Amestecate. Pentru că mâine iar e luni.

Vineri a fost o zi ciudată. M-am trezit  cu senzaţia că-s mai uşoară. N-am cântar dar sunt sigură că n-am slăbit peste noapte, poate doar am visat ceva în noaptea de joi spre vineri , pentru că m-am trezit cu următorul gând : "totdeauna  există varianta de a abandona unele drumuri". Dacă drumul pe care mergi presupune să cari bolovani în suflet, există varianta să te opreşti, să laşi jos bolovanii , să te urci într-un autobuz oricât de hodorogit,  sau să te agăţi de un mărfar, sau s-o iei la picior şi să pleci pe altă cărare. Că nu ar fi uşor... nu, n-ar fi. Că îţi poţi face rost, în timp, de alţi bolovani pe suflet...da, poţi. Dar măcar o vreme vei putea respira. Sigur că există şi varianta ca, în încercarea de a scăpa de bolovani să te bolovăneşti de tot. Dar teama asta îţi pune atâţia bolovani pe suflet...

Partea interesantă a fost că, păstrând în minte gândul că oricând pot abandona drumul , am păşit mai uşor pe el.Desigur, asta nu-i valabil în toate cazurile. În unele cazuri nu se numeşte drum ci cruce. Asta e altceva.

Apoi, seara, ajunsă acasă, după ce  m-am descălţăt, mi-a dat jos pantalonii şi puloverul şi am început să bântui prin casă, în şosete, după prosoape şi questii cu care să mă îmbrac după ce ies din duş, m-am simţit... mai înaltă. Asta chiar nu pot să mi-o explic, până şi în oglinda de la baie mă vedeam mai sus decât de obicei.

Nu ştiu ce-a fost asta. O fi de la Ginkgo Biloba, că m-am gândit că dacă tot îi dau mamei, ce-ar fi să iau şi eu...  Sau o fi de la Murakami, că m-am gândit şi m-am străduit să înţeleg cum o fi să intre o anume oaie în tine. N-am terminat de citit "În căutarea oii fantastice" . Poate m-oi lămuri până la sfârşit, poate nu... Oricum, orice carte a lui Murakami  am citit m-a lăsat pe gânduri, câteva zile. Me love Murakami. 

Postul ăsta n-are un subiect. 

Sau subiectul sunt eu, acesta fiind un jurnal. De aceea trebuie să scriu, acuma, despre sarcasm. Desigur, aş putea s-o trag pe Academiei către ce-am scris anterior şi să spun că sarcasmul e un bolovan pe sufletul utilizatorului de sarcasm. Dar n-ar fi corect. Mai degrabă ar fi insuficient. Sarcasmul e, în primă fază, o redutabilă armă de apărare, în special pentru oamenii paşnici, pentru cei care apelează la arme doar în ultimă instanţă. Pentru cei cărora le e greu să-ţi spună în faţă "bă, fugi tare d-aci, că eşti prost întruna". Pentru cei cărora le e greu să facă asta tocmai pentru că ştiu că şi ei au avut, au şi vor mai avea momente de prostie proprie. Dar e o armă valabilă, pe cuvântul meu. Cu sarcasmul poţi să faci mişto inclusiv de tine însuţi, chiar dacă nu se prinde nimeni.  Numai că, în timp, poate deveni o greutate pe suflet . Orice armură e grea, în fond.

Că veni vorba de armuri... Am vrut să scriu de-aseară despre ce-oi fi scris aici. Aseară dacă scriam, e posibil să-mi fie ieşit altcumva, dar acum nu mai contează. N-am scris aseară pentru că m-am luat cu filmul "Cavalerii mesei rotunde" (First Knight -1995) . L-am văzut de nu ştiu câte ori, de fiecare dată cu plăcere. Păstrez, ca orice om, probabil, un canal deschis pentru  poveşti cu eroi. Mă ajută, între altele, să mai las naibii sarcasmul. Aşa încât m-am aşezat la film ca şi cum aş fi savurat să zicem, o îngheţătă bună-bună şi adevărată cu vanilie.  Jos sarcasmul, aştept scena cu Richard Gere trecând ca un balerin printre bolovani şi securi,  apoi pe cea cu Richard Gere salvând domniţa din "oubliette". Frumos, zău. Frumos să faci o metaforă din fraza "cavalerul a salvat domniţa din locul unde ar fi trebuit să fie uitată pe vecie". Nu ştiu dacă venise acolo, la castelul lui Malagant, pe un cal alb, dar asta e deja sarcasm.

Plus că în filmul ăsta mai dai şi peste bucăţele de ciocolată în îngheţata de vanilie. Toate personajele au ţinută elegantă, nativ elegantă, inclusiv personajul negativ. Eleganţa nativă nu-i o măsură obligatorie pentru mine dar îmi place s-o privesc. Felul în care cineva îşi tine capul în orice moment al existenţei sale nu se poate educa, părerea mea. Poate şchiopăta, se poate cocârja de bătrâneţe dar chestia cu capul... nu dispare. Şi nu contează mediul din care provine cineva-ul respectiv. Nu are legătură nici cu mediul nici cu educaţia. Dar, cum ziceam, nu e vital, e doar plăcut de privit.

Am scris de toate, amestecate . Dar trebuia, că mâine iar e luni.