But...how?

Ăsta e jurnal sau ce? Dacă e jurnal... jurnal să fie, scriu despre mine, evident că nu orice despre mine, nu? Dar despre mine, pâna una-alta şi cum o fi. Când voi putea să scriu poveşti, voi scrie şi poveşti, lucru pe care sincer mi-l doresc. Sănătoasă să fiu. Hm, dacă stau să mă gândesc bine, de fapt, orice poveste pe care aş scrie-o ar fi şi despre mine, cumva...

Despre mine...  Aşa ceva... aşa ceva  nu mi s-a mai întâmplat. Sigur că am mai ascultat/văzut Concertul de Anul nou al Filarmonicii din Viena.Nu în fiecare an, din motive diverse. Anul acesta, însă, am ascultat/văzut şi...am plâns cât a ţinut concertul.

(M-am întrerupt puţin să-mi mai torn ceai în ceaşcă: întâi laptele!!! –aşa am învăţat aseară, urmărind un minunat film despre nişte minunaţi copii maturi sau maturi copii. Apoi ceaiul şi apoi o linguriţă plină cu zahăr, a spoon full of sugar. Şi... un pătrăţel de ciocolată neagră, asta e de la mine, şi iată, unul dintre gusturile copilăriei, inconfundabil, habar n-aveam ce dor mi-era de el... ) 

Concertul, da. Îmi curgeau lacrimi, multe lacrimi, de-a dreptul şuvoi.Cred că-mi şiroiau lacrimi şi zâmbeam,  de frumos. Sunetele acelea s-au dus undeva, nu ştiu unde şi nu ştiu de ce atunci. O prietenă mi-a spus că i s-a întâmplat aşa când a practicat ceva numit "respiraţia inimii". Eu n-am practicat. Posibil ca sunetele să fi practicat, ele ştiu ce, cu mine.

(Iar m-am întrerupt, era s-o fac lată, am pe foc o mâncărică de cartofi cu coaste afumate, comandă specială dată de fiică-mea...  N-am făcut-o lată . În bucătărie e un miros îmbietor de afumătură, nu de fum, dar a fost la un pas. )

M-am tot întrerupt şi cred că iar am stricat poezia. Trebuie să recunosc faptul că mie chiar îmi place să stric poezia. De ce ? Cum de ce? Ca să nu se observe cât de mult îmi place, totuşi, poezia. Trist dar adevărat. 

"How can we fix it?"

"We have to teach the witch to be happy again".

"But...how? "