Şi ar putea fi atât de simplu...

Cu excepţia alor mei, câţiva, nu cunosc niciun om din jurul meu care să-mi ia apărarea, la o adică, şi să facă asta din principiu, nu pentru că aş avea vreo poziţie mai înaltă în vreo ierarhie, orice ierarhie aş lua în calcul.  Să facă măcar jumătatea de pas care ar însemna luarea în calcul şi a variantei mele, care variantă ar putea însemnă că dreptate pot avea (şi) eu. M-am gândit, am făcut o listă cu oamenii din jurul meu şi, regret s-o spun, n-am găsit pe nimeni, cu excepţia alor mei, câţiva.

Şi-atunci...mă-ntreb : câtă tărie, câtă naivitate să păstrez ca să cred în oameni ? Ah, da, se poate considera că nu-s înconjurată de oamenii potriviţi, orice ar însemna asta. Se poate considera că eu nu m-am priceput să mă înconjor de astfel de oameni. Sau că eu sunt cea care nu vrea să descopere calităţile absconse ale fiinţei umane, chiar şi atunci când fiinţa umană o dă de gard, o dă de trotuar, de birou sau de colţul blocului, de orice are la îndemână, numai să n-o doară capul, să nu se implice în nimic şi ...să se păstreze, să se scoată . Sau atunci când fiinţa umană umblă târâş, trăgându-şi încet şi fără zgomot low profile-ul după ea.Da, chiar şi atunci eu sunt cea care ar trebui să înţeleagă, să accepte, să ierte, să aprecize calităţi ce nu se văd dar...sigur sunt ele pe acolo pe undeva, pentru că, nu-i aşa, oamenii ie buni şi binili învinje. Asta ar fi varianta simplă, şablonul, îl găsim dezvotat sub toate formele şi  împodobit cu toate floricelele pe net, în librării sau în diverse cursuri şi workshopuri în care diverşi oameni vorbesc şi vorbesc şi vorbesc, unii dintre ei crezând cu tărie ceea ce spun, respectele mele, pe bune. Şi... înţelegerea mea, păstrată în rezervă, pentru când chiar vor avea nevoie de ea.  

Nu-mi place să mă vait de lumea reaua şi soarta cruda, nu-mi place să-mi plâng de milă, nu pot să mă sufăr eu pe mine atunci când am această tendinţă. Şi-atunci...ce-mi rămâne de făcut? Să mă învinovăţesc exclusiv pe mine pentru toate acele situaţii în care mă aflu dar nu le mai pot suporta, nu?  Să-mi spun : numai tu eşti de vină, madam, oamenii  din jurul tău sunt aşa cum sunt, la loc comanda, penitenţă pe coji de nuci pentru că iar ai crezut c-ar putea fi altfel. Sau să mă transform într-o mâţă furioasă care se repede să zgârie din colţul în care e înghesuită? Dacă- vorba aceea- mă uită Dumnezeu aşa?

Nu-mi place niciuna dintre variante. Şi nu ştiu ce să fac, pentru că se pare că atât de simpla indiferenţă nu mi-e la îndemână, n-am fost de faţă când s-a împărţit. Pâna una-alta...zâmbesc. Sper să -vorba aceea- nu mă uite Dumnezeu c-un zâmbet tâmp pe faţă.