Cum pot eu acuma să mai susţin...

Azi am lucrat. Abia aşteptam să ajung acasă, să fac un duş şi apoi să-mi fac o cafea, desigur că fără cofeină, la ora asta. Şi, desigur, cu lapte.

Am făcut şi acum am un mare chef să bat câmpii pe blog. Mă uit la ce-am scris acum două zile şi-mi spun : cum pot eu acuma să mai susţin că sunt om serios când eu, în decurs de două zile, dau dintr-o extremă în cealaltă? Sunt, totuşi, un om serios şi, ca orice om serios, ştiu să-mi găsesc scuze. Sau să denumesc scuză un lucru foarte adevărat, pentru că dacă aş spune "adevărul e că" ar fi, probabil, şi mai rău. Mai am şi varianta s-o sucesc în aşa fel încât ... în fine, ideea era să expun eu aici cum că eu nu trec repede de la o extremă la alta ci că trece mult timp până să mă declar într-una dintre extreme, că trag de timp, şi trag de timp...până cu puţin înainte de a veni vremea extremei celeilalte, a celei în care mă grăbesc să mă declar, ca să nu păţesc ca data trecută când am întârziat prea mult cu declaraţia. Voila. Clar şi serios, nu ?

În altă ordine de idei, alaltăieri am fost într-un loc magic. Cum i-am trecut pragul... am fost aruncată înapoi, în timp.Şi nu doar eu, oricine intra păţea la fel. Toţi oamenii din acel loc aveau acelaşi mers, aceiaşi expesie a feţei, aceiaşi "cocoşare" deşi mergeau drept. Bine, mai erau şi nişte doamne cu tocuri, doamne care se chinuiau să urce scările dar care păşeau demn când ajungeau pe culoare, toc-toc. Culoarele nu erau degeaba, ele aveau, pe dreapta şi pe stânga, uşi pe care scria : Camera 1, Camera 2, etc şi sub fiecare "Camera" mai scria ceva dar nu mai ţin minte ce. Era un fel de "Hotel California" cu iz de "pe vremea lui Ceaşcă".
And in the master's chambers,
They gathered for the feast
They stab it with their steely knives,
But they just can't kill the beast
Tot ce-mi mai amintesc e că... I was running for the door to the place I was before. Huh. Dacă nu trebuie musai, nu mergeţi la vreo Administraţie a Finanţelor Publice, mai ales dacă e locată într-o clădire concepută şi construită pe vremea lu’...

Aş mai bate câmpii cu nişte chestii din metrou dar am să fac asta doar dacă mă decid, în timp ce plimb câinele, să renunţ definitiv la absurda idee de a mă da om serios.


Am fost cu câinele, am venit cu câinele şi am decis că nu. Poate mâine, în cine ştie ce altă extremă a cine ştie ce...
Acuma mă duc să citesc "Chemarea Pământului", a doua carte din seria "Întoarcerea acasă" , de Orson Scott Card. N-aş putea spune că m-am dat în vânt după prima carte, "Amintirea Pământului", şi nici după prima jumătate a celei de-a doua. Dar acuma... e o chestie interesanta acolo, despre femeile care s-au descurcat minunat cu a deţine puterea în timp de pace. Şi care femei ar fi făcut bine, în acea lungă perioadă a guvernării lor, să nu transforme bărbaţii în eunuci ( metaforic vorbind ), nu de alta dar acum, în vermuri de război, ar avea mare nevoie de cineva care să le apere cu toată forţa şi de-a dreptul cu...cruzime . Şi care bărbaţi să se apuce,apoi, de reconstrucţie cu minuţiozitate, forţă şi probabil că şi cu cruzime. În orice caz, aşa zice OSC.
Iar eu mă întreb : în ce anume ar fi trebuit bărbaţii să nu transforme femeile... în decursul lungii perioade a guvernării lor ?