Că mai departe... nu ştiu

Un păpuşar îşi cumpărase o vitrină. Bine, el avea vreo 3 dar una era mai mare. El mai avea şi-o cracă smulsă de pe la vârful unui copac, cu care dirija. Alt păpuşar avea şi el o vitrină mare-mare, cam cât toată strada, plus câteva vitrine mici şi-un baston cu care dirija. Oamenii mergeau în sus şi-n jos pe trotuare. De ce făceau oamenii aşa? Păi... unii se duceau la serviciu, alţii se duceau la şomaj, alţii la CEC să-şi ia pensia iar alţii, ieşiţi de pe întunecoase străduţe lăturalnice, orbiţi de lumina felinarelor colorate care se aprindeau alternativ, se duceau la copii să le ducă nuci şi ouă ...
Mai treceau şi alţi oameni, dar pe carosabil şi în maşini mari şi nu ştim exact cine erau sau ai cui erau în momentul imortalizării, dar ştim de ce.
Din când în când, de pe după vreun colţ de stradă, apăreau oameni mai mici care făceau trecătorii la buzunare.

Aşa, şi ? Şi nimic, că mai departe... nu ştiu, doar presupun şi uneori vorbesc presupuneri. Ştiu însă că sunt şi oameni care ştiu precis.Uneori, şi eu ştiu precis dar după aproximativ 4 sau 5 ani îmi dau seama că şi acum 4 sau 5 ani n-am ştiut precis ci alţii au ştiut mai precis ca mine.În funcţie de precizie oamenii se judecă unii pe alţii.

Şi primăvara venea, nedirijată de nimeni, turţuri mari picau, din când în când, pe străzi sau pe cine nimereau ei. Iar în vitrine păpuşile aveau sfori noi.