Şi încă o filă

Aş mai scrie o filă de jurnal. Aş scrie în cuvinte cât mai simple, metaforele, fie şi cele ce doar îmi închipui eu că asta sunt, m-ar obosi.
------------------------------------------------------------
Ies un pic la soare, în curtea "făbricii", simt că îmi va pocni ceva, undeva "la mansardă" dacă nu ies din biroul plin cu oameni, computere şi hârtii. Uşa cea mare, uşa-jaluzea, e deschisă şi "băieţii", cei cu munca fizică, aleargă de colo-colo şi execută mişcari repetitive, tot aia cu cricul, tot aia la desfăcut prezoane, tot aia, tot aia... Îl urmăresc pe T., mirându-mă, a nu ştiu câta oară, de calmul încriptat în atitudinea lui, în firescul lui şi îmi spun că dacă eşti un agitat aşa cu sunt eu, simpla observare a lui T. în timp ce desface un prezon poate fi un soi de terapie pe termen extrem de scurt, între două mail-uri şi cin’şpe telefoane.

-Ce mai faceţi, doamna Ana? Noi suntem ca nişte roboţi dar dumneavoastră cred că v-aţi obosit rău de tot ochii în perioada asta...
T. înţelege bine asta, soţia lui are o gravă problemă cu vederea.

Urc din nou scara metalică, mă aşez în faţa monitorului şi scriu al n-lea mail, respectând tipicul instaurat de "the boss" : "vă facem cunoscut că astăzi am expediat ... "
"Vă facem cunoscut" ? Sigur că e un limbaj de lemn, cum altfel ar fi putut fi ? Îmi vine să râd : vă facem cunoscut--vă dezvăluim--this is a big disclosure--urmează să aflaţi un mare secret-- un mare adevăr --şi anume că am teleportat 12 ţucumbere cu Time Ex Courier-ul de la Bucureşti la Iaşi. De ce la Iaşi? Pentru că numai colaboratorului de acolo i-aş putea trimite aşa o aiureală de informare făra ca lui să i se pară ciudat, anormal sau de râs. Mi-ar răpunde, probabil, "k :-) " , aşa cum mi-a răspuns când i-am trimis un mail să-l anunuţ că i-am expediat nişte ţucumbere , ceea ce era adevărat, doar că în tabelul transmis firma din Iaşi la care lucrează figura, în urma a repetate şi nu tocmai exacte copy-paste-uri ,ca fiind localizată la Braşov. Cred că i-ar fi plăcut să fie la Braşov sau poate nu ştia nici el exact unde se află...

...Una din acele zile în care totul îmi pare văzut de sus , ca şi cum eu n-aş face parte din furnicar...

E ora 19:45 şi trebuia să fi plecat deja spre casă. N-am plecat încă. Peste un sfert de oră se închid uşile–jaluzele, şi cele mai mici şi cea mare şi toate celelalte uşi ale "făbricii".

Pe mine nu m-au uitat niciodată înăuntru dar alţii au păţit-o. Neplăcut, nici nu se puteau mişca pe o rază prea mare în interior, ar fi izbucnit alarmele. N-a reuşit încă nimeni să doarmă în incintă, omu’ cu codu’ s-a întors, de fiecare dată, din drum.
Hm. Oare după ce pleacă toata lumea acasă ţucumberele de pe rafturi îşi fac de cap grupate pe dimensiuni, mărci, profile şi apartenenţa la client ?

Trec pe la Recepţie, spun "pa, dragilor" . Am ieşit şi mai nou...pot.
Pot să-mi bag căştile în urechi şi să mă gândesc la ce vreau eu. Ţine-m-ar.
----------------------------------------------------

Am scris o filă, un soi de filă-şablon, poate chiar trist-luminoasă, pentru că astăzi n-am chef să mă gândesc la capitolul "negrişori pe plantaţie", şi nici la o discuţie recentă care mi-a redeşteptat un gând mocnit : cam la ce nivel se situează pragul transformării mult clamatei şi aşa-zisei gândiri pozitive "bine că am job" într-un soft creat pentru "creierul" unui robot ?