Compunere

În această compunere este vorba despre măşti, despre cum mi-am petrecut eu mai multe nopţi gândindu-mă la ele.

Măştile ie bune. Ele ne ajută să ne dezvoltăm imaginaţia, în vederea confecţionării lor. Dacă avem imaginaţie nu neapărat foarte bogată , dar foarte hotarâtă, putem ajunge să ne confundăm cu ele şi dup-aia n-o să ne mai doară, niciodată-niciodată, capul, mai ales dacă îl avem plecat. Sau...aplecat, da, cred că această exprimare e mai bună, ne fereşte de confuzii.  Este bine, după părerea mea, ca întrepătrunderea personalităţii cu masca adoptată ( că confecţionată nu pot să-i zic, că-mi iese o cacofonie)  să se petreacă rapid, cât mai rapid cu putinţă, deoarece asta nu e o treabă uşoară şi consumă multă energie. Cu cât mai rapid ţi se lipeşte mască pe figură, cu atât mai multă energie salvezi pentru a o folosi în alte scopuri. Se ştie că nimic nu se pierde (şi nici câştigă) , totul se transformă, şi, ca atare, o concluzie logică ar fi aceasta : în timpul în care te străduieşti să te confunzi cu masca, s-ar putea ca atenţia să-ţi fie abătută de la lucrurile pe care le ai de făcut, zi de zi. Adică... ce vreau să spun? Una e să le faci tu ca tine şi alta e să le faci ca tu cu masca ta. Dar asta doar pâna când reuşeşti să te confunzi cu masca, că dup-aia... dup-aia nu-i problemă, eşti intrat în rândul lumii şi funcţionezi normal. Nimeni nu va mai observa nimic ciudat la tine, nici măcar felul în care faci ce-oi avea tu de făcut, acolo.De fapt, nimeni nu va mai observa la tine nimic. Şi totul va fi bine.

În fine. După ce am dezbătut eu cu mine toată povestea asta, am ajuns la concluzia că da, eu sunt aşa cum sunt şi niciodată nu-mi stă lipiciu’ lipit.