Părerea mea...

Sunt la birou şi de data asta chiar îl scriu, nu biroul, ci blogul. Mă străduiesc de vreo două săptămâni să-mi scriu blogul cu tema "împlinire sufletească" şi-am aruncat, până acum, la Recicle Bin, vreo trei bloguri cu această temă. Nu mai suport !!! Aproape că am ajuns la concluzia că sunt incapabilă să scriu fraze inteligibile, dar astăzi sunt hotărâtă să rup vraja asta asta rea. Am venit hotărâtă la birou, "mi-am pus" diacritice şi-acuma... here I go.

Am înţeles de ce mi-e atât de greu să scriu, de la temă mi se trage. Nu pot să scriu pentru că nu mai ştiu ce-i aia împlinire sufletească, nu reuşesc să o vizualizez nicicum. De un lucru sunt sigură, împlinire sufletească permanentă nu există, există doar scurte momente când ai o asemenea stare. Şi eu nu-mi pot aminti cum e să te simţi aşa, nu-i loc aici nici măcar de un "mi-aduuuc aminte, maică".
De parcă mi-ar fi sete tot timpul, dar mi-e lene (sau frică ? ) să mă scol să-mi iau un pahar cu apă, mi-e lene (sau frică? ) şi să-mi amintesc de senzaţia pe care o ai după ce ţi-ai potolit setea. M-am obişnuit să trăiesc pe uscat, m-am obişnuit cu deşertul. Pe planeta mea, cel mai convins locuitor că deşertăciunea e suprema lege a firii sunt eu. Nu mai ştiu să mă port cu bucuriile mele, oricât de mici ar fi şi oricare le-ar fi originea.

Prea multă poezie, prea tragică, să trecem deci la lucruri palpabile şi să spunem că o analogie potrivită unei exemplificări ar fi Anna şi prima de Crăciun, anul de graţie 2011. În primul rând, nu mă aşteptam la nici o primă şi–l boscorodeam, în gând, pe directorul executiv, eram sigură că m-a chemat "până jos" ca să mai facem cine ştie ce sherlokholmswatsoniadă pentru o înregistrare greşită în baza de date, mă întrebam "oare de data asta cine a mai comis-o, oi fi eu" ? N-a fost cu anchetă, a fost cu plic. Chestia aia cu confidenţialitatea o ştiu şi... tot aveam un drum de făcut la toaletă...ok, bag plicul într-un buzunar al blugilor şi ăăă...pe urmă îmi număr banii. Trec de suma cu care eram obişnuită şi totuşi, număr în continuare. Trec şi de suma care m-ar fi dat pe spate şi totuşi, număr în continuare. Evident, la un moment dat am terminat de numărat. Nu era o primă mare, era mare pentru primele cu care-s eu obişnuită. Preţ de 10 minute nu mi-am revenit. Apoi mi-am spus : "aşa, şi ? o să dispară trap-galop pe facturi de utilităţi şi pe alte mici... altele mici dar multe". Imediat a dispărut şi magia. Se pare că mă descurc cu previziunile, căci da, a dispărut deja şi prima, dar nu puteam să mă bucur şi eu ceva mai mult timp, măcar 20 de minute în loc de 10 ?

În fine, nu ştiu ce-mi veni cu chestia asta cu banii, pentru că plecasem de la "împlinire sufletească" şi zău că n-am vrut să schimb subiectul şi s-o dau din sufletesc în material, deşi... deşi toată povestea asta cu obsesia de a mă exprima pe marginea subiectului provine tot de la o opoziţie sufletesc / material.
Eram la o masă, la Curtea Berarilor, cu gaşca din facultate. În stânga mea, Ştefan ne relatase, pe scurt, vreo 20 de ani de zbateri, muncă, îndoieli şi riscuri asumate . Cum a ajuns el de la a scoate 14 pâini de pe o linie de fabricaţie ce-o căpătase ca plată a unei datorii la a fi un om care nu mai are griji materiale. Din dreapta mea, Patricia a spus ceva despre familie, copii, înţelegere şi sprijin în cuplu, în... cuib, şi a încheiat cu "da, Ştefan, dar eu îmi doresc împlinirea sufletească". La care mie îmi scapă un " asta nu se poate decât singur" . Mi-a scăpat doar concluzia şi am provocat şi confuzia pentru că Ştefan s-a şi repezit către mine : "Păi tu... după atâţia ani ...ia să vină acum vreunul să-ţi spună ţie ce să faci... "

Păi da, eu, după atâţia ani.

Dar nu aşa se pune problema, părerea mea. Părerea mea care... ăăă... care este : nu aştepta să apară cineva în viaţa ta ca abia după aceea să te apuci să lucri la posibilitatea de a te mai şi simţi împlinit, fericit, poftim, din când în când.
Chiar dacă eşti un norocos care a plecat la drum ca parte unei echipe... îmi pare rău să te dezamăgesc dar fără lucrarea aia asupra ta pe care doar tu trebuie să afli cum se face n-o să-ţi iasă nimic.Nu cred în teoria "la faza asta suntem trei, eu, tu şi relaţia dintre noi ".
Acuma...pe care s-o zic, pe aia cu puzzle-ul personal sau pe aia cu balastul? Am să le zic pe amândouă, că de fapt, abia aştept s-o fac.
Aia cu puzzle-ul ar fi cam aşa: nu relaţia dintre noi e puzzle-ul, ci fiecare dintre noi e un puzzle. Tu nu poţi să-l rezolvi pe-al meu, eu nu pot să-l rezolv pe-al tău. Dar putem să ne dăm, reciproc, elemente ajutătoare.
Aia cu balastul ar fi : la drumul ăsta, fiecare are un sac cu efecte personale fără de care nu poate fi şi mult, mult balast, acel balast care nu-l lasă să fie fericit. Nu mă fericeşti dacă-mi cari tu sacul, mereu am nevoie de câte ceva de acolo... Dar ai putea să mi-l ţii un pic, atunci când nu mai pot şi e musai să-mi trag sufletul. Iar eu ar trebui, cu cât trece timpul, să-ţi dau să-mi ţii un sac din ce în ce mai uşor. Şi reciproc.
Iar de nu-i nimeni să-ţi ţină niţel sacul acela, ei bine, oricum va trebui să-l goleşti, treptat. Altfel, la un moment dat, nu-l vei mai putea duce.

Bat câmpii pe tastatură, îmi circulă prin cap mii de gânduri concomitent, eu pot identifica doar un mic procent dar şi alea-s prea multe pentru cele 10 minute pe care le mai am la dispoziţie înainte de a pleca spre casă. Că între timp...iar a trecut ceva timp...
Ce-i asta? Dan Puric în variantă feminină şi făra aură? Sau doar un biet cineva oarecare pe care "l-a apucat" şi a venit să declame ( nu contează unde sau cât de lipsit de importanţă ) "viaţa e" , "iubirea e" , "fericirea e" ?

Oh, c’mon , sau, în traducere liberă "hai, zău aşa..."

Îmi vine să şterg, din nou, ceea ce am scris. Am să mă forţez însă să n-o fac.Vreau să scriu din nou, aici. Mi-a lipsit şi îmi lipseşte. Ciudată chestie, asta cu a te forţa să faci ceva ce vrei să faci... Sau poate că nu.