Corcitura

De mult mi se învârteşte acest cuvânt prin minte.Am dat şi o căutare după "corcitură ruso-română". Am găsit :"corcitură-ruso-moldoveană, corcitură ruso-română- maghiară".Am dat search şi după corcitură româno-rusă şi am dat peste asta, care m-a "lovit" : esti o maimuta paroasa slava. o corcitura romano-gagauzo-ucraineano-tataro-rusa. ptiu." Nu că n-aş mai fi citit chestii de genul slav/sclav...minim.Uf.
Citisem undeva, pe un blog pe care îl vizitez cu plăcere, un comment al cuiva care spunea "ca un metis ruso-german ce sunt[...]", să mă scuze Vania dacă nu am reprodus chiar corect... dar acesta a fost momentul în care a început să-mi umble prin minte ideea de a scrie despre corcitura care sunt.

Azi m-am decis să scriu. Ştiu, scriu fix într-un context în care era mai bine să fac orice altceva. Dar atât contextul cât şi o discuţie recentă despre expatriaţi s-au amestecat în mintea mea şi le-am lăsat acolo, să se coacă.Au copt ce-au copt şi concluzia mea a fost că de fapt, n-ar avea rost să scriu pentru că am impresia că doar o corcitură poate întelege o altă corcitură.
Dar trebuie totuşi s-o fac, trebuie să scap de chestia asta de pe capul meu, să reuşesc şi asta aşa cum am reuşit, măcar în parte, să scap de acel sentiment de vină asumat aiurea.

În clipa în care se naşte, corcitura habar n-are că este corcitură pentru simplul motiv că habar n-are nimic. Continuă să habar n-aibă o bucata de vreme, ca oricine altcineva, după care...constată că nu este ca oricine altcineva.A fi corcitură nu înseamnă a avea un handicap, teoretic, în orice caz, dar în unele puncte...poate avea o asemănare. Pentru că, într-un final a cărui situare în timp depinde de foarte multe, corcitura va trebui să îşi asume ceea ce este, chiar dacă nu a avut, personal, nici o contribuţie la asta, chiar dacă nu este, ca în cazul meu, un soi de descendent al lui Petru Cel Mare, chiar dacă nu le-a pus lui Ribbentrop sau Molotov stiloul (sau cu ce or fi semnat nenorocitul acela de pact) în mână, chiar dacă n-a umblat cu "davai ceas", chiar dacă nu a travesat Podul Vieţii de pe Ladoga, chiar dacă nu a tras în cei care ieşeau, în ultimul moment în care se mai putea ieşi din Stalingrad cu barjele, pe Volga, chiar dacă nu a deportat, îngrădit şi chinuit dincolo de limitele omeneşti fiinte omeneşti in gulag-uri.

Sunt multe de spus, unele îmi este greu să le spun pentru că nu ştiu , vorba lui Toma Caragiu, unde-o dau, în cine-o dau...şi realitatea este că nu vreau "s-o dau". Realitatea este că pentru mine nu contează (şi acesta este un rezultat al asumării despre care vorbeam) apartenenţa la o naţie sau alta. Am fost de prea multe ori mânjita cu roşu şi mi s-aplicat o seceră şi un ciocan pe frunte doar pentru că locul naşterii mele nu este o localitate din România ci una care acum se află in Ukraina. Mai nou, vopseaua s-a transformat din roşu în exotic şi se poate transforma, în orice moment, în orice altceva...
Şi atunci…de ce ar conta?

Aş mai scrie ceva despre expatriere. Locuiesc în aceeaşi casă cu expatriatul care mi-a dat naştere. Aş putea spune că ştiu câte ceva despre "a nu te mai simţi la locul tău" nicăieri. Ceea ce mi-aş dori este ca, în timp, aceasta să se poata transforma în "a te simţi la locul tău" oriunde.Dar cred că acest deziderat al meu se afla undeva departe în timp şi mai mult, s-ar putea să nu poată fi atins, practic, niciodată, să fie doar o altă stupidă naivitate de-a mea.
Aşa că, pâna una-alta...trăiesc.