Compunere 2

Şi totuşi... există un compromis pe care-l pot face cu mine însămi. O jumătate de compromis, de fapt.

E vorba , din nou, despre mască, despre zâmbet ca mască, unde zâmbet-a zâmbi- ia valoare când strict din DEX, când meraforică, şi face asta fără să se schimbe nimic din construcţia logică.

Spun că e jumătate de compromis pentru că ştiu să zâmbesc şi atunci când nu-mi vine, ştiu asta din educaţie, dar ştiu s-o fac pentru alţii. Totdeauna am făcut efortul acesta pentru ceilalţi, cei din jurul meu, din micul meu jur. Ca să nu-i întristez, ca să nu le stric dispoziţia, ca să le creez cadrul în care să se simtă (mai) confortabil. Nu spun că mi-a reuşit mereu asta, au fost, cu siguranţă, momente în care am încercat zadarnic. Au mai fost, cu siguranţă , momente în care am zâmbit în scop de autoapărare, fie că "autoapărare" s-a referit la ceva important , fie că s-a referit la evitarea unui plictis. Dar acelea au fost doar momente, continuam să respect teoria de bază.

În toate acestea ceva a fost greşit şi m-am revoltat pentru că toate astea n-au făcut altceva decât să mă obosească.Astea şi permanenta încercare de a împăca verzele altora cu caprele lor, ale lor sau ale altora. Au făcut, de fapt, mai mult decât să mă obosească, mi-au încărcat viaţa cu problemele altora şi cu acele lucruri pe care am ajuns să le fac în locul lor. Pentru că majoritatea oamenilor profită de cei ca mine. Şi-atunci...am vrut s-o tai. Brusc, aşa cum îmi este firea. Ce s-a întâmplat? Well... m-am transformat, în ochii acestor oameni, în agresor. Le-am furnizat ocazia unei victimizări ce le-a fost foarte la îndemână. Uneori mă umflă şi râsul. Există cel puţin un om  pentru care revenirea mea, din greşeală, la zâmbetul de care l-am privat îl face să creadă că mi-a prins, din nou, un deget şi că toată mâna mea... urmează. Există cel puţin o persoană pentru care un emoticon zâmbăreţ  trimis într-o discuţie pe net (să admitem că şi astea fac, într-un oarecare procent, parte din viaţa unora dintre noi) , ziceam deci, că un astfel de emoticon e interpretat ca o deschidere, ca un...deget virtual. Damn! Mult trebuie să-i fie lipsit vampirului hrana de zi cu zi ca să-şi ia aşa o păcăleală...

E o doar o păcăleală. Am învăţat să spun NU. Iar jumătatea de compromis va fi că voi reveni la zâmbet, dar nu pentru ceilalţi. Voi zâmbi pentru mine. Pentru liniştea mea. Cui îi este suficientă această mască... să se spele cu ea pe cap, cum se zice.

Mi-am amintit de Aomame, din 1Q84 a lui Murakami. Aomame avea, în realitate, o faţă foarte expresivă, mobilă. Şi era un om profund nefericit, avea un trecut greu de dus în spate. Dar Aomame învăţase ...ha! învăţase figura cu figura imobilă. Rămasă singură cu ea însăşi, Aomame putea fi tristă, veselă, speriată, îngrijorată, disperată şi, în rare momente , fericită aşa cum putea fi ea fericită.Şi putea să-şi permită ca faţa ei să exprime oricare dintre aceste stări.  Dar după ce ieşea pe uşa micului său apartament, Aomame avea deja compusă o anume figură. Faţa imobilă, costumul de firmă, pantofii de firmă cu toc înalt. Uneori, astfel aranjată, Aomame mergea să ucidă.

Nu, că... eu n-am de gând să ucid pe nimeni ! :)) Mă gândeam doar că e posibil să- ţi compui figuri. Că nu te costă nimic s-o faci dacă doar asta e ceea ce se aşteaptă de la tine. Că-ţi trebuie doar puţin exerciţiu. Şi apoi toate astea îţi vor fi de folos. Regret că am ajuns atât de târziu să mă gândesc la asta. Vinovat e un anume fel de educaţie.

Iar jumătatea de compromis e asta : nu schimb nimic din ceea ce sunt. Voi încerca să-mi schimb doar aparenţa. E al naibii de greu şi nu ştiu dacă voi reuşi. Dar... cui a stricat, vreodată, o experienţă cu care este el însuşi de acord ? 

Că toate astea ar putea însemna că pentru acei oameni cărora doresc sincer să le ofer zâmbetul meu va trebui să fac mai mult decât doar să le zâmbesc pentru ca ei să înţeleagă că ei mi-s peste media zâmbăreaţă... îmi asum riscul. :-)