Nuştiuceamavut

Ceva se-ntâmpla. Nu cu mine, cu cei din jurul meu. Parcă dăduse strechea-n toţi, nu mai puteam vorbi cu nimeni fară să aud nuştiuceai. Părea a fi un cuvânt la modă sau cam aşa ceva. Unii, ca să mă încurce şi mai rău, după ce-mi ziceau nuştiuceai, adăugau şi de la o vreme.

Ieri stăteam la birou şi lucraaam, şi lucram. Cum stăteam eu aşa, cu spatele la uşă--cum stau de obicei pentru că aşa mi-e pus birou--un coleg intrat pe uşa în cauză zice către colega din dreapta mea : Colega, da’ de ce ecranul tău e alb iar ecranul colegei din stânga ta e verde şi galben? Realizez că se referă la fişierul Excel în care lucram şi am o revelaţie : mă aflu în perioada nuştiuceai verdegalben. Nu m-am sculat brusc în picioare să strig "Evrika!" , am strigat numai în capul meu pentru că mă simţeam prea bine în poziţia tăcut. Lucraaam, lucram şi savuram tăcerea, mă aruncasem în ea ca-n valuri şi de-acuma stăteam locului să vină tăcerea valuri-valuri peste mine.
Ce revelaţie am avut ? Păăăi... asta : furia n-are rost. În special la o fatăbunăşiamabilă demultdesemnatăcaatare n-are rost. N-are rost să te zbaţi să explici că furia ta are o motivaţie, nimeni nu va înţelege nimic. Ba nu, va înţelege nuştiuceai şi diversele-i declinări/conjugări de tipul nuştiuceare Anna de la o vreme că nu te mai poţi înţelegecuea, unde înţelegecuea se traduce prin "să facă ea că numai ea ştie" dar nuştiuceare, crecăestresată.Că uite cum scriu şi m-ar putea apuca nuştiuceamul furios, doar că... nu-l mai vreau, mi-l refuz.

Ce-i asta ? Păi... acel comod (pentru unii) numai ăla/aia ştie, şi dacă numai ăla/aia ştie... ce rost are să se mai străduiască cineva să afle ceea ce ştie ăla/aia? Dar cum s-a făcut de numai ăla/aia ştie când ştiutul acela a fost şi a rămas la îndemâna oricui? Nuştiuceam de-mi pun întrebări existenţiale, n-avem timp de întrebări existenţiale, noi acuma suntem în sezon şi avem treabă şi dacă avem treabă... să facem ! Ia fă tu, Anna, că tu ştii cel mai bine !

---------------------------------------------------------

Începutul acestui an m-a găsit cu-o furie confuză, difuză, punctul de origine al unui vector ce şi-a găsit apoi, în mica lui zonă de acţiune, direcţia. Acum ştiu că furia n-are rost. Dar are rost să-nveţi să negociezi , fie şi la bătrâneţe, ceea ce eşti din unicul motiv că aşa eşti.

Ca întotdeauna... a fost doar vina mea, nu ?