eu nu mă consider în drepturi şi nu pun astfel de întrebări, nu de obicei.

Şi astfel...legitimez. Legitimez anchetatorul, legitimez judecătorul celorlalţi, îi legitimez falsa convingere că deţine un şablon universal valabil deşi croit de el însuşi după propriile-i măsuri şi forme. La urma urmei, s-ar putea să-i fac şi un rău pentru că îi legitimez tendinţele narcisiste în spatele cărora proasta lui părere despre sine însuşi continuă să se lăfăie în voie.

Dar ... nerăspunzand cu aceeaşi monedă, probabil că am să ajung în Rai. În orice caz, aşa se zvoneşte că se întâmplă, martori nu am . Pâna atunci,însă...problema mea e foarte terestră : ce mi-e mai util...să răspund cu aceaşi monedă sau să tac?
Şi dacă aş răspunde...cum ar rămâne cu "te transformi în ceea ce urăşti" ?

Blog de dragoste

2010-03-15T21:41:00.006+02:00

Eu în seara asta am să postez un blog de dragoste. Sau am să bloghez un drag de post. Sau, şi mai bine, am să draghez un post de blog. Nu-i aşa că sunt o indecisa? Ăla nu, ăla da, deci da.

Eu nu ştiu de ce mă bag, aşa de des, în chestii la care nu mă pricep. Bine, nu mereu şi nu în orice . De exemplu, nu mă bag la poezie pentru că e prea uşor, mai ales în momente ca acesta. În orice caz, aşa am auzit, că e mai uşor atunci când nimic nu ai a spune. Pe de altă parte, am auzit că tot românul s-a născut poet. Probabil că prozatorii români fie nu s-au născut români, fie s-au născut dar pe urmă au crescut în altă direcţie . Nu ştiu exact, că nici la asta nu mă pricep, dar m-am băgat şi acum îmi pare rău şi trebuie să-mi cer scuze dar parcă nu m-aş băga deorece nici la asta nu mă pricep.

Sigur, dragostea e un subiect. Un subiect de iubire. Iubesc subiectul dar nu mă pricep la el. Eu nu ştiu dacă toata lumea a observat asta, dar eu am observat că cel mai mult iubim când nu ne pricepem. După ce ne pricepem, scriem bloguri. Nu e bine, nu, nu e bine. Putem să scriem bloguri şi când nu ne pricepem, că de aia a venit primăvara. Sau poate e invers. Invers? Stai aşa...invers cum ar fi? "Invers"ar fi ceva de genul "scriem bloguri şi când ne pricepem ca de aia n-a venit primăvara".
Ahaaa! !! Deci de aia a întârziat primăvara, pentru că pricepuţii la iubire au scris bloguri...

Dom’le, ideea e că nu contează ce ai vrut, ba nu contează nici măcar ce n-ai vrut să spui, atât timp cât poţi trage o concluzie.

Concluzia este un lucru de care trage toata lumea. Că de aia e lumea asta aşa cum e, pentru că ea însăşi, lumea, nu trage concluziile în aceeaşi direcţie, trage în direcţii diferite şi întinde concluziile, ele se lungesc şi uneori se rup. Am auzit deseori expresia "ai rupt-o-n fericire" şi n-am ştiut niciodată la cine/ce se referă "o", cu alte cuvinte, care este complementul. Acum realizez: complementul sau mai degrabă complementa, că pare a fi la feminin, ar putea fi concluzia, de unde deduc (asta pentru că nu mai vreau să trag şi eu) că şi de complement(ă) se poate trage şi mi se pare firesc, dacă una e alta, se trage co... ăăă... se cheamă că şi alta e una.

Şi, ca o concluzie firească (am vrut să scriu invers, "ca o firească concluzie, ca să accentuez, dar ieşea o căcofonie)dacă se poate trage de complement, se poate trage şi de atribut, şi de predicat şi da, că aici am vrut să ajung, se poate trage şi de subiect.

Fantastic, ce simplu e să scrii un blog de dragoste !

Astăzi nu

2010-03-13T20:52:00.002+02:00

Nesuferită zi. Una din aceea numai bună să te întrebi ce sfântu’ mai e şi activitatea asta de a scrie boguri? Să te întrebi, desigur, în interiorul blogului pe care tocmai îl scrii, altminteri n-are niciun farmec.

Aglomeraţie la hypermarket, călcare pe picioare, nici cafeaua after shopping nu mi-a priit. Treacă de la mine, pentru biscuiţii ăştia de Auchan din care ronţăi ... treacă de la mine.

Iarna asta prelungită-n primăvara îmi dă senzaţia că zăpăceala caracteristică primăverilor mele urmează a se prelungi şi ea. Şi-mi propusesem ceva important pentru astăzi, ceva nou şi important pentru computerul meu şi pentru mine... Renunţ, astăzi, în orice caz. La halul în care mă prezint...cine ştie ce tâmpenie aş putea să fac.

Acum ar trebui să şi scriu ceva, nu? Uite că nu scriu, de aia am blog, să nu scriu nimic dacă n-am chef.

Fostu-mi-am pierdut metaforele, găsitorului recompensă.

Mut fotoliul în locul scaunului ăstuia şi...film. Uşure, astăzi.

Cronică neterminată ca urmare a neînceperii ei

2010-03-09T23:38:00.010+02:00

Mi-ar fi plăcut să scriu şi eu o cronică pentru că ieri am fost la concertul Iris de la TNB. Dar n-am să scriu. Nu scriu pentru că nu mă pricep. Să mă explic:
Rock-ul a fost, în adolescenţa mea, una dintre acele chestii care nu-mi plăceau pentru că nu ştiam nimic despre ele. O vreme, rock-ul a mers, în acest fel, în paralel cu sexul. Apoi drumurile li s-a despărţit deoarece despre sex am mai aflat câte ceva.

Am ascultat o Melatonină pe Muzica de Vest, una la care a participat un tip pe care am impresia că îl cunosc de undeva. Despre începuturile relaţiilor cu rock-ul, el spunea cam aşa :"toată lumea a început cu Guns’N Roses" . După ce am auzit asta, mi-am zis în gând: "aşa e". Pe urmă mi-am retras cuvintele din gând şi am băgat altele pe interval : " păi…aici e vorba depre tineri ca el". Pe urmă le-am retras şi pe astea şi am băgat rândul trei de gânduri , şi anume : "ce importanţă are faptul că eu mă îndreptam spre 40 de ani dar... tot cu Guns am început? "Pe astea nu le-am mai retras, am decis să le las acolo şi le scriu, acum, o continuare. Cred că era prin 1997 când a ajuns la mine un CD cu baladele lui Guns (cu balade, desigur), şi astfel am ascultat şi altceva decât November Rain . Pentru că mi-a plăcut, a început să dispară din capul meu simbolul rocker-cocker , acea ştampilă aplicată de tot anturajul meu rockerilor. Trist, nu? Adică…trist că a dispărut aşa târziu dar…ceva mai puţin trist, parcă, deoarece alternativa mea nu de manele fusesese constituită.

Dacă tot a venit vorba, parcă aş mai povesti ceva din perioada aceea. Atunci făceam eu cunoştinţă şi cu computerul. Într-o zi, cumnatul meu m-a lăsat singură la computerul său , să "mă joc", să aplic ceea ce învăţasem la nu mai ştiu ce curs de operare din care n-am înţeles nimic dar m-am speriat, în schimb. Cumnatul meu a plecat, eu am rămas să "mă joc". Puteam s-o fac, era o perioadă în care eram fără job, ziua căutam job-uri şi mergeam la interviuri dar tot îmi mai rămânea ceva timp la dispoziţie. Prima dată l-am sunat pe cumnatu-meu să-i spun că am scris ce-am scris în Word dar deja nu mai pot scrie deoarece cursorul se mişcă singur. Mi-a spus că aş face bine să-mi iau agenda de pe tasta aia lungă, cea mai lungă. Am luat-o şi s-a rezolvat. Pe urmă l-am sunat să-i spun că-mi dispar toate iconiţele de pe ecran… Mda, cred că ar trebui să mă opresc aici, dar mai am de spus doar povestea cu turcul. După vreo două săptămâni, m-am angajat la un turc. Trebuia să mă ocup de stocurile turcului şi lucram in Excel şi într-un soft în limba turcă, soft cu care turcul venise de la el de-acasă şi în care m-a învăţat şi pe mine să lucrez. M-a atenţionat însă, aşa ca în basme :" lucrezi doar în fişierul tău, în al meu poţi doar să intri să te uiţi dacă ai nevoie, dar să nu faci înregistrări acolo, că altfel… unde îţi stau picioarele îţi va sta şi capul". Nu ştiu de ce…dar l-am crezut.
Ok. Mă bag într-o zi în fişierul turcului să caut ceva date, mă uită… ăăă…Alah, cred, acolo şi fac şi înregistrari. Damn, aveam în agendă traducere din turcă în engleză pentru diverse comenzi...dar nu aveam şi pentru delete sau remove sau cut. După ce mi-a trecut momentul de panică, am stat să mă gândesc : din toate cuvintele acelea de pe display...care putea fi cut? C’mon c’mon, Anna, think, think fast, think even faster, the boss is about to come. I took a wild guess şi a mers, cut era satir , n-avea ce altceva să fie.
În fine, să revin la rock. O vreme destul de lungă n-am mai avut timp nici să mă gândesc la el…nu,nu doar timp, ci şi dispozitie sau…nu ştiu, chiar nu mai ştiu, la un moment dat aveam trei job-uri, unul permanent, altul sâmbăta iar al treilea era tot un soi de permanent, dar lucram acasă.Nici să citesc nu puteam. Şi a mai trecut ceva vreme. Apoi, încet-încet, cu net-ul lângă mine sau peste mine, am început să ascult rock, să-mi placă şi să-mi placă mult mai puţin muzica ce-mi plăcea înainte. De fapt, şi acum tot undeva la început sunt, mai am multe de ascultat dar…pot deja să "înţeleg" o chitară electrică, ştiu deja să fac diferenţe. M-am "lipit" de Deep Purple şi colaterala sa Rainbow, nu însă şi de colaterala Whitesnake.
Acestea fiind zise, să revin la Iris. Dacă îmi place Deep Purple…cred că e firesc să apreciez Iris. Ar mai fi un motiv : orice s-ar spune…Iris e un simbol.
Uite şi nescrisa mea cronica : simbol-simbol, dar…de ce a trebuit aseară şi chestia aia cu "Cuvinte de Iubire"? Zău că mi s-a părut ca nuca în perete, de fapt, chiar pe perete, pe peretele din spatele scenei pe care erau proiectate nişte scrieri-ceva, nişte metafore-ceva, ceva cu iubire mare-durere mare, ce-am fost şi ce-am ajuns, cum am făcut eu, femeia ,de am înfrânt non-iubirea şi am cucerit cetatea iubirea dar numai pentru că am ascultat Iris. Trasă de păr, zău. Dom’le, părerea mea : dacă o trupă rock trebuie să cânte… ei, e suficient să cânte. Şi nu cred că e necesar să pui nişte actriţe (probabil) şi nişte balerine sau trapeziste (probabil) în situaţia proastă de a nu le vedea nici dracu’. Pentru că dacă o trupă are fani…fanii, inclusiv doamnele-fani nu vor vedea decât trupa. Altceva ce să mai zic? Mi-a plăcut Iris, dar, înainte de a ajunge să-mi dau cu părerea în materie de rock live fără să simt că doar încerc balta cu un băţ, trebuie să merg la mai multe concerte.

Altminteri…totdeauna a fost simplu să crezi că înţelegi tot atunci când nu şti suficient.

În 7

2010-03-07T21:03:00.009+02:00

Hm. Azi suntem în 7 . Ultima dată când am scris era 3 martie. Am venit, cumva în fugă, aici.Mi-a lipsit locul acesta în care bântui cu graţie, în care mă învârt fără probleme, uneori chiar în pijama. Mă întreb de ce şi scriu încercând să-mi răspund :pentru că acesta este locul meu şi eu l-am făcut să arate aşa, bine/rău, frumos/urât.
N-am construit eu clădirea, nici măcar n-am ales eu mobila, am făcut doar câteva mici ajustări şi am pus ce jaluzele am vrut eu, la geamuri.
Sigur că asta este o iluzie... dar este una despre care ştiu. Mai ştiu că dacă o crăpa bolgspot-ul...crapă şi tot ce-am scris pe aici, bine naibii că n-am scris texte valoroase să plângă lumea după metaforele mele pe care eu, una, le iubesc dar nu e musai să le iubească si alţii.
Mi-ar plăcea, sigur că mi-ar plăcea să fac şi mai mult decât atât, să-mi construiesc, de pildă, propriul site, hehe... Din prima l-am admirat pe nenea ăla din Mad Max, ăla care zbura cu nu ştiu ce ciudăţenie de bicicletă. Cum să nu-l admiri ? Într-o lume în care se alesese praful de tot, el a construit un aparat de zbor din resturi, mda, cam aşa cum a făcut un fost coleg din imemoriale timpuri o aerotermă din piese disparate găsite prin curtea fabricii. Ce înseamnă asta? Înseamnă că aştia doi, unul fictiv şi unul real...ştiau cum. A şti cum e una, a folosi ceea ce alţii au ştiut cum... e alta şi nu tocmai onorabilă, nu pentru mine, ca fată lui tata. Bat câmpii. Nimeni nu poate face tot ce-ar vrea. Dar...ar putea să încerce.

În fine, chiar îmi este un dor teribil să scriu ceva important, ceva important se învârte pe lângă mine, dar tot ce reuşesc să fac este să ma învârt eu, în jurul propriei cozi, cu graţie, în trening şi cu scaunul.
Nu cred ca voi lămuri chestiunea astăzi. Nici măcar n-am scris despre ce chestiune e vorba, hai să scriu : e vorba despre mine, despre faptul că, greşit sau nu, eu nu mă consider suficient de babă ca să nu mai pot asimila lucruri noi, noi pentru mine. Poftim , am zis. Mai mult nu zic, jurnal, pentru că, aproape întotdeauna, după ce am zis... ca şi cum doar zisul ar fi rezolvat problema...n-am şi făcut. De fapt, asta e problema ce se cere a fi lămurită.

Astăzi am încercat să traduc ceva din engelză în româna şi cred că nu mi-a ieşit tocmai rău. N-am putut s-o fac decât scriind pe hârtie. N-am putut direct în computer, ca şi în cazul ecuaţiilor.
E ca şi cum aş fi dat un save unei obişnuinţe si pâna nu adaug altceva... am ceea ce am salvat. Ca şi acest imbold de a-mi lua jucăriile şi a pleca, fără să spun nimic, atunci când mă simt în plus. Acolo am dat de mult un save, acolo, la simţitul în plus.

Mai jurnal măi

2010-03-03T19:37:00.003+02:00

Mda. Mi-am făcut rost de câteva questii la care să mă gândesc, măi jurnal, măi. Am citit şi citesc mult, am ascultat şi ascult muzică, toate astea aici, în faţa monitorului. Desigur, o parte continuă să "fugă" în mp3 player.E ca şi cum se lărgeşte o lume pe care eu cu mâna mea o strâmtasem. Îmi face bine ceea ce am descoperit în ultimul timp. Ah, da, şi mai am de văzut şi ceva filme.

Mă simt ciudat şi mi-e ceva mai greu să scriu pentru că n-a avut încă loc sedimentarea. Va veni, ştiu asta.
Va mai veni ceva, şi va veni grămadă pe capul meu, munca, "ţucumberele" de sezon, reflectarea lor în computer de aşezat în situaţiile firmei la care muncesc. Nu ştiu dacă muncesc cu drag dar n-aş putea spune că muncesc cu non-drag.
Va fi balamuc, undeva pe la mijlocul perioadei vom dezgropa "securea războiului", cea pe care am îngropat-o la sfârşitului sezonului de vârf anterior. Mda, sper să se tocească de atâta îngropat/dezgropat...

Balamucul... Oare de ce m-am simţit întotdeauna mai bine în balamuc de telefoane şi mail-uri decât în linişte şi discuţii despre se despart sau nu alde Columbeanu sau ce produse naturiste se potrivesc unde şi cui? Habar n-am de ce, probabil pentru că acel "tu nu ştii să mergi, tu sări" cu care mă caracterizează maică-mea de când mă ştiu a înţelege, are nevoie de un teren de manifestare şi "balamucul" pare a fi unul la îndemână. Legat de asta, mă gândeam la felul în care un defect se poate transforma într-o calitate şi invers. Un exemplu ar fi acest "tu nu ştii să mergi, tu sări" care poate desemna superficialitate în unele cazuri sau poate desemna posibilitatea de a "sări" de colo-colo între situaţii care nu au neapărat legătură între ele, dar, pentru că săritura e mersul tau... eşti nevoit să găseşti şi legătura pentru a te putea deplasa, şi a te deplasa pe direcţia "înainte".
Depinde. Unii te pot blama, alţii te pot aprecia, depinde de ce anume are nevoie fiecare de la tine. Şi astfel, ceea ce eşti şi vei fi pentru că...n-ai încotro, ăsta ţi-e softul ...hei, stai un pic aşa... ce naiba scrii atâtea cuvinte? Asta se cheamă "omul potrivit la locul potrivit" şi au descoperit-o alţii, cu mult înaintea ta.

Mare lucru sedimentarea asta....

Mda. Să dea şi colţul ierbii de tot şi pe urmă... Unde oare am pus acumulatorii de la aparatul foto ???