Nişte nevoi

Eu nu ştiu dacă există sau nu viaţa de apoi. Mai degrabă aş zice că nu dar...urmează să aflu şi, dacă într-adevăr există, urmează să-mi cer scuze celor pe care îi voi întâlni pe acolo, în caz că în viaţa asta am avut vreo controversă  în sensul ăsta. Serios acuma, ce altceva aş putea face în faţa unei asemenea evidenţe?  Iar dacă nu există asta e, asta a fost, end of story.

Până una-alta, eu sunt aici  dar nişte oameni dragi mie nu mai sunt.N-au încetat să-mi fie dragi şi uneori  îmi este foarte, foarte dor de ei. Aşa că nu doar înţeleg ritualul de pomenire a morţilor, ba chiar mă supun lui. Cred că e cumva egoistă toată treaba asta, având în vedere că nu ştiu dacă îndeplinirea ritualului face bine celor ce nu mai sunt aici dar îmi face, cu siguranţă, un mare bine mie. Pentru a împărţi altora, am pregătit cutare pentru că-i plăcea tatei, cutare pentru că-i plăcea lui tanti Mari şi tot aşa, cât am putut. Şi am vrut să-mi iasă coliva foarte bună pentru că tuturor le plăcea. Ştiu semnificaţiile, am citit. Eu aici doar zic ce-am simţit şi ce gânduri mi-au trecut prin cap.

Sâmbătă au fost Moşii de Iarnă. Mulţumesc pe această cale Tatianei de la chioşcul de ziare... Amicei mele Tatiana de la chioşcul de ziare, chiar aş putea spune, având în vedere că am trăncănit, ea la tejghea şi eu pe-afară, lucruri pe care nu musai le-am trăncănit cu alţii. În cazul de faţă... aveam o dilemă, la ce biserică să mă duc de Moşi. Foarte pragmatic, Tatiana mi-a zis : "Fată, eu nu cred că ai să te scoli tu cu noaptea-n cap ca să prinzi loc în biserică, aşa încât ai să stai în curte toată slujba şi citirea pomelnicelor. Dacă tot stai pe-afară, du-te la aia de lângă policlinică, acolo măcar nu e curent, ca la aia de lângă lac". Mare dreptate a avut. Am îngheţat pe-afară la aia de lângă policlinică, deşi afară nici măcar nu era foarte frig. Şi stând eu acolo mi-am amintit cum nu mi-a ieşit frigul din oase trei zile după ce am fost cu tanti Mari, de nişte Moşi de Iarnă, într-o iarnă-iarnă, la aia de lângă lac. Acuma... eh, asta-i viaţa, uite-o nu e,  tanti Mari era trecută pe pomelnicul meu. Dacă mi-au dat lacrimile ? Da, mi-au dat. Mi-au dat şi pentru ea dar recunosc că atunci când s-a cântat veşnica pomenire nu mă puteam gândi decât la tata. Aia e.

Acuma... poate ar trebui să povestesc ce înseamnă un astfel de eveniment, cum  sunt Moşii de Iarnă, la o biserică din marele oraş. Bucureşti, zic.

Lume peste lume. Mese aranjate în curtea bisericii, dinspre biserică şi până la poartă, şi curtea bisericii la care am fost e mare. 

M-am trezit devreme sâmbătă dar eu cred că am o dambla, aia de a mă simţi mereu în întârziere... Până am ornat coliva, până am pregătit pacheţelele... parcă tot târziu îmi părea că e şi am zbughit-o pe uşă fără să realizez că afară ploua mărunt, foarte mărunt. Cred că am sesizat cu adevărat ploaia abia în curtea bisericii. Pe mesele de afară, încă neumplute total, peste colive erau aşezate umbrele. O doamnă m-a îndemnat să pun coliva sub umbrela dânsei.  Doamna mi-a spus să duc repede pomelnicul, că dânsa a auzit că nu se mai primesc decât până la la 8;45 şi era 8;20... N-am crezut aşa ceva dar nici nu m-am mirat de aşa zvon, doar ştim cu toţii cum circulă zvonurile mai ales când sunt mulţi oameni adunaţi într-un loc...

Am stat la o mare coadă pentru lumânări şi prescură. Am dus pomelnicul, şi când să ies din biserică spre locşorul meu de afară, m-am salutat cu reprezentantul unui client al firmei la care lucrez. Stătea lângă o doamnă cu părul roşu, soţia, probabil. Erau amândoi foarte elegant îmbrăcaţi şi pentru o clipă m-am gândit în ce hal oi arăta, ce păr oi avea în cap- după o expresie binecunoscută.

Dacă tot mă duc la biserică, eu mai bine ascult slujba. Dacă pot, că s-ar putea să nu pot, neapărat. Şi în faţa, şi în spatele meu erau nişte doamne care vorbeau despre medicamente sau tratamente naturiste pentru diverse boli, despre vecini sau rude şi istoria vieţii acestora, de la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi moarte. Aia e, nu despre pomenire e vorba, în fond?

La un moment dat, apărută ca de nicăieri, pe micul spaţiu de lângă coliva mea s-a insinuat o colivă, prin intermediul unei tinere care şi-a luat imediat viteză cu pomelnicul, era şi cazul, începuse citirea pomelnicelor. Apoi, în dreptul colivei a aparut o doamnă în vârstă. Abia stătea. Se ţinea de marginea mesei, spunea că a ajuns cu greu, că îi e din ce în ce mai greu să meargă şi mi-a povestit, şi mi-a povestitiiit... despre încălţăminte şi cât de greu mai găseşte ceva în care să poată umbla, despre carne şi mezeluri şi de unde se pot cumpăra din alea adevărate, despre copiii ei, despre vecinul lor de vârsta copiilor ei care n-a fost în stare sa păstreze ce-au agonisit părinţii lui, care nu bea dar fumează de rupe pământul şi cheltuie bani şi că timp de un an dânsa i-a gătit un prânz pe zi ca să-l ajute să plătească întreţinerea dar el nu şi nu, pân’ la urmă a vândut apartamentul şi şi-a luat o garsonieră. Într-o pauză, zic : "Şi eu fumez, ştiu câţi bani se ard astfel şi... e bine că nu şi bea, altfel nu doar aţi fi gătit pentru el, l-aţi fi şi adunat din şanţuri". În fine. Undeva pe la 10 şi ceva apare şi un bătrânel lângă bătrânică şi începe să se ia de coliva ei. Zice :"Asta e coliva ta? Păi de ce n-ai făcut crucea din cacao, ca doamna ? (doamna fiind eu) . Nu vezi că aşa e mai frumoasă ? Ţi-am zis de nu ştiu câte ori să nu mai pui bomboane din alea colorate". "Bine mă, du-te de aici, lasă-mă, du-te şi aşteaptă-mă acasă" –răspunde bătrânica. Cred şi eu. Bătrânelul, la 10 şi ceva, deja servise ceva alcool şi asta se simţea ... inclusiv olfactiv, ca să zic aşa...

 Şi s-au citit pomelnicele, şi s-au citit şi s-au citit. Întâi citea un preot, apoi doi simultan şi n-am putut să-mi dau seama dacă nu cumva n-a citit şi al treilea. În tot acest timp am făcut şi alte lucruri în afară de a asculta poveşti. Am aprins lumânări pentru morţi şi pentru vii, am intrat în biserică şi am studiat-o. Picturile sunt noi, vopseaua încă n-a căpătat patină, unele locuri sunt în curs de a fi pictate. Candelabre mari, strălucitoare, cumva... impozante. Am văzut doamne  elegante, în... în primele rânduri, cum ar veni. Am surprins o discuţie, undeva la uşa bisericii, între un domn elegant şi-o doamnă elegantă, discutau dacă să mai scoată sau nu o masă afară şi unde anume s-o mai pună.

Într-un final, când abia îmi mai simţeam picioarele şi mă gândeam cum i-o fi bătrânei de lângă mine, s-au terminat de citit pomelnicele şi s-a anunţat că doi dintre preoţi vor sluji colivele în interior şi unul în exterior. O doamnă s-a revoltat, adică de ce aşa când ar fi trebuit invers. Alta a zis : "lasă tu, că merge repede, că slujeşte părintele M. afară şi el se mişcă repede". Când a ajuns în dreptul meu, părintele a turnat din vinul bătrânei şi peste coliva mea şi am avut un gest, cumva, gestul spunea "vinul meu e acesta". Părintele M. a sesizat gestul şi m-a întrebat; "E vreo problemă ?"  " Habar n-am, părinte", i-am răspuns. "Pentru mine nu, şi dacă nici pentru dvs. nu e, atunci însemnă că lucrurile sunt aşa cum trebuie să fie." Şi-apoi mi-am amintit de doamna Bota şi de ce discuţie ar fi făcut ea cu părintele, despre cât de teamă ne era, la parastase, să o punem lângă preot, la masă, ca nu cumva să-l ia la intrebări cu diverse chestii. Doamna Bota era o rebelă  erudită şi pe chestia asta ... Acuma... eh, asta-i viaţa, uite-o nu e,  m-a sunat fiica doamnei Bota , pe 8 martie îi face parastasul de un an. Dacă mi-au dat lacrimile ? Da, mi-au dat.  

Era să uit să zic despre împărţitul pacheţelelor. Despre... cum să-i zic ? Despre comando-ul specializat în culegerea lor. Habar n-am dacă le-am împărţit membrilor comando-ului sau cui. Măcar de un lucru sunt sigură : după ce am tot umblat prin curtea bisericii, am  văzut undeva, lângă intrarea din lateral, un domn în vârstă, îmbrăcat cumva... vechi dar curat, ţinând în dreptul pieptului o pungă de plastic cam şifonată şi cam goală. I-am dat pacheţelul şi am fost mulţumită că nu m-am reţinut de la nimic atunci când am făcut pacheţelele, ale mele erau cam... pacheţoaie.

Şi-am ajuns acasă, şi-a venit şi sor-mea, şi-a venit şi fii-mea şi-am împărţit şi farfuriile şi... gata.

Şi-aşa am scris prea mult. Pur şi simplu, am simţit şi această nevoie.