Speranţa mea se simte-n plus. Se foieşte pe scaune, şi pe cel de la birou, şi pe cel din metrou, şi pe cel de-aici, de-acasă.Se uită în stânga şi-n dreapta căutând o ieşire pe care s-o zbughească.
Mă uit la ea, înţeleg că i-a cam fost destul şi nu ştiu cum s-o reţin. Să încep să smiorcăi ? Să-i zic o litanie? Să mă "înfig" în ea şi să o fac de două parale spunându-i că-i o proastă ce nu-şi cunoaşte valoarea, acea valoare de a fi ceva fară de care nu se poate?
Nu ştiu cum s-o mai iau, nu ştiu ce să-i mai spun, argumentele mele sunt în curs de epuizare şi mă tem să-l trântesc pe "ăla suprem", pe "take or leave it" pentru că mă tem că mă va lua în serios şi va pleaca.
Poate că cel mai bine ar fi să n-o apelez o vreme, s-o las în pace, în (ha ! ) speranţa că revine la (ha!) sentimente mai bune.
Dar...suntem prietene de atâta timp... cum aş putea să risc plecarea ei?
Am s-o ameninţ. Am să-i spun că dacă pleacă am să mă transform într-o stafie cu aspect de babă acră şi am s-o bântui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu