Despre un prieten

Cărţi erau peste tot în jurul meu în casa bunicior, nu doar în biblioteca pe care bunicul o făcuse cu mâinile lui, după pensionare. Asta pare ciudat sau poate că nu, bunicul a fost un chirurg de excepţie. Mama spune că stăteam pe oliţă cu cărţi cu poze în braţe. Asta o fi ciudat sau poate că nu, dar mi-am amintit că o oliţă a unui copil din vremea aceea chiar avea formă de oală.

Apoi cărţile au călătorit şi ele, ca şi mine şi au ajuns în acelaşi loc ca şi mine .Într-o altă bibliotecă, lângă cele vechi s-au aşezat apoi, mereu şi mereu, altele, scrise într-o altă limbă a oamenilor.Mama , casnică o viaţă, şi-a şocat întotdeauna cunoştinţele cu prezenţa cărţilor în bucătărie. Îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, pe măsuţa de lângă maşina de gătit erau toate cele tocate ce-şi asteptau rândul să intre în scenă, în cratiţă. Pe masa cealaltă erau ceaşca cu ceai negru sau cafea, scrumiera şi cartea, sprijinită de ceva.Pe bunica, un alt medic de excepţie, mi-o amintesc în aceeaşi postură.

Eu şi cartea... A fost o porţiune de drum străbătută împreună de doi prieteni nedespărţiţi. O porţiune mult prea scurtă, din păcate. O porţiune de drum temporal care a fost întreruptă, brusc, nu de o barieră, ci de un zid. Prietenul meu era cu un pas înaintea mea iar zidul a căzut, undeva, între noi. Dacă un zid poate cădea ca o cortină... acel zid a căzut aşa. Cât am pierdut? Enorm. Nu e o văicăreală, nici o făţarnică autocritică, nici un transfer de vină asupra sorţii. E o constatare. Dacă aş crede în blesteme, aş zice că dacă un blestem m-a făcut să îndur, de bunăvoie până la un punct, ceea ce este, de fapt, de neîndurat pentru fiinţa care sunt, acelaşi blestem m-a făcut şi să nu pot citi, să nu pot parcurge rândurile unei cărţi, nu pentru că organele de simţ mi-ar fi fost ştirbite, ci sufletul. Pare ciudat dar ... poate că nu e. Ceea ce am scris înteleg, desigur, doar eu şi mă opresc aici deşi, ca o ironie, povestea asta cu "blestemul" ar face, probabil, ceva parale, la propriu.

Mi-am regăsit prietenul, cartea, de ceva vreme deja.M-a aşteptat şi mă aşteaptă, în continuare, în bibliotecă şi nu numai acolo. Nu cred că ne vom mai despărţi, chiar dacă forma prietenului meu se schimbă. Eu ştiu...poate că un eventual nepot îşi va aminti de mine stând în bucătărie, uneori cu un laptop pe masă.