Cârpeală

Mi-a venit brusc să trăiesc ceva. Sigur că momentul e nepotrivit, că aşa mă apucă pe mine, numai când nu e cazul. Ar trebui totuşi să mă grăbesc, nu de altceva dar iar vine canicula şi pe mine canicula mă iubeşte cu prea mult pârjol declarat, mă sufocă, mă deshidratează şi dup-aia mi se urcă la cap unde nu face nimic, stă doar acolo, ca o beşniţă în concediu, şi strigă la mine să dau drumul la AC.

Mi-am adus aminte de una, madam Aşteptoiu, o cucoană de-o trăiam eu pe-aci, pe blog, în vara anului trecut. Cucoana asta plecase cu pluta în concediu, ajunsese într-un oraş toropit de caniculă, şi dup-aia m-am luat cu altceva şi am uitat-o pe o bancă într-un parc, să se usuce de tot, să-i treacă vremea, să-i piară cheful, să-i zgârie copiii obraznici pluta, să-i fure hoţii vâsla de rezerva, să vină seara, s-o ciupească tânţarii, iar pe-o banca alăturată să se-aşeze unii care ascultă manele pe mobil, dar fară căşti.

Îmi vine s-o iau de-acolo şi să trântesc cu ea de... Ce pereţi, că în parc nu sunt pereţi de trântit. În parc sunt numai pereţi metaforici, vreo patru. Mai bine îi scot acul (da `ncet, să n-o fărâm) , o scot din insectar cu penseta şi o pun în nisip, pe plajă. Să stea acolo să-şi amintească de tipa aia mişto, maro cu costum de baie galben, care păşea graţios prin Marea Neagră şi arunca priviri peste umăr către plajă, la gaşca aia cu-o singură femeie în componenţă - o ochelaristă cu blugii suflecaţi. Nu, nu e bine, n-o duc la mare pentru că marea îi face rău şi când ceva îţi face rău uiţi de briză. Aş duce-o la munte într-o iarnă dar canicula o să-i topească zăpada. În primăveri n-o duc nicăieri, asta se exclude din start, n-am chef de nervii ei de primăvară.

Adevărul e că pentru cucoana asta nu-mi rămâne decât toamna şi am s-o duc acolo după care n-am să mai fac nimic. Am s-o las, să văd ce face, cum se descurcă ea să trăiască, mai cu un soare blând, mai cu o seară ploioasă de stat în casă şi de cârpit găurile din umbrelă.