Chu chu train

Am observat că mă preocup prea mult. Eu, pe mine-mă. Îmi ocup majoritatea timpului cu mine ceea ce a devenit deprimant. Nu pot să sufăr oamenii trişti, preocupaţi de tristeţe. Dacă aş fi altcineva în locul meu ...cred că nici nu m-aş băga în seamă.

Nu o dată mi-am spus că n-am să mai... bine, eu mi-am spus diverse şi de multe ori, însă probabil că n-am fost niciodată prea explicită. Sau...poate am exagerat cu amănuntele tehnice.

Cred că a sosit timpul să iau trenul. Pentru mine a lua trenul este un lucru deosebit, cu condiţia să stau pe locul de la geam. E drept, uneori cobor în câte o gară să alerg în jurul cozii. Uneori, în câte o gară, propria mea coadă se cere alergată şi câte un tren pleacă cu bagajul meu dar fără mine. Asta nici nu e rău. Într-o perspectivă optimistă, e şi ăsta un mod de a mai scăpa de bagaje .

Totuşi, cel mai mult îmi place să mă urc în tren după ce am obosit să aleg în cercuri într-o gară. Nu ştiu de ce... în acele momente, oricât ar fi de mică sau murdară fereastra trenului...peisajul e precis conturat, indiferent de anotimp iar casele sunt albe şi au acoperişuri roşii.