Oi, Anna !

Aia cu sinusoida chiar e adevărată, cine zice că stă numai în vârf de grafic s-ar putea să stea, de fapt, pe o linie paralelelă cu abscisa, la o oarecare înălţime pe odonată.
Personal, mă consider un punct pe o sinusoidă care se autotrasează.Teoretic, că practic ... ei, practic, nu e chiar aşa. Practic, punctul s-a înţepenit în dreptul unei valori în timp ce urca şi nu prea mai ştie ce să facă, să urce în continuare sau să-şi dea drumul în jos, înapoi, întrebându-se dacă, făcând asta, se va transforma într-un fir de nisip ce va bălăngăni, o vreme, în sus şi-n jos din inerţie, prin "oala" de minim anterior, cu amplitudini din ce în ce mai mici . Sau dacă, tot frecându-se de pereţii "oalei" va deveni tot una cu minimul anterior. Sau dacă nu cumva va şterge, pur şi simplu, minimul anterior, urmând ca apoi, toate urcuşurile şi coborâşurile anterior trasate să pice, pleosc, făcându-se totuna cu abscisa. Mda. La faza asta s-ar putea să rămâna, pe grafic, un soi de coadă fâlfâind dincolo de punctul de oprire, dar asta e deja o chestie de lungime a graficului care... nu. Ajunge cu atâtea calcule.

Am aici ceea ce numesc, în continuare, un jurnal drag mie. O vreme m-am gândit să-l transform în jurnalul meu de chestii deştepte, se pare însă că nu există, la mine, suficiente chestii pe care să le consider eu deştepte. Pot, probabil, să produc chestii pe care le-aş considera deştepte la alţii, dar la mine nu. Uneori mă trece un gând fioros, şi anume că s-ar putea să nu fiu suficient de deşteaptă pentru mine. Grea treaba, orgoliul.

Ce mai fac, în cazul că asta ar putea interesa pe cineva ? Bine fac. Datorită muncii pe care o prestez cu scopul principal de a achita facturi la utilităţi, am mintea plină de numere de înmatriculare a multe, mult prea multe autoturisme care circulă prin ţara asta.Eu n-am nevoie de ele în mintea mea, dar nu ştiu de ce numerele astea se ambiţionează să se înghesuie acolo, invadând spaţii care nu le aparţin de drept.
Le mai împing afară, cum pot şi eu. Ultima împingere mi-a reuşit acum câteva zile, în metrou, cu "Puşcăriaşul" de Kurt Vonnegut şi c-un covrig cu ciocolată. Dacă m-ar fi văzut mama, probabil că m-ar fi admonestat cu binecunoscutul de către mine "oi, Anna ! " cu accent pe n-uri. Am năvălit pe uşa vagonului, mi-am trântit geanta pe un scaun liber ce-l ochisem, fără să mă întreb cine altcineva dintre cei din jur ar avea mai multe drepturi morale asupra lui, că aşa sunt eu, uit că am o vârsta care-mi dă, totuşi, un oarecare drept moral la scaune în mijloacele de transport în comun. Mi-am scos pardesiul, nu tocmai uşor, aveam covrigul într-o mână . Am scos cartea din geantă după care m-am trântit eu însămi pe scaun şi am degustat combinaţia a citi şi a mânca fix ca în copilărie şi adolescenţă. Mi s-a fâlfâit de restul lumii şi, dacă mi-a fost să zâmbesc cu gura până la urechi în timp ce citeam, am făcut-o. Ce n-am făcut? Nu mi-am întins, totuşi, picioarele atât cât aş fi vrut, deşi asta nu cred că ar fi produs mare disconfort celorlalţi pasageri. Se pare însă că "oi, Anna!" are efect pe termen lung, indiferent de lungimea picioarelor. Ce altceva n-am mai făcut în ziua aceea? N-am cântat, pe o Cale Floreasca pustie, în drum spre serviciu, într-un caraoke cu "Waiting for me" . Asta mi se trage, cu siguranţă, de la efectele secundare ale acelor "oi, Anna" , pentru care sunt recunoscătoare dar pe care îmi vine, totuşi, să mă supăr, uneori.

Ah, da. Şi ar mai fi şi asta :