Ieşirea

Ştiam ce este şi, dacă m-ar fi întrebat cineva cum aş denumi-o, tot mâzgă i-aş fi spus. Numai că nu mi-am dat seama cât e de densă decât după ce m-am relaxat şi toate mail-urile, telefoanele, cererile, ordinele, laudele, reproşurile, isteicalele, râsetele nervoase sau eliberatoare au început să se scurgă de pe mine lăsând dârele inconfundabile ale încordării în retragere.

Din perspectiva mea, e limpede gândul că la bătălie trebuie să mergi cu-o sabie, fie ea şi de lemn, mai ales atunci când inamicul e câtă frunză şi iarbă şi mult dincolo de teritoriul job description-ului iar conştientizarea numărului acestuia copleşitor te-a prins cu pantalonii-n vine, vorba unei simpatice colaboratoare din Timişoara. Eu cred că am o sabie de lemn încorporată şi ea se cheamă ambiţie, ambiţia de a nu ceda tu în faţa ta.Mda. Asta ar fi varianta pentru public. Varianta adevărată e ... orgoliul de a nu ceda pe scenă, cu publicul de faţă. Sau, în fine, o oarecare combinaţie între cele două.

Şi pentru că hoardele încep să se retragă şi mă ocup cu bucătaria în spitalul de campanie, în timp ce învârt ca robotul în oale Excel ...se iţeşte la orizont o altă bătălie, mult mai grea. E bătălia personală cu nimic n-are rost-ul, e bătălia-consecinţă. Nu poţi mânui o sabie de lemn fără să faci fie şi doar febră musculară şi de-ar fi vorba doar de-atât...tot ar fi bine. Da, e drept, am avut şi vom avea de toate pe masă, am plătit toate dările şi-a mai rămas şi de ceva cadouri .Dar nu pot să nu mă întreb : oare chiar merită să te umpli de mâzga stress-ului şi-a oboselii şi-apoi să stai să râcâi la ea , pe alocuri poate cu pielea psihicului tău cu tot?

Acuma mă gândesc la soft, de fapt, la SOFTUL, la cel despre care cei cu decizia spun că va veni să ne mai scoată, pe noi, cei câţiva oameni angrenaţi în bătălie, din chestia asta în care ne-am băgat. Îmi pare rău că nu ştiu să-l fac eu pentru că, dintre toţi participanţii la bătălie, sunt cea care ştie cel mai bine toate întrebările la care un soft ca acesta ar trebui să răspundă, ştiu şi acele întrebări care nu s-au pus încă. Îmi pare rău că nu ştiu să-i vorbesc lui "The Machine" pe limba ei. Aş avea o grămadă de chestii să-i spun. Pentru că nu ştiu asta, va trebui să ştiu ce să-i spun "traducătorului". Aş face bine să-mi notez acum, am auzit eu, din greşeală, cum a zis tanti Urania că o să-mi plece Mercur din teritoriul zodiacal şi o să am probleme cu comunicarea... Deşi pare ciudat, a mă gândi la construcţia aceasta nu e stress şi nu mă oboseşte. Ba chiar mă face să vreau să scriu cu pixu’ pe hârtie. Şi chiar de promisiunea cu softul va rămane doar promisiune... nu pierd nimic gândindu-mă. Dimpotrivă, câştig.

Câştig aşa cum am recâştigat, incredibil poate, dar am recâştigat şi sper să n-o mai pierd, legătura mentală cu cartea, cu muzica, cu...sună ca naiba să spun "cu natura". Ce legătură cu natura poate exista între un angajat cocoşat de suprasarcini şi drumul său până la metrou şi de la metrou? Ei bine, există şi am şi scris în capul meu un post, în timp ce un soare incredibil de luminos al acestei ierni amplifica acordurile unui excepţional Gem cu Eric Johnson venind din căşti . Sau poate că era invers. Apoi... am uitat ce "scrisesem". Am dezvoltat, culmea sau poate că nu, tocmai în această perioadă supraîncărcată, un soi de dependenţă de cititul în metrou.Bine...şi de acea oră cu cartea în pat, cu tot cu necazul de dimineaţă, cel că iar am adormit cu cartea în mână. Am realizat , cu bucurie, că înteleg şi pot citi uşor Art was’t quite crime, că pot fi şi eu un adolescent ce vrea să schimbe lumea citind Little Brother şi că mă uit ciudat la un hypermarket (am ajuns, totuşi, într-unul dintre ele, după ceva de-ale gurii) din motiv de prima parte din Makers. Legat de Little brother... am mai scris un post în minte despre cum ţi se poate oferi locul pe scaun în metrou dacă ai 1.55 m, o ditamai geanta pe umăr, canadiana pe braţ şi vrei să citeşti ediţia hardcover în limba română fără să te ţii de nimic... Şi apoi... Kurt Vonnegut... dar despre asta chiar am scris, pe undeva.

Şi e Crăciun. Pentru că vineri n-am fost la job, credeam că trebuie să merg astăzi. Norocul meu că am fost ajutată să-mi dau seama , din timp, că nu trebuie. Aşa că ieri am dormit aproape toată ziua, ştiind că îmi rămâne ziua de astăzi ca să savurez cateva chestii : darurile de la Moşu’"real", stând turceşte pe pat, ca în copilărie, în timp ce ascult darul de la Moşu’ virtual, 100 Great Guitar Solos.