Confesorului

Îmi plăcea să scriu.Nu ştiu cum s-o putea interpreta asta, dar ar trebui să se interpreteze exact aşa: îmi făcea plăcere. Conţinut a existat şi există în continuare. Forma însă... Nu, nu-i aşa. Conţinutul meu actual nu se poate exprima în forma pe care o ştiu. N-are nevoie nepărat de una mai bună ci , pur şi simplu, de o alta care poate că nu mai e jurnalul-blog--confesorul şi atât. Poate că schimbarea e-n conţinut, de fapt.

Obişnuiam să trântesc aici orice-mi trecea prin cap.Locul acesta virtual era, aşa cum spunea cineva, confesorul meu, unul la care ţineam şi pe care îl respectam. Îl respect şi ţin la el şi acum şi poate că tocmai de aceea aş vrea să trântesc în el mai mult decât orice. Te pomeneşti că am început să-mi respect şi conţinutul...

Regret că nu ştiu picta, de exemplu. Poate ar trebui să caut revăsarea trăirilor ce n-am încetat să le trăiesc într-o formă înrudită cu pictura, o forma care să nu necesite acel mimim de manualitate necesar pentru asta şi pe care nu îl am. Nu pentru că am pretenţia să las opere de artă pe aici, nu. E ca şi cum am nevoie să scot ceva la vedere şi...Interiorul meu vrea să se adreseze lui însuşi printr-o interfaţă şi nu găseşte interfaţa. Asta e, acum i-am dat peste nume şi asta n-ar trebui să mă mire, n-ar fi prima dată când înţeleg ceva în timp ce scriu.

Poate că ar trebui să scriu despre ceea ce am citit în ultimul timp. Asta ar fi o interfaţă...Şi poate că am s-o fac, poate că am să trec bariera care se opune acestei eventualităţi. Mi-e clar ce pune bariera, e teama de ridicol în proprii mei ochi care îşi are originea în imposibilitatea mea de a scrie cum am văzut că se scrie despre asta. N-am să pot găsi tonul celui care vorbeşte despre ceea ce a citit în contextul a ceea ce a citit anterior. N-am să ştiu să compar, să încadrez, să dau verdicte. N-am să ştiu să vorbesc despre un scriitor ca despre o veche cunoştinţă .În schimb, aş putea să dau pe-afară cu un soi de entuziasm al unui copil ce a văzut pentru prima dată o minge, căci aşa mă simt acum la impactul cu o carte ce-mi place. Dacă mă gândesc bine...aşa a fost mereu dar...la anii şi vechimea mea... mi-aş părea cam ridicolă, cred eu. Şi poate că nu cred bine, dar bariera e acolo, încă. Nu înţeleg când şi de ce au apărut barierele acestea între mine şi mine.

La fel ar fi şi cu muzica ce-am ascultat în ultima vreme. Mă gândesc ...cum aş putea să vorbesc despre excepţionalul , dupa parerea mea, "A new day yesterday" al lui Joe Bonamassa ? Singurul lucru ce-mi vine în cap este ceva la modul "m-a luat şi m-a dus ca o tornadă". Ce fel de cronică ar mai fi şi asta???

Confesorule, aia ie. Nu ştiu dacă-mi trebuie neapărat dar cert este că eu vreau o altă formă .Să-mi dai voie însă, până ce-oi găsi-o, să te mai bat la cap, aşa cum pot, din când în când.
Iar de n-oi găsi forma niciodată...să-mi dai voie să procedez în simplul şi directul mod embed ...

Da, da, ştiu, nu trebuie să-mi spui tu că aproape întoteauna, pentru aproape orice, eu sunt cea care trebuie să-şi dea voie...
Embed, deci :