De când mă ştiu a înţelege, mama mi-a spus: tu nu şti să mergi, tu sări.Exact asta aş face acum.Aş sări peste spinări încovoiate, ca în acel joc din copilărie şi aş ateriza... aş ateriza departe. Unde? Habar n-am unde dar ştiu că m-aş putea împăca şi cu un cer verde şi-o iarbă albastră şi ploi ...oricum colorate, nu-mi pasă de culoarea lor dacă plouă nori curaţi.
Dar...nu. Aici, în oraşul acesta, în ţara aceasta, în lumea aceasta, plouă noroi pentru că oamenii fac praf, fac mult praf şi astfel natura plouă noroi.Iar eu aici trăiesc, sărind.Uneori săritura mă aruncă în locuri ce par curate, alteori nu pot sări din prima şi atunci... plec să mă plouă, plec cu umbrela mea cea găurita căreia i se vede gaura.
N-aş putea să spun că mi-ai lipsit neapărat în ultima vreme, Nick Cave. Dar îţi simt lipsa când plouă cu noroi de suflete omeneşti, de gânduri omeneşti, de vreri omeneşti, de mărunte vreri omeneşti.
Şi totuşi, n-ai dreptate dacă ai vrut să te plângi, Nick . People suntem şi noi, şi eu, de exemplu...
Mi-aş mai plânge niţel de milă dar cu fiecare smiorcăitură simt cum pânza umbrelei mai pârâie câte un milimetru-doi.
Oh, aveam pe undeva o pelerină. Şi asta e cu găuri... dar sunt mai mici şi nu sunt chiar la vedere. În plus, o pelerina ar putea masca o săritura puţin îngreunată de vârstă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu