Am scris

Să scriu, totuşi. Am chef de scris şi am şi blog. Aş şterge postul precedent şi nu l-aş şterge... Nu-l şterg, în fond, reflectă o stare de-a mea, una dintre bătăliile mele cu mine însămi, vorba cuiva. Şi în fond, ăsta e jurnal, jurnalul meu, al meu cu îmbătrânirea mea cu tot şi nu îmi scriu jurnalul virtual ca să mă (în)scriu în trend, aşa cum veninos îmi spunea altcineva. Nici nu ştiu să stau în tend. Am mai avut eu parte de judecăţi din astea şi acum stau şi mă întreb dacă n-au fost veninoase şi acelea . Cum Doamne-iartă-mă să ştiu să stau în trend când eu, de fapt, nu ajung să-mi vizitez nici tot blogroll-ul aşa mic cum este el ? Descopăr însă că unii înţeleg şi asta... înseamnă ceva.

Ieri am fost furioasă, din nou, din nou m-am aruncat dintr-un perete în altul , banal metaforic vorbind. A fost rezultatul unei acumulări, mă apropiam deja de punctul cel mai înalt al curbei când, alaltăieri seara, am venit acasă şi am găsit-o pe mama în nişte inutile calcule legate de micşorarea pensiei cu 15%. A pensiei ei de urmaş, urmaş după tata care a muncit ca disperatul toată viaţa lui. Am înghiţit, am zâmbit, ce rost avea să-mi vărs frustrarea cu mama de faţă? I-am spus doar că, atâta timp cât copiii ei ( că sunt fiicele, că sunt nepoţii sau ginerele) sunt sănătoşi şi în putere... ne vom descurca. Doar suntem rezultatul muncii ei, în final, n-am putea gândi altfel...
Apoi am vizitat, ieri dimineaţă, un blog pe care ajung mai rar şi am realizat că s-au împlinit 3 ani de la moartea lui Octavian Paler.
Şi toate acestea s-au amestecat cu... cu multe, inclusiv cu moartea tatălui meu, cu zădărnicia, cu... şi uite-mă, dintr-un perete în altul. M-am oprit,la un moment dat, m-am uitat la zaţul cafelei de ieri dimineaţă şi mi-am spus : la naiba, la naiba, la naiba, nu pot face nimic, acum nu pot face mai mult decât fac deja! Iar pereţii e inutil să-i sparg, fie şi banal metaforic vorbind. Şi atunci... mi-a venit în minte un gând stupid şi fără nicio logică : dacă tot nu pot să fac nimic, am să mă îmbrac cu-o fustă scurtă. Voila. Decent scurtă, de cel puţin zece ani am o convenţie cu mama : să nu mă lase să ies pe uşa casei în posturi ridicole. Nici că mi-aş fi putut găsi un cerber mai eficient. Şi întrucât cerberul m-a privit aplecând un pic capul spre stânga şi a rostit un "Oo" pe care îmi pare rău că mi-e imposibil să-l reproduc prin scris deoarece reprezenta supriză amestecată cu aprobare, am ieşit pe uşă.

Bineînţeles că asta nu mi-a rezolvat problemele dar...am ieşit pe uşă şi am ieşit din stare. Hm, aici s-ar potrivi un veninos "fustă scurtă-minte scurtă" dar... mă doare la fix 25,14 bloguri în spate, cu atât mai mult că efectul unei fuste scurte, fie ea şi decent scurtă are darul de a revela scutimea minţii unora dintre observatori mai degrabă decât a purtătoarei fustei în cauză.

Altminteri, dragă "jurnal în trend", eu sunt bine. M-am gândit cum fac : scriu pe lista aia de cumpărături tot ce ar fi teoretic şi decent necesar. Apoi încep să tai, fără milă, cu responsbilitate şi "spirit pactic de n-am încotro, nu-ncape".

Pe urmă, când m-oi întoarce acasă, în camera mea care mi-e din ce în ce mai dragă, aş vrea să mă descurc cu Vinge. Da, cu "True names" în engleză şi în computer şi cu "Foc în adânc" în format paralelipipedic şi în română. Uneori regret că n-am mai multe capete, că nu sunt compusă din mai mulţi, deşi, conform Vinge şi a descrierii Stlieţilor ... nici asta nu pare a fi o treaba uşoară. Pentru nicio fiinţă dotată cu gândire nu poate fi uşor, indiferent de felul în care fiinţa aceea gândeşte şi îşi exprimă gândurile. Deşi... hm... despre oameni... Cum era vorba aia ? La tăţi ni-i greu dar... nu la toţi la fel.