E 7:30 dimineaţa, cafeaua şi ţigările-s lângă mine. Despre
carte şi Gaudeamus, deci:
Pentru bucureşteanca de mine, în perioadele în care se desfăşoară
Bookfest şi Gaudeamus, pe lume apar un
soi de sanctuare. Ele apar aşa, ca din neant, şi exista acolo pentru mine, ca să mă duc eu acolo şi să umblu printre cărţi. Habar n-am cum se fac, cu alte cuvinte care-i
treaba cu making of-ul lor şi nici ce efort presupune ridicarea
sanctuarelor. Dar în egoismul meu nici nu prea-mi pasă, deşi ar trebui şi
corect ar fi să-mi pese, din moment ce le doresc
ridicate atâta timp cât voi putea eu să umblu...
Sunt foarte puţini acei
oameni împreună cu care îmi doresc să umblu prin aceste sanctuare, nici măcar
n-are rost să mă apuc să-i numar pe degetele unei mâini. Mă refer aici la
umblatul-umblat printre cărţi, nu la
partea de entertainment, parte căreia îi pot rezerva, eventual, o altă zi din
cele în care târgurile funcţionează, o altă zi în care pot să umblu cu oricâţi
oameni e posibil şi îmi va face plăcere şi acest lucru. E evident că-mi doresc ca umblatul meu -umblat să se petreacă şi cu cât mai puţini oameni ca mine în jur, adică nu pe aglomeraţie.
Aşa încât am ajuns la Gaudeamus-ul de anul acesta joi spre seară, pe o ceaţă de
nu se vedea pavilionul Romexpo din staţia de autobuz. Asta mi-a creat un
sentiment ciudat şi un gând cam de această formă : stai aşa, madam, că o să vezi tu cum va
fi când îţi va ieşi sanctuarul din ceaţă...
De cum am intrat, privirea mi s-a oprit pe un troller burduşit
cu cărţi pe care o doamnă îl urca pe scări, spre ieşire, şi nu mi-am putut
reţine un alt gând : madam, un troller din ăsta ai tu în smartphone şi altul în
tableta-bucurie a Crăciunui trecut, al naibii nemernic de gând la intrarea într-un târg de carte.
Şi despre asta a fost vorba, în capul meu, tot timpul vizitei mele în sanctuar. Eu nu ştiu foarte
exact de ce standul editurii Humanitas m-a întristat totdeauna, dar de data asta
m-a întristat cel mai rău, n-am văzut nimic nou şi nimic de care să vreau să mă agăţ , cu puţinii bani din buzunarele şi cardurile mele toate puse la un loc.
La Polirom ...ştiu că pot să mă agăt, aşa încât, după ce mi-am făcut rondul pe îndelete, m-am dus în locul de 15 lei în care ştiam eu că trebuie să fie un Murakami, ăla cu oaia fantastică ce nu l-am luat la Bookfest . Şi dacă, în materie de Bukovski, n-am putut să iau "Hollywood", pentru că mă păstram pentru Nemira, am putut să iau, totuşi, "Femeile" .
La Polirom ...ştiu că pot să mă agăt, aşa încât, după ce mi-am făcut rondul pe îndelete, m-am dus în locul de 15 lei în care ştiam eu că trebuie să fie un Murakami, ăla cu oaia fantastică ce nu l-am luat la Bookfest . Şi dacă, în materie de Bukovski, n-am putut să iau "Hollywood", pentru că mă păstram pentru Nemira, am putut să iau, totuşi, "Femeile" .
La Corint –Leda mă duc, cu obstinaţie, după ce am cumpărat
de acolo excepţionala şi excepţional tradusa "Snow Crash" de Neal Stephenson şi
am răms cu oarecare nostaligie pe chestia asta. Corint mi-a furnizat şocul
major: minunate ediţii cartonate din Corint Junior, grămadă în coşuri, la preţ de 3 lei. Îmi venea să plâng langă ele. Îmi doream să pot să le cumpăr pe toate şi apoi să le împrăştii
la vecinii cu copii de vârsta ce-am avut-o când ţineam în mâini ca pe un obiect
de cult ediţia aceea cu cotor cu auriu a "Cei trei muschetari"... În fine, ca
să fiu cinstită, aspectul ăsta nu m-a împiedicat, la vârsta aceea şi după ce am
intrat mai adânc în actiunea cărţii, să impregnez ediţia cu meniurile ce mi le servea mama, dimineaţa, la prânz şi seara. Asta este, însă, o altă discuţie sau poate
că tot aia ,dar... mă abat de la descrierea peripluu-lui meu de joi. Un tânăr de la stand m-a văzut răscolind,
derutată, prin coşuri, cine ştie şi ce mutră oi fi avut, şi a venit să mă
îndrume. Mi-a spus : "Pentru copii, nu ?Uitaţi, asta, şi asta, şi asta, la asta
nu vă luaţi după titlu, de fapt, e o minunată poveste despre un orfan care...". Am luat trei cărţi, cu bani ce nu mi-ar fi ajuns pentru un pachet de ţigări.
Două dintre ele le-am dus unei colege de serviciu şi n-am vrut să mi le
plătească, nu că n-ar fi avut şase lei... I-am spus : "Ioana, lasă-mă , pur şi
simplu, să le dau fetei tale".
Nici nu-mi mai vine să povestesc mai departe, dar trebuie
s-o fac, totuşi, şi să şi sper că până la final voi zice ceea ce am de zis. La
Nemira, hehe. Hehe, la Nemira, ştiu deja că trebuie să mă duc " la 10 lei",
asta după ce am văzut cum , la aproximativ 6 luni sau poate că un an, nu mai
ştiu, am găsit la "10 lei" "Turbion" de
Robert Charles Wilson sau "Foc în adânc" de Vernor Vinge, cărţi pe care dădusem
50 de lei, la...ăăă... la vremea lor.
Şi
uite-mă cum ajung la bani, într-un soi de sacrilegiu, parcă, un sacrilegiu
raportat la felul în care am fost crescută eu, raportat la acel "mănânc iaurt dar
cumpar cărţile acelea" al tatăului meu, al mamei mele, al bunicilor mei. La bani
şi la tehnologie ajung, având în vedere că acea carte ce reprezintă pentru mine
cartea anului , "11/22/63" de Stephen King ( am văzut-o la standul Nemira, într-o
superbă ediţie şi la un preţ exorbitant, încă, da, încă ) am citit-o în format electronic, fără să mă coste altceva decât timpul de download şi efortul de a citi în engleză. Pentru
cartea aceasta efortul nici n-a fost mare cum ar fi, de pildă, pentru un
Charles Stross. E un efort pe care l-ar putea face oricare tânăr al zilelor
noastre, numai s-o vrea. Un efort ce-a meritat să-l fac, fie şi numai pentru...berea de sarsaparilla pe care o cumpăr de la Mega Image, la salariu, şi re-plonjez astfel în farmecul cărţii. Asta ca să dau un exemplu minor-minor şi poate hazliu. De unde şi până unde ?
Păi... am aflat că în versiunea românească "root beer" a fost tradus ca "bere
de ghimbir". Dar eu am fost nevoită să caut pe net ce-i aia "root beer" şi
astfel am ajuns şi la sarsaparilla, deşi
nici asta nu-i total "root beer"... Iar m-am abătut şi acum îmi dau seama ce mi
se întâmplă : am foarte multe de scos afară din minte şi ele ies, grămadă,
înainte să le pot organiza eu, cumva. Ca
în coşurile de la Corint, aş îndrăzni să spun...
Îmi mai dau seama că acestor gânduri va trebui să le rezerv un alt post şi că acum va trebui să termin cu peripluu-ul. La Nemira am umblat-umblat şi apoi m-am dus la "10 lei",
să cumpăr. Am cumpărat, între altele, o carte ce-o începusem în engleză, n-am
să spun care pentru că urmează să mă vait de traducere. Pe cuvântul meu că am motive
să mă vait, dar am să termin cartea în română, evident că îmi este mai uşor
astfel. Mai greu de cărat în metrou, însă, dar şi asta e o altă discuţie sau tot aia...
Şi am mai umblat-umblat, dar am să mă opresc pentru că nu mă
pot opri din divagaţii şi îmi iese un post cât un roman alandala. M-am oprit,
ca de fiecare dată, la standul editurii Univers, nu doar pentru că de acolo am
cumpărat aproape tot Boris Vian-ul ce-l am în bibliotecă, ci în primul rând pentru
că acolo, la stand, este o doamnă. O doamnă pe care n-o cunosc, nu ştiu cum o
cheamă, dar aş fi în stare să cumpăr orice îmi recomandă dânsa, numai ca s-o
ascult vorbind despre cărţile de pe masă. Nu-s lansări de carte, evident, spusele
doamnei n-au fastul aferent, au doar autenticitate şi din spusele şi gesturile
dânsei năvăleşte peste tine dragostea pentru lectură. Tot ce-mi mai rămăsese
cash am lăsat acolo, căci e o editură prea mică pentru un POS, nu-i aşa ? Aşa
încât m-am scuturat de tot mărunţişul ce-l mai aveam ca să cumpăr şi o traducere
subţirică a unui best seller turcesc, o poveste de dragoste pe care, dacă aş
începe-o acum aş sfârşi-o pâna diseară dar aş rămâne cu un cald sentiment. După
spusele doamnei. Eu nu ştiu încă, e la mama cartea...
La ieşire m-a oprit o tânără cu un chestionar. Am zis da,
particip, întreabă-mă. Cred că am derutat-o pe tânăra care mi-a tras, de câteva
ori, priviri piezişe. Probabil că n-a înţeles cum se poate contrazice cineva în
asemenea hal încât să iubească lectura, "să spânzure" vreo 150 de lei (
şi ei i-a părut mult... ) la un târg de carte şi totuşi, să nu creadă în
viitorul cărţii tipărite. Aş fi vrut să-i spun, la plecare, că nu cred în
viitorul cărţii tipătite dar SPER în viitorul textului.
Şi mă opresc aici. Poate voi putea scrie o continuare, sper
şi asta.
salut! de nu crezi în viitorul cărţii în print pe hârtie?
RăspundețiȘtergere(nu sunt tânăra derutată, sunt mircea, dar nu m-am descurcat să mă semnez)
Bună , Mircea ! În primul rând trebuie sa accentuez că ce scriu eu aici nu e o pledoarie pentru lectura cărţilor în format electronic. Se vrea, mai degrabă, o speranţă că printre toate cele exprimări ale creativităţii umane ce ne invadează şi ne vor invada în continuare în format "e", să se numere şi cartea, textul. Spun "text" în contextul :) "text vs. imagine". Ar fi trebuit să scriu eu o continuare dar n-am reuşit, încă...
ȘtergereCa răspuns, zic : în format "e", totul devine mult mai simplu, accesul la carte, transmiterea ei şi ...hai să nu zic nimic de cost. Şi noi, oamenii, suntem atraşi ca de magnet de acest "mai simplu". Mă întinsesem la vorbă, am şters, mai bine exemplific cu un link şi te las să tragi tu concluziile. Uite cu ce se ocupă una lume, "sapă pe aici" ( ca să citez pe cel ce mi-a trimis mie link-ul ) :
http://romania-inedit.3xforum.ro/topic/83/Romanian_E-Books/1/
Despre implicaţii... e mult de vorbit. Şi de bine, şi de mai puţin bine, şi de rău, si de mai puţin rău.
Nu pot, totuşi, să nu spun ce era în poliloghia ştearsă, dar rezum : am citit "Toate numele" şi "Pluta de piatră" pentru că... le-am primit pe mail în urma unei discuţii şi "am sărit pe ele". Mă întreb, dacă nu ajungeau la mine astfel, cât timp aş mai fi pierdut până să mă îndrăgostesc de Jose Saramago ? În bibliotecă nu aveam nicio carte a lui şi tot ce puteam spune la momentul acela era "am auzit şi eu de Saramago".
din răspunsul tău înțeleg:
Ștergere- că speri ca lumea (comunicării?, spiritului?) să nu fie confiscată în totalitate de imagine, în detrimentul textului;
- că textul pe suport electronic are tot soiul de avantaje, avantaje care nu țin propriu-zis de text, ci de electronic și care stau sub semnului lui ”mai simplu”
remarc că speranța ta, dacă e să luăm de bun argumentul ”mai simplu”-lui, ar trebui să fie deșartă, căci privitul e mai simplu decât cititul. citindu-ți răspunsul, ar trebui să nu mai credem nu doar în viitorul printului, dar nici într-al textului.
eu cred însă în viitorul printului și cred și în viitorul formatului electronic. cred mulți oameni, când discută lucrurile astea, fac o confuzie, cele două neaflându-se într-o competiție. printul nu va dispărea din mai multe motive. după mine, cel mai important este acela că noi, ca oameni, avem nevoie de material, de pipăibil. nu va dispărea niciodată fotografia pusă în print, deși avantajele fotografiei în format electronic (fișier imagine) sunt incontestabile. de fapt, cele două formate se sprijă excelent. accentele țin de nevoia individului, de circumstanțe