Uitasem să pun titlu...

Ieşisem să iau ziarele şi cartea mamei,ediţia săptămânală a "Muzeelor" de la Adevărul, musai. Orice aş putea să-i arăt eu mamei în computer nu o satisface precum o satisfac acele ediţii îngrijite, da, îngrijite. Iniţial mi-a spus că vrea doar Ermitajul şi Prado...apoi, ca un copil, a început să...vorba ei, "câr, mâr"...

Are toate ediţiile, acuma este ocupată cu cea de astăzi.

De la ziare m-am dus la Mega, în primul rând după un sticloi de apă plată, n-am luat o vreme, nu ştiu unde mi-a fost capul, mama a băut apă de la robinet, fiartă şi răcită. Ieri mi-a arătat sedimentele din carafa ei. Pe cuvântul meu, deci pe cuvântul meu deci că mama, în orice caz, nu va mai bea niciodată apă de la robinet, nici chiar fiartă.
Plătisem la casa de la Mega Image, dădeam să merg spre ieşire când la casă apare o doamnă în vârstă şi zice, agitată, către casieră : "Unde e fata care mi-a plătit? A plecat? De ce a plecat? Uite, am adus banii, uite, ăsta e portofelul ce am uitat să-l iau de acasă, nu mi s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva..."
Mă uit la doamna în cauză şi, dintr-o privire, înţeleg o grămadă de lucruri dar... amănuntul (amănuntul ? ) ce m-a făcut praf a fost trenciul doamnei : bej, de un model şi dintr-un material ce mi-l amintesc parcă dintr-o altă viaţă, curat şi...călcat perfect, perfectă lucrare aşa cum o face mama mea şi în ziua de astăzi, atunci când pe ea o ţin puterile şi mă poate fenta pentru că nu sunt acasă să-i iau fierul de călcat din mâna...
Îmi revin din vălmăşeala de gânduri şi o aud pe casieră încercând să o consoleze pe doamnă. Îi spunea: "lăsaţi, nu vă mai faceţi probleme, cred că fata a vrut să facă şi ea pomană, astăzi e sărbătoare mare". Doamna nu părea a fi genul pe care chestia cu pomana să o liniştească, ba chiar dimpotrivă. Zice: "Da, dar atâţia bani?"
Atâţia bani, din câte am putut să-mi dau seama, erau 20 de lei.
Cât mi-am pus cele câteva "cumpărăciuni" în sacoşă, doamna a plecat. O regăsesc la ieşire, de data asta bodyguardul încerca să o liniştească. Am încercat şi eu, în felul meu, şi, în timp ce o făceam, gândurile mele, ca morişca, troncăneau : "Ce facem noi aici? Oare chiar o liniştim sau facem exact contrariul?"
M-am despărţit de doamna cu părul alb ca neaua zâmbindu-i, mi-a zâmbit şi dânsa, un zâmbet în continuare încurcat. Am urmărit-o apoi cu privirea în timp ce se îndepărta păşind greu şi totuşi... elegant şi demn.

Am traversat strada şi apoi am traversat-o înapoi, spre ziare, cu toată povestea asta uitasem că m-a sunat mama în timp ce eram la Mega şi m-a rugat să-i cumpar şi un Rebus, era foarte hotărâtă, aşa cum e ea hotărâtă când trece la măsuri extreme , mi-a zis : "n-am mai avut Rebus cam demult, ia-mi, te rog, am început să uit cuvinte".

Luat Rebus, adus acasă, mama explicat la mine : "Tu ştii că eu cânt, da? Cânt în mintea mea. Acuma... nu mai pot să cânt mai departe pentru că nu-mi pot aminti un cuvânt din versurile cântecului".

Mi-am turnat o cafea fără cofeină din cafetiera mamei, de pe tava ei ca o adevărată instalaţie, sunt pe tava aceea toate cele : şi cafetiera, şi linguriţa, si recipientul pentru lapte, şi ceaşca de cafea cu farfurioara obligatoriu, şi şerveţelul cu care se şterge cafetiera ca să nu pice vreun strop de cafea pe serveţelul celălalt... doar zaharniţa lipseste, deh, îndulcitor... Am stat pe scaun în faţa mamei şi mai spre stânga ei ( timpanul urechii ei drepte e "spart" demult, din timpul unui bombardament) şi i-am povestit întâmplarea de la Mega. Se vedea pe faţa ei, a impresionat-o şi pe ea ca şi pe mine, dar cred că în alt fel decât pe mine. Apoi mi-a spus :"O, gata, a venit cuvântul, acuma pot să cânt mai departe".