Jurnal, filă de pre-sărbători de iarnă

Nu mă pot supăra pe Casanova pentru că poate fi chiar simpatic dar cu el nu mă pot încurca eu, decât eventual, din nebăgare de seamă iar asta ... n-ar fi vina lui. Nu mă pot supăra pe Boem pentru că probabilitatea să mă încurc cu el ar fi mare iar asta... nu e vina lui.

De altfel, totdeauna e vina mea, indiferent depre ce-i vorba.

De exemplu, mai am puţin şi mă simt vinovată pentru că mă doare fix la 5 metri în spate de sărbătorile de iarna. Da, da, mă simt vinovată pentru că le-am rătăcit farmecul, că doar n-am să spun că vinovat e Grinch.

Despre partea religioasă ... citeam un blog al unui preot şi m-a impresionat, m-a impresionat felul în care scrie, felul în care priveşte el Sărbătoarea Naşterii Mântuitorului. Mi-a venit să zic : părinte, fă-mă şi pe mine să cred. Dar... hei, e vina părintelui dacă eu nu pot? Adică... în fine, ştiu că asta e menirea lui, să mă facă inclusiv pe mine să cred, dar sper că el nu-şi face o vină pentru eu sunt unul dintre cei care nu poate. La o adică, îmi asum eu vina. Şi părerea de rău...

Despre partea laică... toate reclamele, toate ofertele de cadouri, toţi brazii din plastic, toate milioanele de Moşi Crăciuni din hypermarketuri...hai că-mi asum şi astea.

Colindătorii? Hm, în ultimii anii m-au colindat doar copiii vecinilor, pentru că doar pe ei i-am primit, e vina mea, ştiu, îmi asum şi vina de a fi mers zilnic cu metroul şi de a fi cedat nervos, un pic. Îmi amintesc de doi dintre micii vecini colindători, o fetiţă şi un băieţel, fraţi . Acum nu-mi mai sunt vecini, de mai bine de trei ani ei locuiesc împreună cu părinţii lor într-o casă mare, într-un luxos complex de locuinţe din Bucureşti. Sărbătorile cu chiştocii ăştia doi cred că au fost ultimele cu farmec, doar dacă, de-acum încolo, cine ştie ce farmec voi fi în stare să redescopăr cu propriile puteri sau, poate, sau cu ajutorul altora, chiştoci au ba...
Teodora , foarte serioasă, foarte studioasă, mică şi perfecţionistă, învăţa repede toate versurile şi se învârtea în jurul bradului mutând jucărele de pe o creangă pe alta pentru ca Moşul, când o veni el, să găsească în casa lor ăl mai minunat brad. Mă uitam la ea zâmbind şi-mi amintesc foarte clar gândul meu nerostit : "Teo, când vei fi mare, te rog, te rog eu... să nu te simţi doar tu vinovată pentru tot ce n-a ieşit perfect".
Lui Ştefan, e drept că mai mic cu doi ani, îi era lene să înveţe versurile colindelor. Dacă mă gândesc la rezultatul final al reprezentaţiilor din scara blocului, concluzia mea e că Ştefan nici n-avea nevoie să înveţe colidul. Ar fi putut bolborosi orice (Teo, sora lui, era oricum, foarte bine pregătită ) căci ochişorii aceia ai lui Ştefan, mutrele lui de-a dreptul hâtre de aveai impesia că tot colindul ţi-a făcut cu ochiul la modul "Mă vezi ? Mă vezi? Vezi punguţa asta a mea ? Bagă bine de seamă ce pui aici, colindătorul sunt eu şi nimeni altul"... ei, doar astea ar fi fost suficiente. Îmi amintesc şi gândul pentru el : "Ştefule, când vei fi mare, te rog, te rog eu să nu te bazezi doar pe asta".

Hm. Plecasem de la chestii cu mine, imaginarii Casanova şi Boemul şi-am dat în amintiri ale altor ierni. Poftim, îmi asum şi asta. Mulţi dintre noi, plecând de la orice altceva, ajung la relaţiile dintre femei şi bărbaţi. La mine... se pare că e invers.