Nu stiu…

Imi amintesc o senzatie ciudata pe care am trait-o de cateva ori cand eram inca destul de tanara. Intrand pe poarta intreprinderii unde lucram, aveam senzatia bine definita ca sunt om si ca asta este un status total diferit de cel de caine, iepure , elefant sau maimuta.
Nu ca n-as fi stiut asta oricum, nu ca descopeream "marele adevar" intand pe poarta fabricii. Nu era ceva la nivelul gandirii, si sa dea naiba ca nu stiu la ce nivel era...dar era o senzatie ciudata si"altfel".Nu ma gandeam ca accesez ceva paranormal, nici vorba. Ma gandeam ca aceasta senzatie trebuie sa fi aparut avand un motiv si un scop si ceva se invartea in jurul posibilitatii mele limitate de a intelege, si se invartea degeaba. A ramas la nivel de senzatie de care imi amintesc ca a existat. Atat.

Pe vremea aceea imi doream inca sa schimb lumea.Si acum mi-as dori sa fie altfel, doar ca…am obosit sa imi doresc s-o schimb eu.
Copilul meu a crescut, a fost format intr-un anume fel. Da, in timp ce imi doream sa schimb lumea, imi doream sa cresc un copil adaptabil lumii. Adaptabil...nu in sensul de fals ci in sensul de rezistenta la suferinta. Nu mi-a reusit. A iesit un capos luptator, chiar si cu mori de vant.Si usor de ranit.
Dar probabil ca asta nu este numai meritul/greseala mea.

Uneori sunt convinsa ca nu exista fiinta mai oribila decat omul. Uneori sunt convinsa de asta :


Alteori...imi doresc clipe alaturi de oameni, imi doresc sa fiu "among them" , sa rad, sa dansez, sa ma mint si sa ma conving de faptul ca "prietenie"si "dragoste" nu sunt doar vorbe.


Si inca nu stiu...si nici nu cred ca mai am prea mult timp sa aflu...nu stiu daca aceasta oscilatie se numeste instabilitate sau adaptabilitate. Stiu doar ca am obosit sa ma intreb.

Si inca nu stiu daca este o oboseala de moment sau una ireversibila.
Si nici daca mai am timp sa aflu.