Despre capre şi puii lor

Sunt în casă. Mă uit pe geam la o capră şi-un ied. Capra mi-a dat-o afară şeful când a decis că eu nu lucrez nici duminica asta, care eu eram pregătita cu blugii, adidaşii cei mai papuci pe care-i am, plovăru’ care s-o nimeri, canadiana aia mai subţire şi ultimele puteri, să mă car la muncă. Iedul mi l-a dat afară chestia cu ora de iarnă, o surpriză mereu plăcută pentru că mereu uit de ea.

Trebuie. Toate trebuie. Mă rog, nu trebuie să merg la slujbă, dar trebuie să fac curat în casă, trebuie să fac ceva de mâncare, trebuie să-mi strâng hainele de vară. Şi toate astea trebuie când afară e aşa cum e, acest soare, acest cer albastru, această lumină şi... nu ştiu de unde, această linişte.
Uh. Partea proastă a lui trebuie este că trebuie şi, cu toate astea, tocmai pentru că trebuie toate există riscul să nu faci nimic, nici măcar ceea ce-ţi place, pentru că... nu-i aşa... atâta te frămânţi că trebuie dar tu nu vrei să trebuie încât trece vremea, trece şi duminica caprei, se disipează şi ora iedului şi rişti să n-ajungi nici în parc.

Dacă stau să mă gândesc bine, chestia asta seamănă cu o poveste de dragoste, mai la bătrâneţe.

Damn. Mă duc să fac o tocăniţă, de fapt, să "pornesc mâncarea" ,vorba ex-soacrei mele, căci o mâncare pornită îţi pune la dispoziţie timpul necesar datului cu aspiratorul prin casă.
Uau, ce de capre...