Nişte speranţe

E 7:30 dimineaţa, cafeaua şi ţigările-s lângă mine. Despre carte şi Gaudeamus, deci:

Pentru bucureşteanca de mine, în perioadele în care se desfăşoară Bookfest şi Gaudeamus, pe lume apar un soi de sanctuare. Ele apar aşa, ca din neant, şi exista acolo pentru mine, ca să mă duc eu acolo şi să umblu printre cărţi.  Habar n-am cum se fac, cu alte cuvinte care-i treaba cu making of-ul  lor şi nici ce efort presupune ridicarea sanctuarelor. Dar în egoismul meu nici nu prea-mi pasă, deşi ar trebui şi corect ar fi să-mi pese, din moment ce le doresc  ridicate atâta timp cât voi putea eu să umblu... 

Sunt foarte puţini acei oameni împreună cu care îmi doresc să umblu prin aceste sanctuare, nici măcar n-are rost să mă apuc să-i numar pe degetele unei mâini. Mă refer aici la umblatul-umblat  printre cărţi, nu la partea de entertainment, parte căreia îi pot rezerva, eventual, o altă zi din cele în care târgurile funcţionează, o altă zi în care pot să umblu cu oricâţi oameni e posibil şi îmi va face plăcere şi acest lucru. E evident că-mi doresc ca umblatul meu -umblat să se petreacă şi cu cât mai puţini oameni ca mine în jur, adică nu pe aglomeraţie.

Aşa încât am ajuns la Gaudeamus-ul de anul acesta joi spre seară, pe o ceaţă de nu se vedea pavilionul Romexpo din staţia de autobuz. Asta mi-a creat un sentiment ciudat şi un gând cam de această formă : stai aşa, madam, că o să vezi tu cum va fi când îţi va ieşi sanctuarul din ceaţă...

De cum am intrat, privirea mi s-a oprit pe un troller burduşit cu cărţi pe care o doamnă îl urca pe scări, spre ieşire, şi nu mi-am putut reţine un alt gând : madam, un troller din ăsta ai tu în smartphone şi altul în tableta-bucurie a Crăciunui trecut, al naibii nemernic de gând la intrarea într-un târg de carte.

Şi despre asta a fost vorba,  în capul meu, tot timpul vizitei mele în sanctuar. Eu nu ştiu foarte exact de ce standul editurii Humanitas m-a întristat totdeauna, dar de data asta m-a întristat cel mai rău, n-am văzut nimic nou şi nimic de care să vreau să mă agăţ , cu puţinii bani din buzunarele şi cardurile mele toate puse la un loc.
La Polirom ...ştiu că pot să mă agăt, aşa încât, după ce mi-am făcut rondul  pe îndelete, m-am dus în locul  de 15 lei în care ştiam eu că trebuie să fie un Murakami, ăla cu oaia fantastică ce nu l-am luat la Bookfest . Şi dacă, în materie de Bukovski, n-am putut să iau "Hollywood",  pentru că mă păstram pentru Nemira, am putut să iau, totuşi, "Femeile" .

La Corint –Leda mă duc, cu obstinaţie, după ce am cumpărat de acolo excepţionala şi excepţional tradusa "Snow Crash" de Neal Stephenson şi am răms cu oarecare nostaligie pe chestia asta. Corint mi-a furnizat şocul major: minunate ediţii cartonate din Corint Junior, grămadă în coşuri, la preţ de 3 lei. Îmi venea să plâng langă ele. Îmi doream să pot să le cumpăr pe toate şi apoi să le împrăştii la vecinii cu copii de vârsta ce-am avut-o când ţineam în mâini ca pe un obiect de cult ediţia aceea cu cotor cu auriu a "Cei trei muschetari"... În fine, ca să fiu cinstită, aspectul ăsta nu m-a împiedicat, la vârsta aceea şi după ce am intrat mai adânc în actiunea cărţii, să impregnez ediţia cu meniurile ce mi le servea mama, dimineaţa, la prânz şi seara. Asta este, însă, o altă discuţie sau poate că tot aia ,dar... mă abat de la descrierea peripluu-lui meu de joi.  Un tânăr de la stand m-a văzut răscolind, derutată, prin coşuri, cine ştie şi ce mutră oi fi avut, şi a venit să mă îndrume. Mi-a spus : "Pentru copii, nu ?Uitaţi, asta, şi asta, şi asta, la asta nu vă luaţi după titlu, de fapt, e o minunată poveste despre un orfan care...".  Am luat trei cărţi, cu bani ce nu mi-ar fi ajuns pentru un pachet de ţigări. Două dintre ele le-am dus unei colege de serviciu şi n-am vrut să mi le plătească, nu că n-ar fi avut şase lei... I-am spus : "Ioana, lasă-mă , pur şi simplu, să le dau fetei tale".

Nici nu-mi mai vine să povestesc mai departe, dar trebuie s-o fac, totuşi, şi să şi sper că până la final voi zice ceea ce am de zis. La Nemira, hehe. Hehe, la Nemira, ştiu deja că trebuie să mă duc " la 10 lei", asta după ce am văzut cum , la aproximativ 6 luni sau poate că un an, nu mai ştiu, am găsit la "10 lei"  "Turbion" de Robert Charles Wilson sau "Foc în adânc" de Vernor Vinge, cărţi pe care dădusem 50 de lei, la...ăăă... la vremea lor.  

Şi uite-mă cum ajung la bani, într-un soi de sacrilegiu, parcă, un sacrilegiu raportat la felul în care am fost crescută eu, raportat la acel "mănânc iaurt dar cumpar cărţile acelea" al tatăului meu, al mamei mele, al bunicilor mei. La bani şi la tehnologie ajung, având în vedere că acea carte ce reprezintă pentru mine cartea anului , "11/22/63" de Stephen King ( am văzut-o la standul Nemira, într-o superbă ediţie şi la un preţ exorbitant, încă, da, încă )  am citit-o în format electronic, fără să mă coste altceva decât timpul de download şi efortul de a citi în engleză. Pentru cartea aceasta efortul nici n-a fost mare cum ar fi, de pildă, pentru un Charles Stross. E un efort pe care l-ar putea face oricare tânăr al zilelor noastre, numai s-o vrea. Un efort ce-a meritat să-l fac, fie şi numai pentru...berea de sarsaparilla pe care o cumpăr de la Mega Image, la salariu, şi re-plonjez astfel în farmecul cărţii. Asta ca să dau un exemplu minor-minor şi poate hazliu. De unde şi până unde ? Păi... am aflat că în versiunea românească "root beer" a fost tradus ca "bere de ghimbir". Dar eu am fost nevoită să caut pe net ce-i aia "root beer" şi astfel am ajuns  şi la sarsaparilla, deşi nici asta nu-i total "root beer"... Iar m-am abătut şi acum îmi dau seama ce mi se întâmplă : am foarte multe de scos afară din minte şi ele ies, grămadă, înainte să le pot organiza eu, cumva.  Ca în coşurile de la Corint, aş îndrăzni să spun...

Îmi mai dau seama că acestor gânduri va trebui să le rezerv un alt post şi că acum va trebui să termin cu peripluu-ul. La Nemira  am umblat-umblat şi apoi m-am dus la "10 lei", să cumpăr. Am cumpărat, între altele, o carte ce-o începusem în engleză, n-am să spun care pentru că urmează să mă vait de traducere. Pe cuvântul meu că am motive să mă vait, dar am să termin cartea în română, evident că îmi este mai uşor astfel. Mai greu de cărat în metrou, însă, dar şi asta e o altă discuţie sau tot aia... 

Şi am mai umblat-umblat, dar am să mă opresc pentru că nu mă pot opri din divagaţii şi îmi iese un post cât un roman alandala. M-am oprit, ca de fiecare dată, la standul editurii Univers, nu doar pentru că de acolo am cumpărat aproape tot Boris Vian-ul ce-l am în bibliotecă, ci în primul rând pentru că acolo, la stand, este o doamnă. O doamnă pe care n-o cunosc, nu ştiu cum o cheamă, dar aş fi în stare să cumpăr orice îmi recomandă dânsa, numai ca s-o ascult vorbind despre cărţile de pe masă. Nu-s lansări de carte, evident, spusele doamnei n-au fastul aferent, au doar autenticitate şi din spusele şi gesturile dânsei năvăleşte peste tine dragostea pentru lectură. Tot ce-mi mai rămăsese cash am lăsat acolo, căci e o editură prea mică pentru un POS, nu-i aşa ? Aşa încât m-am scuturat de tot mărunţişul ce-l mai aveam ca să cumpăr şi o traducere subţirică a unui best seller turcesc, o poveste de dragoste pe care, dacă aş începe-o acum aş sfârşi-o pâna diseară dar aş rămâne cu un cald sentiment. După spusele doamnei. Eu nu ştiu încă, e la mama cartea...

La ieşire m-a oprit o tânără cu un chestionar. Am zis da, particip, întreabă-mă. Cred că am derutat-o pe tânăra care mi-a tras, de câteva ori, priviri piezişe. Probabil că n-a înţeles cum se poate contrazice cineva în asemenea hal încât să iubească lectura, "să spânzure" vreo 150 de lei ( şi ei i-a părut mult... ) la un târg de carte şi totuşi, să nu creadă în viitorul cărţii tipărite. Aş fi vrut să-i spun, la plecare, că nu cred în viitorul cărţii tipătite dar SPER în viitorul textului.

Şi mă opresc aici. Poate voi putea scrie o continuare, sper şi asta.