Chestii din capul meu

Astăzi ar fi trebuit să fiu la muncă. Dacă nu sunt şi stau liniştită la cafea, asta se întâmplă ca o demonstraţie a faptului că nimeni nu ţi-o trage mai eficient decât tu însuţi. Mă refer la colega mea, cea cu care lucrez sâmbetele alternativ şi care atâta a dat din aripi şi din gene ca să nu lucreze sâmbăta aceasta...încât a sfârşit prin a lucra.

Azi e ziua lui fii-mea. Corect ar fi fost ziua fiicei mele, dar "ziua lui fii-mea" îmi place mai mult cum sună.
Când am născut-o eu pe fii-mea, acum 31 de ani, habar n-aveam că o nasc de importata, stresanta şi absolut non-româneasca sărbătoare Halloween.Nu era acesta singurul lucru de care nu aveam habar, dar...asta e o altă discuţie.
Va veni tot familionul aici, în casa părintească. Casa părintească, în cazul familiei noastre, este un apartament cu 3 camere, într-un bloc construit cam prin 1963. Probabil că, dacă spui "casa părintească" , descrierea ce ar urma ar trebui să fie cu totul alta decât cea pe care o am eu la dispoziţie.Eu cred însă că nu contează aspectul ci valoarea cu care desemnăm.Pentru mine, pentru sor-mea şi pentru copiii noştri, casa asta în care stau şi eu are această valoare, cea de casă părintească. Nu ştiu cum...e un soi de punct de origine.
Indiferent cum îşi gândeşte fiecare membru al familiei noastre sărbătorirea zilei de naştere, oricare dintre noi ştie că adevăratul suflat în lumânări în casa asta are loc.Şi cântatul lui "mulţi ani trăiască"...la fel. Aici e un circ întreg, fii-mea şi vărul ei cânta fals, mai exact, zbiară. Cumnatul meu le astupă gurile şi cred că am pogoane de poze cu aceasta scenă, petrecută la diverse aniversări, de fiecare dată la fel şi totuşi altfel. Va fi balamuc şi sper că şi veselie. Adevărul este că, uneori, câte o astfel de adunare ne prinde pe toţi în nişte pase de zile mari şi adunarea se sfârşeste cu dureri de burtă din cauza râsului.Sor-mea e pionul principal.Dacă este în pasă bună...nu poate rezista nimeni atacului armatei de umor şi bună dispoziţie care poate fi sora mea.Categoric, îl moşteneşte pe tata. Nu, propoziţia aceasta nu trebuia s-o scriu...dar am scris-o.Am să mă gândesc că este şi tata cu noi sau, mai bine, nu mă mai gândesc. Nu mult.

De când s-a răcit afară mă tot bântuie nişte gânduri pe care nu reuşesc să le pun cap la cap în aşa fel încât să aibă şi o logică. Subiectul este "căldura din lumină". Mă gândesc la asta cu precădere în metrou, în timp ce muzica îşi vede de treaba ei în căştile din urechile mele. Sun "retragerea" batalionului de gânduri referitoare la cotidian, la supravieţuire, la marile mizerii care se dovedesc în final a-şi fi avut originea în meschine dorinţe şi nevoi şi mă adâncesc în "teoria căldurii din lumină", "teorie" pe care pe care nu am reuşit încă să o descifrez.
Căldura este ceva ce am căutat mereu. Dar nu despre arşiţa verii, nu despre acea căldură care există pentru că...există şi care, mai nou, mă lasă fără aer, ci despre acea căldură pe care o creezi, tu, om, o creezi cu o pătură moale, cu un şal, cu un pulovăr tricotat de tine cu andrele groase. Nici măcar despre căldura unui şemineu, acea imagine-şablon a căldurii şi intimităţii nu este vorba aici, în gândurile mele. În poza cu şemineul eu mă văd, obligatoriu, şi cu un şal pe umeri sau, eventual, cu mâna cuiva pe după umeri şi parcă tot nu este suficient... Sau... nu ştiu, n-am avut şemineu niciodată.
Chestia care nu se leagă este că, pentru a atinge idealul...această căldura are nevoie, în capul meu, şi de lumină. De lumina soarelui.Poate de aceea savurez, pur şi simplu, acele zile luminoase şi nu prea reci de toamnă. Sau acele zile când ninge abundent iar pentru a mă apara de frig îmi este suficientă o canadiană uşoară dar călduroasă şi cu glugă, ca parte edificatoare a echipamentului de sub care pot să urmăresc cu nesaţ spectacolul ninsorii.

Habar n-am, nu se leagă, cred că ceea ce doresc este, de fapt, "să prind firul" căldurii care alungă frisonul, nesuferitul de frison. Îmi amintesc de el, cel mai des m-a bântuit în perioada facultăţii : 8 ore de muncă, încă 4 de cursuri...ieşeam, uneori, tremurând din fostele grajduri de lângă Opera bucureşteană. Nici nu era nevoie, măcar, să fie frig afară, frisonul dădea peste mine când mă aşteptam mai puţin. Colegii ştiau, Nae şi Tibi mă băgau rapid în maşina lui Tibi, o Dacie 1300.Îmi trecea cam când ajungeam acasă, ajungeam repede, doar vorbesc despre perioada 1984-1988...
Şi peste toate astea mai vine buluc şi o amintire, tot de la sfârşitul anilor '80, o iarnă în care, orice aş fi făcut, nu mă puteam ascunde nicăieri de frig, ajunsesem să fac tahicardii din acest motiv. Hmmm...sper ca toate astea să nu fie, de fapt, vreo premoniţie...

Habar n-am ce vreau să spun de fapt, habar n-am ce vreau eu cu căldura asta care îmi apare când sub o imagine alegorica, când sub una foarte, foarte reală.
Dar...am muzică nouă şi bună pentru mp3 player, la serviciu...tot cu metroul mă duc. Dacă fac vreo descoperire epocală...am s-o fac publică :D , sper să nu-mi fure nimeni eventuala mare descoperire... :)))))))