Ce ?

And, babe, you turn me on, like an idea, like an atom bomb.

De la Nick Cave, nu cred că trebuie să traduc.

De la Vladimir Vîsoţki, tradus  : Mă tem de tine, mă tem de nopţile în intimitate aşa cum locuitorii oraşelor japoneze se tem de o reeditare a Hiroshimei.

Nu ştiu ce-mi veni să fac această apropriere între două cântece a doi preferaţi de-ai mei, plus că eu nu vorbesc de obicei despre astfel de întâmplări, niciodată n-am prea putut, nu s-au dat spuse, s-au vrut fie păstrate în amintire, fie alungate, ascunse pe sub preşuri de-ale minţii unde fiind ele, cred eu  că nu mă mai pot atinge.Că nu mă mai atacă, vorba mamei mele, când vrea să spună că nu-i mai pasă. Eu nu ştiu de ce folosim cuvinte din arsenalul celor aferente războiului când vrem să descriem efectul unor anume trăiri şi probabil că numai papa Freud sau vreun demn urmaş al său ar sta să descifreze de ce chiar eu însămi tocmai ce-am scris "arsenal".  Greu  mă las convinsă să vorbesc despre d-astea, mai ales de către mine însămi, şi nici azi n-am fost  suficient de convingătoare.  

Aşa încât... am salvat ce-am scris, am închis computerul şi m-am uitat la TV. Şi... ce să vezi ? În fine, parcă am mai văzut asta sau ceva ca asta: el şi ea se întâlnesc, clar sunt atraşi unul către celălalt, priviri, atingeri din greşeală, actorii ăştia au zâmbit printre gene tot filmul, nu s-au certat, nu s-au luptat – contrat în idei,  el a înţeles-o când ea a dat să aleagă cariera, ea priveşte melancolică luminile marelui oraş, el priveşte melancolic undeva, în lungul fermei sale viticole...Da, dar ... în fine, mai trec câteva cadre şi ea îl alege pe el şi nu cariera, dragostea învinge, binili la fel, haha. Am o singură întrebare , adresată retoric mie însămi : de ce mi s-a pus un nod în gât ?  

E vânt afară dar cred că iar am să mă duc prin parc, să mă gândesc şi să decid : sunt o gâscă, o găină, o vrabie sau... o femeie oarecare, mai exact ... normală, cu ceva urme vagi de memorie ?