Perpendicular

Zi toridă, lume multă la Water Park Otopeni. La intrare, o secţiune separată, special dotată cu vreo 5 membri staff care verificau voucerele. Şezlonguri multe, multe, multe, şi mai multe decât data trecută, evident, din motiv de voucere. Şezlogurile astea sunt distribuite în cerc, pe mai multe rânduri, în jurul piscinelor, lasând între rânduri culoare de trecere. Cam aşa ca scaunele pe un stadion.Chiar mă întrebam cum se vede chestia asta de la înălţime, dacă rândurile se văd "trase la linie", "la cerc", mai exact. Rămasă singură –cei tineri au tăiat-o la topogane- mă gâneam la "ordine" şi "anomalii". De multe ori nu-i bine să te gândeşti că... se întâmplă. La vreo trei şezlonguri mai la dreapta de mine, o ţuţu se hotărăşte că în poziţia în care stau şezlongurile, inclusiv al ei, n-o ia soarele cum trebuie, aşa încât îl roagă pe-ai ei însoţitor să-l mute.

Fac o paranteză. Nu-s chiar aşa de ruptă de realitate, eu ştiu că se zice piţi dar prefer să folosesc ţuţu, asta fiind o vorbă a unui ex care obişnuia s-o spună cu o mutră atât de relevantă încât...

Să revin, însă. Ţutu decide că vrea şezlongul pus perpendicular, ca s-o ia soarele pe direcţie. Perpendicular nu se putea, totuşi, decâ la "picioarele" şezlogului pe care şedea al ai, şedea fiind doar o vorbă, de fapt tipul era răsturant pe şezlong, şi nu, n-avea burtă, aceasta distribuindu-se uniform de-a lungul corpului său datorită poziţiei şi forţei gravitaţionale. În fine, omul lasă niţel deoparte chips-urile din care cronţănea plescăind apoi profund acustic, fapt ce-l remarcasem, chiar şi aşa, de la distanţa de trei şezlonguri. Omul ia şezlongul lui ţuţu şi-l aşează pe culoarul de trecere, că alta variantă nu era. Ţuţu se întinde cu faţa în sus pe şezlong, topless. Nu-i vorbă, topless-ul era ok, ca şi ţuţu cu totul, dacă te uitai . Numai că uneori poate fi periculos să fii ţuţu topless, aşezată perpendicular, pe culoar. Zău. Că mă gândeam ce periculoase deveneau, în situaţia aceasta, toate berile, îngheţatele, mirindele, pepsi-urile, cafelele, şi, desigur, meniu-urile diverse, chiar aşa, în cutii închise fiind ele, purtate de oamenii care treceau pe lângă ţuţu pe culoarul îngustat de şezlongul ei. Dar... o ţuţu probabil că are, undeva, un Dumnezeu al ei, aşa încât...nu s-a întâmplat nimic. Membrii staff-ului vor fi luat, probabil, la închidere, sezlogul rămas în poziţie perpendiculară şi l-au aşezat paralel. Life goes on.

N-a fost singura ocazie în care m-am întâlnit, pe ziua de ieri, cu perpendicularitatea. A doua oară, însă, perpendicularitatea ar fi fost mai greu de înfrânt, că ar fi trebuit înfrântă nu cu imaginaţia ci fizic, ceea ce nu era, zău că nu era indicat. Perpendicularitatea nr. 2 s-a petrecut în parcarea de la IKEA, cu maşina fii’mi. Era seară, deja. Ne învârtisem de ameţisem să găsim un loc de parcare disponibil, unul care să nu fie rezervat cazurilor speciale. N-are nimic, că la ieşire din magazin, o maşină era parcată fix perpendicular şi în fundul maşinii fii’mi, ia de mai pleacă, dacă tot ne grăbeam către aeroport să culegem pe cineva. După vreo 5 minute de aşteptare, când ne pregăteam deja să mergem să cerem să se anunţe prin staţie posesorul maşinii perpendiculare să-şi ia naibii, maşina de acolo să putem ieşi, iaca, apare posesorul. Ce să vezi ? Era o ţuţu. Nu reproduc aici discuţia, menţionez doar că fii-mea , la o adică... dar de ce mă mir ? Fii’mea e o mă-sa mai tânără. Iar acea ţuţu ... nu mai menţionez decât faptul că ultimul cuvânt l-a avut ea, strigat pe geamul maşinii probabil proprietate personală, nu ştiu nici dacă a ei sau a soţului despre care am aflat că e spre norocul nostru că n-a fost şi el de faţă, altfel ne lipea, pe mine şi pe fii’ mea, de asfaltul parcării. Acele cuvinte au fost : "români nesimţiţi" . Evident, cuvintele acestea, ca şi tot restul conversaţiei, s-au rostit în româneşte. Uneori...nu mai înţeleg nimc. Dar... that’s life, "aia ie", ca să mă exprim mioritic.

Dina

Din când în când, umblând după cine ştie ce de-ale vieţii, nimerea şi în camera alb-rotundă. Niciodată nu era acolo nimeni şi totuşi, unele lucruri se încrucişau şi rânjeau. Scaunele îşi încucişau picioarele negre şi-şi întideau spătarele, rânjind, ceasul de pe perete îşi punea orarul peste minutar, iar ora 12 rânjea roşu. Atârnatele tablouri se cocârjau de râs, urmărind forma rotundă a peretului. Şi, ciudat, parcă un erou al lui Kurt Vonnegut se decisese să expună acolo lucrările tatălui său, pentru că tablourile reprezentau forme ce păreau a fi făcute din ciment: "o femeie de ciment îmbrăcată într-o rochie de ciment, plimbând un câine de ciment, o cireadă de vaci de ciment, un coş de ciment cu fructe de ciment, aşezat în dreptul unei ferestre cu draperii de ciment, şi aşa mai departe." Se aştepta ca, din cauza cocârjelii şi a râsetelor zguduinde şi înăbuşite, din tablouri să înceapă să pice bucăţele de ciment nu mai mari decât pastilele de antinevralgic.

Câte o măsuţă de cafea pe rotile se mai urnea şi trecea pe lângă ea, călcând-o, desigur, pe picior, după care frâna brusc, pufnind în râs delicat de clinchet de pahare pline pe jumătate, whiskey on the rocks.

Încerca să-şi grăbeasca paşii spre ieşire, s-o ia înaintea canapelei drapate cu cuvertura aceea albă cu ciucuri de culoarea coniacului. De fiecare dată însă, canapeaua era mai rapidă, făcea acel shift scârţât pe parchet şi bloca uşa de exit, după care se desfăcea, râzând în hohote.

Se împiedică de canapea, şi de această dată. Urmare unui gest reflex, ţinuse geanta strâns la piept, ca pe un scut, şi acum o scăpă pe canapea . Toate micile obiecte ale Dinei se revărsară pe burta albă a canapelei şi le vedea cum ţopăie, acţionate de un râs străin şi gros, de muşchi de canapea fără arcuri.
Se simţea atât de proastă, naivă şi proastă şi nu mai vroia nimic, nu-i mai trebuia nici un obiect din cele la care credea că ţine ca la ochii din cap, nici unul, cu o excepţie : carneţelul albastru. Prinse carneţelul din zbor, împinse, cu ce puteri avea, canapeaua din uşă, şi o zbughi afară, pe culoarul cu multe uşi care se deschideau dacă, în fuga ei, atingea vreun senzor.

În căpatul culoarului era copacul şi tot ce-şi dorea era să ajungă acolo. Se sprijini de trunchiul umed şi copacul începu să ningă, era iunie şi el era tei. Se întrebă ce anume are vreun rost, se întrebă dacă până şi carneţelul are vreun rost, dacă nu ar trebui cumva, să-i de foc sau, poate, să-i smulgă filele una câte una, să le facă bucăţele mici-mici şi apoi să le lase, ritualic, vântului.

Şi totuşi... scoase din buzunar nelipsitul creion şi mai scrise o filă.

Cati

Ecaterina Căutat-Găsescu stinse veioza şi, înainte de a-şi da seama ce i se întâmplă, visă două uşi de lift. Luă liftul pe uşa căruia scria MINUS SUS . Apăsă " -5" şi apoi "ultimul minushit" . Din difuzoarele gelatinoase izbucni :

"Femeile ca crâvatele sânt
Îţi rămân atârnate de gânt"

La fiecare "â" difuzoarele îşi schimbau culoarea, inclusiv la începutul cuvântului, ultima plusmodă în hotelurile bântuite, o compensaţie, probabil, pentru renunţarea la minusvideoclipurile din tavanul visului precedent.

Ceva nu era în ordine pentru că liftul se opri între etaje, la "-4,13". Visul se prefigura ghinionist dar decise să coboare aici şi să urce diferenţa cu scara rulantă. Reglă scara la "-0,87" şi se aplecă să se lege manual la şiretul stâng. Din păcate (viitorul imediat avea s-o demonstreze) îşi uitase acasă telecomanda. Totuşi, exista probabil undeva un Dumnezeu al visătorilor inocenţi, iar Ecaterina (Cati) se încadra, aşa că reuşi să ridice capul la timp şi să evite coliziunea cu fundul Uriaşului. Pe culoar începuse să plouă şi Uriaşul se proptise la capătul scării încercând zadarnic să-şi deschidă umbrela.

Tropăi pe vreo câteva trepte precedente ce se schimbau pe rând în ultima treaptă în timp ce striga (evident, în gând) : "De ce una chinezească, scârţanule ?" Uriaşul se urni, în sfârşit, şi o luă în stânga, probabil către terenul de ping+pong.

Drumul era liber, dar zgâlţâit.

-Strigai în somn ceva despre China, zise mama.
-Cât e ceasul, mamă ?
-Cinci.
-Dimineaţa?
-Da. Am făcut cafea.

Ronţăind o felie de pâine prăjita, Cati îşi permise o concluzie : iar visase în liftul greşit.

Întunecata parte

Parcă m-aş fi găsit într-o pădure fermecată şi, uitându-mă peste umăr, aş fi descoperit că dispăruse cărarea pe care păşisem pân’ atunci.
("Dolores Claiborne", de Stephen King )

-----------------------------------------------------

Aş avea câte ceva să-ţi spun, Dolores Claiborne din Little Tall Island. Nu "o crimă e o crimă punct", pe asta o ştii. Nici discursuri "în oricine există o parte întunecată". Citeam o chestie pe coperta a II-a a unei cărţi, cică : "monstrul care se ascunde în oamenii obişnuiţi", în ordinary people, cum ar veni, pe limba ta. Sau, fii atentă aici : "o imersiune în abisul unei minţi criminale", de mi-a venit să întreb : în care dintre ele ? A ta, a Verei sau a lui John –"căcat uscat" în vechiul puţ din murăriş?

Dacă-ţi închipui că am venit aici să-mi exprim simpatia faţă de tine, te înşeli. Da, da, las-o jos, nu cred că nu ţi-ai dori şi un pic de simpatie. Oricum, n-am venit să te compatimesc, ce, vrei să mă vadă lumea că ţin cu criminalu’ ?

Te întrebi cât de multe înteleg? Nu tot, dar sunt pe-aproape.

Mă interesează, în mod special, ochiu’. Ăla interior. Ăla care ţi s-a căscat pe dinăuntru şi n-a încetat să urmărească orice mişcă din clipa în care ai aflat că bărbat'tu se dă la fii’ta. De fapt, nici măcar nu vreau să vorbesc cu tine, ci cu interiorul tău. Pe el aş vrea să-l întreb : de ce-a născut un ochi şi nu o gură care să strige după ajutor?
Nu, nu-i nevoie, mi-a răspuns deja interiorul tău . Mi-a zis :
-Mă crezi prost sau eşti vreo cititoare dă reviste pentru muieri? La ce să nasc o gură care să urle degeaba ?

-----------------------------------------------------

Dacă mi-a plăcut "Dolores Claiborne" de Stephen King ? Nu tot ce aflu eu că există pot defini prin îmi place / nu-mi place. După părerea mea, această carte este excepţională, din orice punct de vedere aş fi în stare eu să o analizez.

Iar despre partea aceea întunecata pe care o avem , se spune, cu toţii... cred că, în anume condiţii, ea ştie să fie mult mai întunecată decât suntem dispuşi să admitem.

Blog de alungat piticul,cucoana şi păsăroiul

Parafrazând un bioenergoterapeut pe care îl cunosc şi îl respect şi care nu pronunţă niciodată cuvântul "rău" ci îl înlocuieşte cu "mai puţin bine", aş spune : când se va constata că sunt "mai puţin în viaţă"...să nu prind pe vreunul că smiorcăie. Şi vreau muzică, voila, vreau asta, asta are încriptat în ea un dor de bine :



Hmm...mă gândisem iniţial tot la Ritchie, la Maybe next time, dar ar fi o ipocrizie să spui "mă, nu plângeţi" şi să vrei să-ţi plângă o chitară la cap, chiar dacă plânge ca o nicio alta... Nu, Maybe next time să fie la vreun parastas ceva, după minim 3 ani.

Invazie. Nimicn-arerostul a apărut iarăşi, din neant. De data asta n-a mai apărut cu cucoana fardată şi cu pasărea ciripitoare după el, a venit singur. A venit de parcă i-au dat, pe neaşteptate, concediu în miezul iernii şi el s-a gândit să vină la mine, în Hawai, uite-l cum stă în şezlong cu burta la soare şi cu paharul cu umbreluţa aferentă.

Cred că trebuie să-l cam ning, părerea mea.
--------------------------------------------
Aiurea, şi cucoana e aici, se dusese probabil să plimbe pasărea ca pe un zmeu de hârtie. Dar de ăştia scap mai uşor, întind un picior, pun o piedică, cucoana cade în nas iar păsăroiul se sperie şi fuge, în zbor.

Băi, nea!

Calităţile la dreapta, defectele la stânga, alinierea! Ce faci, ce faaaci? Erai la rele, cum ai ajuns la bune? Ai primit derogare, zici? Mă rog...aşa o fi, prezintă-mi însă documentele justificative...Mdea, merge, pe lângă faptul că pare logic... e corect gramatical şi are ştampilă.
Şi tu, pricăjito...în ce calitate te-ai aliniat la defecte? N-ai documente dar dincolo era prea scump? Bine, bine, fără factură...

Oh, dumneata... Dacă vrei să ştii, de fapt pentru dumneata am organizat tot circul ăsta cu alinierea, am vrut să văd unde te aşezi dacă nu te-mpinge nimeni. Văd că te bălăngăni stânga-dreapta... Astăzi primeşti un pic de ajutor? Păi...propun să facem aşa : eu zic şi tu zici, eu zic şi tu taci, nu contează, ideea e să zic pentru a scrie, înţelegi? Dup-aia n-ai decât să te bălăngăni în continuare.

Ia zi...de câte ori, rănit fiind, te-ai sculat de unde erai lat şi ai târât după tine toată coloana din dreapta care leşinase a plângere-şi de milă şi de câte ori ai târât-o pe cea din stânga după ce în prealabil ai dat cu deodorant peste cămăşile-i transpirate? Adunăm, împărţim la 2 şi vedem ce iese iar daca ne "dă cu virgulă-n context"... o băgăm pe-aia cu "oameni suntem".
De câte ori ai tăiat tuneluri în munţi şi ai scos pe-acolo locomotiva ce-a cărat toate vagoanele la "Service-ul de reparaţii capitale" ? Dar...de câte ori ţi s-a surpat absolut neecologic muntele de gunoi peste lanul de grâu? Adunăm, împărţim...
De câte ori ţi-ai scos de la naftalină costumul ăla bun al iubirii de oameni ca să mai duci un cap la mâgâiat pe creştet sau...eu ştiu, poate chiar la "aureolat" ? Dar...de câte ori ai recunoscut, pur şi simplu pentru că asta ţi-e numele, că eşti un amărât în trening dar tocmai te-ai spălat singur pe cap?

Oh, nu te cheama nici Escu nici Eulescu...ştiu cum te cheamă, domnule Orgoliu.Şi da, ştiu că uneori ţi se spune "nea", un familiarism.

Iar dacă ţi s-a părut că te-am efeminat şi te-am confundat cu Mândria... well...te poţi întoarce oricând în DEX ca să exagerezi.

Personaje. Cuvinte.

Cuvintele sunt tot acolo, dar nu se leaga intre ele.Fiecare cuvant isi vede de treaba lui. Le apelez, imi spun "buna ziua" privindu-ma foarte preocupate si apoi pleaca.
Poate cuvintele vor sa fie singure, sa ia o pauza. Si pentru ca..."ce tie nu-ti place, altuia nu-i face" am decis sa las cuvintele in pace.
Deja, fara sa vreau, cred ca am deranjat vreo trei, Place, Face si Pace se uita urat la mine, sunt sigura ca au sa-l sune pe Tace, sa vina el sa ma puna la Punct...
Da, uite-l, a aparut cu tigara aia in coltul gurii si incepe, ca de obicei :
-Adica tu crezi ca noua ne este usor? De ce voi, oamenii, tineti neaparat sa ne folositi atunci cand nu aveti nimic a...
-Taci, Tace ! - il intrerup. Iar vorbesti din Carti.Adica ce, crezi ca noua nu ne-ar placea sa va tacem? Numai ca...atunci cand va tacem pe voi ne auzim pe noi.Si asta uneori suna Distorsionat, alteori suna a Gol. De data asta, Tace, poti sa pleci Linistit. Sau sa stai. De data asta imi esti chiar simpatic, eu zic sa profiti...

Personaje.Frigider.

Stateau in frigider, in ordine alfabetica inversa: trufele( 5 buc), tocanitza si ciorbitza.
-Buna, zise tocanitza. Sunt de porc.
-Buna, zise ciorbitza, sunt cu borsh.
O trufa cu motz, privindu-le de sus (era normal, se afla pe raftul de deasupra) zise:
-Bonjour. Sunt de la MegaImage.
-Stiu, dar eu ii ies, zise ciorbitza, putin afectata.
-In ceea ce priveste problema iesitului, as putea sustine, sustinuta fiind de realitatea insasi, ca eu ii ies mai bine - dete tocanitza in clocot, la figurat vorbind, altfel nu avea cum, in frigider erau doar 5 grade Celsius, gradele Fahrenheit erau prea ocupate, in acel moment, cu cautarea propriei identitati.
Trufa isi scutura, noshalant, cateva fire de cacao si se aseza putin mai in lumina becului.
Gradele Fahrenheit foshnira, dar se cautau in continuare.
Cineva trebuia sa spuna ceva, tacerea devenise de cuburile de gheatza din congelatorul incorporat.
-O data am fost cu zeama de varza- zise ciorbitza rosind usor de la pasta de tomate.Am amintiri neplacute din acea perioada.
-Oh, mes souvenirs, ou sont les neiges d’antant, frigiderele astea no frost nu mai au nici un farmec- zise trufa topindu-se putin , dar foarte putin , ceea ce o facu sa se indeparteze putin mai mult de bec.
-Din punctul meu de fierbere- se zborshi ciorbitza, nu mai am nimic de adaugat, am toate ingredientele.
-Ce-ti pasa - replica tocanitza- nu toata lumea are norocul tau. Eu, nu ca as vrea neaparat sa ma dau drept exemplu, dar se pare ca nu am alta solutie, deci eu, conform retetei, am intotdeauna prea multa ceapa, inca din copilarie am avut, si acest lucru mi-a influentat viata pana la ultimul dumicat.
Gradele Celsius dormeau, linistite, si astfel pierdura cursa, deoarece gradele Fahrenheit, ajutate de o conjunctura favorabila, se gasira.
Lumina zilei navali, brusc, in frigider. Mana lui V, reprezentand simbolic ironia sortii ,deschise usa frigiderului pentru a lua o sticla de Coca Cola care nu se stie cum ajunsese acolo.