Ce mai râşneşte râşniţa mea

Eu, în ultima vreme, tot meditez asupra condiţiei de a fi om. Asta nu înseamnă că stau permanet în poziţia Gânditorului de la Hamangia, pe un scaun, pe un colţ de pat, pe mochetă, pe o bordură sau pe o bordură virtuală de document Word. Nu, asta înseamna doar că, din când în când, trag pe Academia acestui subiect câte ceva sau câte altceva, din postura de spectator sau de actor pe scena traiului de zi cu zi.

Totul a început cu "Moştenitorii", de William Golding, o incizie practicată de imaginaţia unui geniu într-un punct de inflexiune a curbei evoluţiei.Mă aşezam în fotoliu sau în pat, deschideam cartea şi ajungeam într-o altă lume, în lumea lui Luk, neanderthalianul desemnat de Golding ca fiind ultimul cap de familie al speciei sale, cel prin ai cărui ochi Golding vede venind tsunami-ul Homo Sapiens, neanderthalianul Luk ce avea să-şi piardă familia şi să se piardă el însuşi. Citind, îmi imaginam acea lume. "Vedeam imaginea" ar fi spus Luk. Pentru că aşa şi-a imaginat Golding că funcţiona mintea acestuia : dacă înţelegea ceva, dacă putea planifica, dacă îşi putea imagina urmările unei situaţii în desfăşurare...Luk "vedea imaginea". Pentru ceea ce nu înţelegea, pentru ceea ce mintea lui nu putea abstractiza, Luk "nu vedea imaginea". Ca şi cum facilitatea abstractizării nu îi era încorporată în "soft".
Dar Luk mi-e frate, peste milenii. Mi-e frate prin acea bucurie de a-şi fi putut hrăni copiii cu faguri de miere, prin acea "nevoie de Fa", adică nevoia de apropiere de omul ce ţi-e opus ca sex dar ţi-e tovarăş, prin acel ceva al cărui imagine probabil că n-o putea vedea dar care îl atrăgea spre "oamenii noi" -homo sapiens şi , în acelaşi timp, îl făcea să se teamă de ei.
Iar homo sapiens ? Oh, homo sapiens , cu forţa minţii sale ! Cu uneltele sale, cu agerimea sa fizică, cu dorinţa de a lăsa munca la o parte daca tot a descoperit-o, cu plăcerea somnului minţii pe care ţi-l dă vinul- dacă tot l-a descoperit şi pe acesta- şi, desigur, cu posibilitatea lui de abstractizare care l-a făcut ca, dacă tot nu înţelegea ce este Luk şi cei de-un neam cu el... să îi transforme pe aceştia în zei. Sau diavoli. Sau ambele. Homo sapiens mi-e, evident, un fel de eu însumi.

Apoi, acum vreo două zile, când am pătruns, pentru prima dată, în lumea lui Stephen King citind "Mobilul" (Cell) am dat din nou peste Homo Sapiens şi linia sa de cod. De ce linie de cod? Păi...pentru că :
"Deşi nici freudienii, nici jungienii n-o afirmă in mod direct , ei sugerează în mod răspicat că s-ar putea ca oamenii să aibă un nucleu, o singură undă purtătoare de bază , sau-ca să folosesc limbajul cu care Jordan este în largul lui-o singura linie de cod scris ce nu poate fi ştearsa.
-DP, zise Jordan.Directiva Primară.
-Da, aprobă Rectorul.Vedeţi voi, în esenţă noi nu suntem defel Homo sapiens.Nucleul, miezul nostru este nebunie.Directiva Primară este omorul. Ceea ce Darwin a fost prea politicos să spună, prieteni, este că noi am ajuns să stăpânim Pământul nu pentru că am fost cei mai inteligenti, şi nici chiar cei mai răi, ci pentru că am fost mereu cei mai demenţi, cei mai ucigaşi ticăloşi din junglă.Şi exact asta a dat în vileag Semnalul acum cinci zile".
Restul e... o idee nu tocmai nouă(nu ştiu, poate că era nouă în 2006, la publicare) dar e...un SF marca Stephen King, poate unul dintre cei mai valoroşi scriitori creatori de atmosferă, un mare maestru al cuvântului potrivit în momentul potrivit. În acel moment în care te aştepţi cel mai puţin la acel cuvânt dar cuvântul acela face totul.

Şi cum să nu persist în a medita la condiţia de om? La acel cine, ce sunt şi de ce sunt?
Dacă mi-am răspuns la întrebări ? Nu, fireşte că nu.
Cum aş putea descifra ce e specia din care fac parte când eu, de fapt, nici pe mine nu mă cunosc? Când eu, de fapt, insist în a-mi oferi surprize? Mă credeam homo apartamentsis, trăit la oraş, nu neapărat în puf, dar cu majoritatea facilităţilor de bun-simţ la îndemână.Credeam că nu mai am reflexe de loc, că puterea muşchilor braţelor mele merge doar un pic mai departe de mânuirea mouse-ului şi a tastaturii, de m-ar fi întrebat cineva dacă pot face flotări aş fi răspuns în mod sigur cu un "nu" jenat. Asta până acum câteva zile când am căzut, cu graţie, de pe ultimele câteva trepte ale unei scări, în zborul meu mi-am văzut gleznele râsucite în incredibile direcţii ... au fost fracţiuni de secundă în care ştiu sigur că n-am gândit nimic, n-am putut planifica nimic, nu mi-am putut zări imaginea din frame-ul următor, cel de la baza scării. Şi totuşi...am ajuns la baza scării sprijinită pe cele două mâini din dotare(era sa zic pe labele din faţă), perfect întinse, cu capul în sus, ferindu-l de contactul cu solul. M-am ridicat-- te pomeneşti că şi elegant-- şi apoi am plecat, şchiopătând, dar pe ambele picioare (era să zic pe labele din spate).

Homo sapiens. Erectus, se subânţelege.