În fiecare dimineată mă trezesc cu hotărârea : azi pe sufleţelul ăsta al meu n-o să-l mai doară nimic. În fiecare zi îl doare, dar în fiecare zi mai puţin decât în ziua precedentă. Se pune întrebarea : "unde o să ajungă subiectul?", ceea ce este o tâmpită întrebare pentru că, dacă s-ar apuca cineva să rezolve problema, ar constata imediat că nu s-au pus la dispoziţie datele iniţiale minim necesare, care ar fi trebuit să fie :
-unde şi de ce s-a născut subiectul;
-dacă tot s-a născut...ce-a făcut şi ce n-a făcut între timp.
Dacă s-ar şti, s-ar putea afla unde va ajunge, şi anume tot acolo unde ajung toţi oamenii, adică într-un capârşeu. A se observa că din problemă se exclude factorul timp, pentru simplificare.
Concluzie : din moment ce finalul tot în copârşeu este, nici un om n-ar trebui să aibă dureri la sufleţel. Se pune întrebarea : de ce , totuşi, orice om are? Cine şi de ce s-a jucat cu datele noastre iniţiale?
Adânc, da, asta a fost adânc...
Foc în adânc...
RăspundețiȘtergerePăi da. Mai are puţin şi iese din Adâncurile cerului... :-)
RăspundețiȘtergereIa-o mai unduit asa, ca pana la coparseu daca nu te doare nu simti ca traiesti! La coparseu trebuie omu ca lemnu! Cat e viatza viatza doare si-i si dulce. Pai nu?:)
RăspundețiȘtergerePăi...ăăă... da. :-)
RăspundețiȘtergerese întâmplă ca omul să fie copârşeu pentru sufletul lui
RăspundețiȘtergereDa, se-ntâmplă. Şi uite că îmi vine în minte ceva neinteligibil : cu colţul dat, umbla pe străzi.
RăspundețiȘtergeremi se pare genială remarca ta!
RăspundețiȘtergere