O zi cu soare

Mă-ncălţasem cu pantofi cu toc şi mergeam pe Calea Floreasca.
(Nu e bine, e prea fleoşc)

Mergeam pe tocuri pe Calea Floreasca.
(Gâârrr. E şi mai rău. Pe ce mergeam? Pe tocuri sau pe cale?)

Calea Floreasca se derula sub tocurile mele.
(Asta e groaznic, e impersonal, calea...treaba ei, dar eu unde eram? Nu.Asta de -adineaori e o exprimare grrreşită, cum adică unde eram? Eram pe Calea Floreasca, nu ? )

Cum să fac eu să spun ... Stai că mi-a venit o idee, o iau altfel.

Un câine comunitar mergea legănat pe Calea Floreasca. La un moment dat, se opri să se scarpine în acelaşi loc, o nenorocită de căpuşă ...
(LA NAIBA!!! Unde se scărpina? În acelaşi loc de pe el sau în acelaşi loc de pe Calea Floreasca? De la capăt.)

Un câine se scărpina pe Calea Floreasca.
(Ete-al naibii câine, o căpuşă i s-a înfipt fix în Calea Floreasca... de la capăt.)

Doamnelor şi domnilor, uitaţi care e problema : un câine comunitar se simţea în largul lui pe unul dintre trotuarele Căii Floreasca. Era trecut de ora 11 , pentru că eu întârzii totdeauna la serviciu la schimbul doi. Şi era pe partea cu şantierul pentru că traversasem deja strada. Era o zi însorită, obligatoriu însorită, pentru că dacă ar fi plouat câinele n-ar fi stat în mjlocul drumului şi n-ar fi rămas cu-o laba în aer, întrerupându-şi scărpinatul la vederea mea. Care-i treaba cu câinele ? Păi e... că cineva trebuia să mă vadă şi pe mine pe Calea Floreasca în timp ce păşeam, încălţată cu pantofii cu toc. Cineva trebuia s-o tragă, metaforic, de pe Floreasca pe Academiei şi să mă decupeze, în mintea sa, din clişeul acela de generic de serial american de succes, acela cu grupul de poliţişti plecaţi să facă dreptate, clişeu în care ziceam că eu eram poliţista cu tocuri. De ce m-am gândit la un câine? Păi pentru că nu era nimeni pe stradă, toţi erau deja la muncă, maşinile toate erau parcate iar un cal... nu, un cal în niciun caz. N-aş putea suporta întebarea "dar cu calul ce-ai avut? "