Non-post de iubiri profunde sau post de non-iubiri profunde, sau cam aşa ceva

N-am chef de sărbători de iarnă. Când mă gândesc la ele văd multe linii roşii pe un fond verde, cred că pomul de Crăciun s-a lăţit sau a făcut un soi de swirl în imaginaţia mea.
Sărbătorile de iarnă sunt un soi de "chin plus reveneală a femeilor singure" (am pus ghilimele pentru că asta se vrea o parafrază şi n-am ştiut cum să fac altfel) , a acelor femei plânse, râse şi măsurate cu şablonul. Primul simptom al realităţii post-divorţ este "durerea" de sărbători, momentele acelea când îţi pare rău că nu eşti scriitor ca să scrii tu cât te doare, în aşa fel încât lumea, mapamondu-ntregu' să jeleşte cu tine, cu tine cea care rămas-ai singură şi uitată în timp ce toţi ăilalţi se distrează, îşi fac cadouri şi se duc la soacră-sa de Crăciun. Dup-aia...începi să descoperi bucuria din ochii copilului, te concentrezi pe luminiţele din ochii lui, vezi în ele toate artificiile lu’ pomu’ de Crăciunu' şi îţi aduci aminte că soacră-ta gătea groaznic.Dup-aia constaţi că poate fi chiar interesant să te îmbraci de Revelion cu rochia spartă-n spate chiar dacă nu te admiră decât maică-ta, taică-tu şi vreo 3 vecini.Copilul nu te admiră, e plecat de Revelion cu un grup de amici şi n-are timp de rochia ta, prea ocupat fiind el cu a sa. Şi tot aşa până când...nici măcar nu te mai enervează dar nici nu mai vezi rostul.

În altă dezordine de idei (că de aia am blog) nu-mi iese din cap o chestie pe care am văzut-o eu în "Doctor House" şi aşa aş povesti-o...dar ... ce mă enervează că trebuie să spun ce am văzut la alţii ca să ajung să spun ce am văzut dup-aia la mine sau cum am zis eu da, mă, are dreptate sau nu mă, ce tâmpenie... În fine, să încerc : doi medici din echipa lui House. Ea cu etica, sentimentele şi ambiţia, el cu cariera şi ambiţia, au ei o confruntare de idei ( ca s-o scurtez), constată ea că relaţia dintre ei se degradează drept pentru care se duce la el şi zice ceva de genul : "Auzi, în scopul conservării prieteniei noastre, ar fi cazul să ne cerem scuze reciproc." El răspunde ceva la modul : "Îmi place să lucrez cu tine. Esti deşteaptă, eşti pe fază, eşti un medic bun. Dar...peste 3 ani nu vom mai fi aici, ne vom mai întâlni poate , pe undeva, pe la vreun congres şi vom merge, eventual, la o bere dup-aia. Nu suntem prieteni, suntem colegi. "
Zdrang, şoc, episodul se termină cu privirea ei siderată, noi stăm şi medităm (că de aia avem TV) : ce să fie asta, în puii noştri, fir-ar, dar-ar, se degradează valorile fraaate, se duce lumea de râpă...
Dar...da, mă, are dreptate el, după umila mea părere.Faptul că ne-am întâlnit la un moment dat într-o conjunctură oarecare şi ne aflam intraţi cu mâini şi cu picioare în acelaşi lucru care părea că ne uneşte...mai pardon, dar nu înseamnă că am fost şi prieteni. N-are nimic, ne-om vedea la congres...
Cu alte cuvinte, ce-ar fi să nu mai desemnăm noi ca fiind valoare ceea ce de fapt nu este sau nu este acea valoare? Mai exact...ce-ar fi să încercăm să desemnăm cu valoarea cât mai apropiată de realitatea a ceea ce trăim, în momentul în care o trăim? Ce-ar fi să nu ne mai cocoţăm ca să avem de unde cădea? Nu de alta dar ne scuteşte de bătăi ulterioare de cap sau Doamne fere, de fracturi. Desigur, există şi avantaje în toată treaba asta. Treaba asta ne furnizeaza subiecte de mâzgâlit bloguri în timp ce coborâm, ca să nu zic în timp ce o luăm la vale. Ne furnizează subiecte de revelaţii inutile, revelaţii ce nici n-ar fi trebuit să aibă loc dacă am fi ştiut să "ne sondăm"când era cazul.Ce-ar fi să nu ne mai irosim zadarnic posibilitatea de a avea revelaţii, să n-o mai utilizăm fără rost şi s-o păstrăm pentru ceea ce trece pe lângă noi în timp ce suntem ocupaţi să ne confundăm valorile ?

Ţî ţî ţî...o acritură sunt.O acritură în blană de lup moralist.

Eu când am de gând, oare, să mai scriu ceva de iubiri profunde, mânca-m-ar mama de scriitoare?