Cu risc de "prea personal"

O prietenie veche. De 30 de ani. Putem spune că-i veche, nu ?

Rochia azurie de la cununia ei civilă, rochie pe care i-a făcut-o mama, staţia cu toate maţele pe-afară pe care soţul ei a făcut-o special pentru nunta surorii mele, copiii noştri, copiii lor, problemele lor, problemele noastre, bani şi lipsă de bani, soacre-socri, părinţi, boală, moarte, două cazuri de primejdie de divorţ, două cazuri de mare victorie prin non-divorţ, un caz de mare victorie prin divorţ, un concediu de vis făcut împreună, ţopaială, ţopăială, ţopăială pân’ la ziuă, ţuică cu miere în noaptea de pomină de după neluatul unui examen la bac, cu nişte cucoane apropiindu-se de mijlocul vârstei medii ţopăind, ţopăind, ţopăind parcă a descântec de rele sub viţa din curtea vechii case ce n-a putut fi păstrată, lins degetele după mâncarea de ardei copţi cu mămăligă făcute pe vatra din curtea lui mamaie de la Cosmeşti, lins degetele după sofisticatele preparate din peşte ale lui maia-mama mea. Colţuri de pernă  stând băţ într-o casă din Moldova, casă pe care Siretul a acoperit-o cu totul dar a avut bunăvoinţa să n-o şi ducă cu el. Minune de mobilă nouă făcută de un copil pentru mama sa, într-un apartament de bloc.

Şi luatul de capăt, de fiecare dată. Câte-o neînţelegere, rar.

Ah, da. Şi simţul umorului...

Oglinda, relevantele riduri de sub bărbie, uneori ochi obosiţi. Copii mari. Copii mari ce stau în jurul micii mese din bucătărie unde aproape toată lumea se adună să fumeze, aproape toată lumea pentru că cei doi desemnaţi capi ai familiei sunt în sufragerie, la o discuţie care, datorită necesarelor exemplificări practice duce la întreruperea semnalului TV taman când, în bucătărie, reprezentantele vârstei a doua se află căzute în extaz din cauza unei piese cântate pe un post de muzică. Un hit al anilor ' 80, desigur.

Da. Copii mari ce-ţi dau câte-o replică de simţi nevoia să te duci, din nou, în faţa oglinzii şi să-ţi aminteşti că...da, au trecut 30 de ani. Sunt un om optimist. Una peste alta, au fost 30 de ani buni.

-------------------------------------------------------------------------------------------

Se spune că "cin' se-aseamănă, se-adună". Aşa-i. Se-adună după acele lucruri în care chiar se aseamănă, nu după acele lucruri în care ai crede tu, străine, oricine-ai fi, că ar trebui să se asemene...

Una storia importante

Quanta gente ho incontrato io,

Quante storie...

Da, quante storie, inclusiv a ei, a ei din care vreo 7 eposoade constituie partea ei dintr-o telenovelă consistentă, o combinaţie între o indiană, o sud-americană şi-un "Tânăr şi neliniştit". Dacă ar fi după ea, ar denumi telenovela "Colegi de tată, colege de fost soţ" şi, dacă ar fi după ea, chiar dacă ar avea talentul necesar, nu i-ar scrie niciodată scenariul, şi titlul e deja prea mult, chiar dacă se pare că e adevărat că viaţa bate filmul, chiar dacă, uneori omului i se poate întâmpla să afle finalul telenovelei exact la vârsta la care, indiferent de talent, să se-apuce să scrie romane ecranizabile.

La urma urmei, poate că interesant ar fi să se-apuce să scrie un SF în care acţiunea să se petreacă pe o altă planetă, eventualii cititori ar zice : ok, aşa da, dacă s-ar fi petrecut aici fi fost o telenovelă inventată, pe alocuri şocantă, pe alocuri ieftină. Personajele reale ar putea lua forme ciudate iar caracteristicile acestora, şocante sau ieftine, ar putea fi trecute pe seama "extraterismului" lor.  

Căci aşa suntem noi, oamenii, ne aşteptăm ca viaţa noastră să aiba un traseu liniar şi, cu cât mai autoconvingător ne aşteptăm la asta, cu atât realitatea ne va bate mai rău scenariul presupus şi cu atât mai ciudată va părea năvălirea "extratereştrilor " în el.

Sau poate şi mai interesantă ar fi o povestire cu un titlu lung , că tot se poartă, ceva la modul  "Reconstrucţia de după cotirea din telenovelă. Sechele. " , o povestire în care trimiterile la telenovelă să-şi găseasca explicaţiile în note de subsol, în timp ce povestirea rulează deasupra, poate plictisitor, dar cu siguranţă ... viu. Apoi, poate ar fi interesantă o statistică : ce procent din totalul cititorilor a citit şi deasupra , ce procent a citit doar notele de subsol.

Îşi aprinse, totuşi, o ţigară şi concluzionă, banal dar viu  : cel mai important e prezentul.  

Cam atât despre...

Jason Lawton e un tip dintr-o carte.Un tip genial şi... suficient de bolnav - ar zice unii, probabil. Pentru că tipului ăstuia nu i-a fost suficient să ţintească întinzându-şi arcul dincolo de Turbion, aşa că, la un moment dat, s-a transformat el însuşi în săgeată, pentru că săgeata putea ajunge acolo unde arcaşul nu putea.

De când mă tot învârt în jurul cozii să scriu şi eu o recenzie de amator... se pare că n-am scris niciuna. Îmi propusesem să scriu una pentru "Turbion" de Robert Charles Wilson, dar se pare că eu nu pot să fac recenzii chestiilor pe care le trăiesc, orice-o fi vrând să mai însemne şi asta. Orice încercare de-a mea de a scrie o recenzie a unei cărţi prin care m-am pierdut se transformă într-un soi de "fraţilor, citiţi cutare, vă rog eu, nu pierdeţi cutare şi...hai să discutăm dup-aia, abia aştept să discutăm dup-aia despre cutare".

Dar eu insist să sper. Mi-am spus că poate voi putea scrie o recenzie de amator pentru "Axa", continuarea "Turbion"-ului apăruta la Nemira în 2010.
Cum să fac? Cum să încep? Parcă aş începe cu sfârşitul :
"Cenuşa se transformase într-o pădure de tulpini ce susţineau fructe globulare în loc de frunze.Erau multicolore dar predominant de un albastru cian, se înălţau la şase sau chiar nouă metri în aer şi erau atât de dese încât trebuia să te strecori printre ele întorcându-te într-o parte.[...] Turk făcu un pas nesigur."

Nu, deci nu. Dacă vede cineva citatul postat aici şi răpesc cuiva postura de exporator în care m-am aflat eu citind? Mda. Şi citind nu oriunde, ci în metrou. Mă absorbise asa de tare lectura încât, ridicându-mi ochii din carte şi privind pe geamul vagonului care intra într-o staţie, mi s-a părut că ceva nu e în ordine, că peronul acela trebuia să fie pe partea opusă sau că direcţia de mers trebuia sa fie opusă sau...cam aşa ceva.

Mda, cam atât despre recenziile mele. Abia aştept Vortex, continuarea Turbionului şi-a Axei.

Ridicol dar adevărat

Astăzi, cineva care mi-e drag dar pe care nu l-am văzut niciodată (ce prostie, nu-i aşa că-i o prostie ? se pare, totuşi, că pentru mine nu-i...) mi-a spus că pleacă la Veneţia. Şi-au venit. Lacrimile, zic. Nu de invidie şi asta nu pentru că-s eu umplută numai cu "calităţi bune" ca perna cu fulgi ci pentru că sunt o norocoasă în care n-a fost sădită sămânţa invidiei. Au venit de dor, de dor de necunoscut, la fel ca aseară când traversam pe sub Arcadă împreună cu un personaj dintr-o carte. Ne urcasem pe-o hodoroagă de vapor şi plecam pe-un ocean de-al Pământului, până la Arcadă. După ce-o traversam, pe nesimţite, stelele deveneau alte stele. Welcome to your New World, to your other planet! Cine nu mă crede să citească "Axa" de Robert Charles Wilson.

Poftim ? Sunt anormală, la vârsta mea ar trebui să cresc nepoţi şi să mă uit la OTV? N-am nepoţi, OTV am dar nu l-am cerut eu. Şi când voi avea nepoţi, am să-i învăţ să traverseze Arcade cu gândul şi s-o dea pe-asta mai departe până într-o zi în care, vreunul dintre noi ăştia, oamenii, chiar va ajunge la o Arcadă.

Mi-e dor de-o planetă nouă. Ridicol dar adevărat.