Din când în când, umblând după cine ştie ce de-ale vieţii, nimerea şi în camera alb-rotundă. Niciodată nu era acolo nimeni şi totuşi, unele lucruri se încrucişau şi rânjeau. Scaunele îşi încucişau picioarele negre şi-şi întideau spătarele, rânjind, ceasul de pe perete îşi punea orarul peste minutar, iar ora 12 rânjea roşu. Atârnatele tablouri se cocârjau de râs, urmărind forma rotundă a peretului. Şi, ciudat, parcă un erou al lui Kurt Vonnegut se decisese să expună acolo lucrările tatălui său, pentru că tablourile reprezentau forme ce păreau a fi făcute din ciment: "o femeie de ciment îmbrăcată într-o rochie de ciment, plimbând un câine de ciment, o cireadă de vaci de ciment, un coş de ciment cu fructe de ciment, aşezat în dreptul unei ferestre cu draperii de ciment, şi aşa mai departe." Se aştepta ca, din cauza cocârjelii şi a râsetelor zguduinde şi înăbuşite, din tablouri să înceapă să pice bucăţele de ciment nu mai mari decât pastilele de antinevralgic.
Câte o măsuţă de cafea pe rotile se mai urnea şi trecea pe lângă ea, călcând-o, desigur, pe picior, după care frâna brusc, pufnind în râs delicat de clinchet de pahare pline pe jumătate, whiskey on the rocks.
Încerca să-şi grăbeasca paşii spre ieşire, s-o ia înaintea canapelei drapate cu cuvertura aceea albă cu ciucuri de culoarea coniacului. De fiecare dată însă, canapeaua era mai rapidă, făcea acel shift scârţât pe parchet şi bloca uşa de exit, după care se desfăcea, râzând în hohote.
Se împiedică de canapea, şi de această dată. Urmare unui gest reflex, ţinuse geanta strâns la piept, ca pe un scut, şi acum o scăpă pe canapea . Toate micile obiecte ale Dinei se revărsară pe burta albă a canapelei şi le vedea cum ţopăie, acţionate de un râs străin şi gros, de muşchi de canapea fără arcuri.
Se simţea atât de proastă, naivă şi proastă şi nu mai vroia nimic, nu-i mai trebuia nici un obiect din cele la care credea că ţine ca la ochii din cap, nici unul, cu o excepţie : carneţelul albastru. Prinse carneţelul din zbor, împinse, cu ce puteri avea, canapeaua din uşă, şi o zbughi afară, pe culoarul cu multe uşi care se deschideau dacă, în fuga ei, atingea vreun senzor.
În căpatul culoarului era copacul şi tot ce-şi dorea era să ajungă acolo. Se sprijini de trunchiul umed şi copacul începu să ningă, era iunie şi el era tei. Se întrebă ce anume are vreun rost, se întrebă dacă până şi carneţelul are vreun rost, dacă nu ar trebui cumva, să-i de foc sau, poate, să-i smulgă filele una câte una, să le facă bucăţele mici-mici şi apoi să le lase, ritualic, vântului.
Şi totuşi... scoase din buzunar nelipsitul creion şi mai scrise o filă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu