Zic şi eu...

 

După moartea mamei, deci după decembrie 2021, mi-am ocupat timpul cu tot felul de lucruri, majoritatea pentru minte, nu pentru trup. De ce aşa... e un subiect despre care nu pot să scriu încă. Cred că, atunci când voi putea, va ieşi la suprafaţă, foarte bine conturat, şi motivul care m-a făcut să revin aici şi să arunc sticle în ocean. Acum am vrut doar să enunţ motivul "fugii", pentru că eu cred ca asta fac, fug. 

Plus că îmi trebuia un punct de plecare pentru a înşira aici cu ce mi-am ocupat şi îmi ocup mintea, adică lucruri care, înainte, nu mă preocupau neapărat sau poate chiar mă deranjau. Iată, în principal : limbi străine nu total străine mie, cum ar fi spaniola şi franceza (cu Duolingo ) şi seriale coreene. Bineînţeles că am intrat în ele cu cap, mâini şi picioare, până mi-au devenit prea mult şi a trebuit să trec la altceva. Astfel,  am început să ascult podcast-uri de istorie a lumii. Am descoperit unele care mi-au suscitat interesul şi le-am mâncat pe pâine, cum se spune, ascultând şi recuperând  ceea ce n-am ascultat de la începuturile lor. Sunt două, Conflicted : A history podcast şi Empire, dar umează să mai caut. Şi cred că voi reveni asupra lor aici, în mâzgălelile mele. Podcasturile m-au îndreptat către cărţi aşa că acum am The World de Simon Sebag Montefiore în format electronic şi în engleză şi Drumurile mătăsii - O nouă istrorie a lumii de Peter Frankopan, tradusă în română, acesta fiind unicul lucru ce l-am achiziţionat de black Friday-ul 2023, haha. Aş face fix o varză în capul meu dacă le-aş citi în paralel dar... am cochetat cu ideea.

Mă opresc acum şi scriu aici, în sfârşit, acea idee ce mi-a trecut prin cap şi m-a făcut să deschid laptop-ul şi să vin aici, în acest spaţiu :

Măi nene, nu doar psihoterapeuţii au nevoie de psihoterapie pentru a-şi scutura, cumva, sufletul de greutăţile cu care şi-l încarcă practicându-şi meseria. Şi istoricii au nevoie de aşa ceva, părerea mea, pentru că, noi, oamenii, suntem o specie bolnavă şi "a săpa" după adevărul din spatele faptelor noastre "răsunătoare" te poate arunca în cea mai neagră depresie.

Zic şi eu...

Doamna Realitescu şi ce mai face ea

Madam Realitescu se opri brusc, în mijlocul drumului, bine că nu era aglomerat. După vreo câteva secunde porni din nou cântând, adică făcând ceea făcea înainte de a se şoca pe ea însăşi. Când se termină melodia ce năvălise din căşti, mintea începu să i se învârtă iarăşi, acţionată de şoricelul Min.

Madam Realitescu avea doi şoricei. Min, care locuia în creierul doamnei şi ăsta era un neobosit şi alerga tot timpul în cerc pe o rotiţă. Asie locuia în stomacul doamnei, împreună cu alte animale imaginare, cum ar fi pangolinul Terro. Terro era bun prieten cu Min, dar să rămânem, deocamdată, doar la şoareci.

Min, care aţipise vreo 3 minute, se deşteptă brusc şi începu să învârtă roata :

-Hehe, ia uite la madam cum a reuşit ea, la pensie, să facă ceva ce era convinsă că nu va putea niciodată. Ba, mai mult, a făcut-o când dormeam eu... Sau... poate tocmai de aceea a făcut-o ? - începu Min să desfăşoare o teorie a conspiraţiei.

Accesă arhiva şi vizualiză câteva momente în care madam Realitescu s-a simţit jenată de faptul că unii cântau pe stradă şi nici măcar n-aveau căşti în urechi. Mai dădu un search şi descoperi că existau melodii care o impresionau pe madam în mod deosebit, chiar pe vremea când nu pricepea versurile, iar melodia asta era una dintre ele. Considera madam că refrenul semăna cu un exerciţiu de respiraţie, ceea ce i se părea, nu se ştie de ce, interesant şi impresionant.

-Hm. Asta face exerciţii când dorm eu ! – se indignă el.

Noroc că veni metroul, madam accesă iar melodia, de data asta pe YouTube, iar Min se adânci în studiu, învârtind roata parcă mai cu milă.

Iar

 

În 2008 am scris pentru prima dată aici şi am tot scris, cu pauze mai mici sau mai mari, până în 2015. Sunt, deci, 15 ani de când m-am apucat şi 8 ani de când m-am lăsat. Nu-mi aminteam aceste date, a trebuit să "sap" după ele. A trebuit să-mi schimb parola contului cu care e facut acest blog, nu mai este contul pe care îl folosesc curent.

Mult timp am scris aici nu pentru a conversa neapărat cu cineva, trecuse vreme, interesele celor ce activau pe net erau deja altele când eu încă scriam pe blog. Nu mă deranja, gândeam că aceste mâzgâlituri ale mele sunt un fel de sticle cu bilete aruncate într-un ocean şi asta era suficient pentru mine. Nici acum nu ştiu de ce nu îmi este suficient să scriu gânduri pe un document pe care să-l salvez apoi în computer şi nici nu mă mai întreb de ce.

Acum simt nevoia să arunc sticle din nou şi asta voi face, nu ştiu până când.

Despre oameni şi alţi oameni, deşi... n-ai zice

Aş putea să nu spun că am băut ceva. Sau aş putea să spun că am băut o bere şi nu două. Chiar nu ştiu de ce simt mereu nevoia să descriu, să explic circumstanţe, de parcă ar interesa pe cineva. Ce importanţă are că pentru mine circumstanţele au importanţă indiferent dacă zic de bine sau de rău după ce le descriu ? Oricum, totul se varsă înşabloane şi capătă aproape instantaneu forma acestora ...

Aş  putea să nu povestesc despre cum am făcut eu un duş lung. Nu că aş fi "rupt" contoarul de apă, nu. Cred că a fost un duş normal dar aşa rezultă  prin comparaţie şi având în vedere faptul că în ultima vreme nici de stat la duş n-am avut răbdare, noroc că gelurile mele de duş miros toate a levănţică şi e plăcut oricum / oricât să rămân cu ele pe mine, la o adică...

Aş putea să nu mă laud că mi-au ieşit nişte cartofi prăjiţi ca pe vremurile în care îi prăjeam în bătrâna tigaie a mamei..

Aş putea să nu spun că e ora 20:50 şi la ora 21, când zice The Weather Channel că în zona mea de Bucureşti  vor fi, cică, "doar" 27 de grade, vreau să mă duc să alerg prin parc...

Aş putea să spun doar că uneori ai nevoie de oameni  care să te tragă afară din "bula" în care pluteşti ca prostul  fără să mai ţii minte cine te-a băgat în ea  sau de ce ai intrat în ea de bunăvoie, ca prostul. Oameni care îţi sunt ai tăi şi ştiu asta şi care îţi expun o idee nouă ce-ţi pare "creaţă" în prima fază. Sau îţi dăruiesc  o tigaie nouă şi "dăşteaptă" .Sau te ajută din puţinul pe care îl au, material sau nu. Sau oameni care  îţi sunt ai tăi şi şi nu-ţi dai seama tu şi nu-şi dau seama nici ei dar care au zis o vorbă care nu-ţi era neapărat adresată, care ar fi putut fi spusă oricui altcuiva, dar ţi-a fost spusă ţie. Sau, pur şi simplu, s-a întâmplat s-o auzi...

Aş putea să nu scriu astea nicăieri, ce importanţă are că ele pentru mine au importanţă? Sau aş putea să le scriu doar pe blogspot pentru ferventul meu cititor din Polonia ( proxy or not, who tf cares? ) şi să nu le dau copy /paste şi pe Facebook.  Dar astăzi mă ajută duşurile lungi. Cui nu-i place... să folosească  "telecomanda" aia.