Run, tanti, run...

Abia recent mi-am dat seama că toată chestia asta a avut ceva de Forrest Gump.

Cam cu vreo două luni în urmă....Era o noapte de vineri în care nu mă puteam linişti, nu-mi puteam aduna gândurile care se învârteau de nebune ca bilele de la 6 din 49, nu puteam da jos de pe mine, mai exact de pe ceea ce numesc suflet al meu fără să ştiu exact ce-i aia, greutăţi - pietre de moară.Încă puţin şi m-ar fi strivit pereţii camerei mele sau canapeaua pe care mă chinuiam să adorm s-ar fi strâns brusc şi m-ar fi strivit  ca pe o muscă prinsă din greşeală într-un loc în care un mecanism a cedat. 

Ieşi, ieşi, ieşi, un îndemn venit nu ştiu de unde, m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat şi în faţa uşii mi-am dat seama că este, totuşi, trecut de miezul nopţii şi că, dacă de una singură fiind nu mi-ar fi păsat prea mult să fiu pe strazi la ora aia, n-aveam voie să-mi sperii bătrâna şi fragila mamă zbunghind-o în felul ăsta pe uşă. M-am întors în camera mea deşi nu-mi doream nimic altceva decât să alerg, să alerg de nebună  măcar cât m-ar fi ţinut suflul, să mă opresc şi apoi să alerg iar. M-am spus însă că dacă, oricum,  am amânat sau am pus de-o parte pentru foarte mult timp, poate chiar pentru tot timpul vieţii mele atâtea dorinţe, nu mai conta şi asta pentru care amânarea ar fi fost doar până a doua zi dimineaţă.

Şi iată cum, începând cu o dimineaţă de sâmbătă de iunie, am ajuns să mă număr printre alergătorii / mărşăluitorii  de toate vârstele care se întrec cu ei înşişi în parcul de lângă casa mea.

----------------------

M-am întrerupt, să văd ce mesaj am primit pe mobil. Era de la bancă, mi se reaminteşte că luni am de achitat rata, îmi vine să dau un reply la modul "ho, că ştiu".

-----------------------

În dimineaţa aceasta m-am trezit devreme dar...ploua. Şi n-aveam nimic pregătit, rămâne să ies diseară, asta e. Desigur, e necesar şi-un gugălit pe tema jogging in the rain, să aflu cum fac alţii, eu sunt un începător, un cineva care abia învaţă tips and tricks-uri, asta pe lângă lucrul cel mai important : învăţ să-mi dozez efortul, să mi-l adaptez mie şi să mă adaptez lui, ştiu că sună ciudat, dar e ca şi cum aş fi un elastic pe care vreau să-l întind cât mai mult fără să-l stric prea repede sau să-l rup. E o experienţă deosebită pentru mine. Plus plăcerea de a inspira şi a expira privind lacul ce trece pe lângă mine - ca să zic aşa. Plăcerea de a lucra la aparatele din parc privind lacul pe care se mai nimereşte, în câte o dimineaţă, câte un caiacist. Plăcerea de a simţi soarele pe faţă şi pe umerii transpiraţi de bunăvoie, ha, de bunăvoia mea. Uneori şi câte un vânticel, atât de nepreţuit de plăcut. Eu, eu cu mine şi atât. Ah, da, şi cu GPS-ul, îmi face plăcere să ajung acasă şi, înainte de a intra la duş, să privesc harta minelui cu mine.

Nu ştiu... cred că în vinerea aceea am simţit nevoia restabilirii unui echilibru între psihic şi fizic, a unei egalizări a eforturilor, chiar dacă asta înseamna să le echilibrez undeva, pe o treaptă mai sus. 

Exteriorul mă apasă foarte rău. Pe lângă chestiuni de natură personală, familială, chestiuni cu care ne confruntăm cu toţii în diverse etape ale vieţii, e... lumea din jur. O lume pe care încep să refuz să vreau să o înţeleg, căreia îmi este greu să mă potrivesc, nu pentru că asta ar necesita un efort şi mi-ar fi lene, ci pentru că nu mai văd rostul de a face efortul . O lume căreia îi dedic un citat ce l-am găsit pe net şi pe care încerc să-l traduc din engleză : "Mi-au murit florile artificiale pentru că nu m-am prefăcut că le ud". 
Să-i dedic şi-un cânticel ? Hai şi-un cânticel, s-o dau apoteotică.

Întrebarea

Ele, toate cele, n-au fost niciodată multe. Doar că ... aşa se vedea, de departe. N-are importanţă câte păreri s-au restrâns în câteva realităţi. N-are importanţă nici de ce observatorul aici de faţă le vedea ca fiind multe. Întrebarea e : de ce a devenit atât de greu să întindă mâna să le ia ?

Nerealist

Şi zice Kurt Vonnegut :
"Cu toţii ne vedem vieţile ca pe nişte poveşti, din câte mi se pare mie, şi sunt convins că psihologii, sociologii, istoricii şi atâţia alţii vor descoperi cât de util le este să înţeleagă acest lucru. Dacă un om poate supravieţui timp de 60 de ani sau mai mult, există toate şansele ca viaţa lui sau a ei, văzută ca o poveste închegată, să se fi sfârşit, iar tot ce-i mai rămâne să experimenteze este epilogul. Viaţa nu s-a terminat încă, doar povestea."

Mi se pare corect. Şi aşa, deodată, mi se pare şi absurd să te ambiţionezi să îndeşi, cu sila, povestea-n epilog, de fapt... să împingi linia The end-ului poveştii uite-aşa, cu piciorul, şi să storceşti epilogul de peretele despărţitor, doar pentru că vorbeşte lumea că, vezi Doamne, niciodată nu-i prea târziu pentru ceva, ce-o fi ăla acolo.

Total nerealist.

Cârpeală

Mi-a venit brusc să trăiesc ceva. Sigur că momentul e nepotrivit, că aşa mă apucă pe mine, numai când nu e cazul. Ar trebui totuşi să mă grăbesc, nu de altceva dar iar vine canicula şi pe mine canicula mă iubeşte cu prea mult pârjol declarat, mă sufocă, mă deshidratează şi dup-aia mi se urcă la cap unde nu face nimic, stă doar acolo, ca o beşniţă în concediu, şi strigă la mine să dau drumul la AC.

Mi-am adus aminte de una, madam Aşteptoiu, o cucoană de-o trăiam eu pe-aci, pe blog, în vara anului trecut. Cucoana asta plecase cu pluta în concediu, ajunsese într-un oraş toropit de caniculă, şi dup-aia m-am luat cu altceva şi am uitat-o pe o bancă într-un parc, să se usuce de tot, să-i treacă vremea, să-i piară cheful, să-i zgârie copiii obraznici pluta, să-i fure hoţii vâsla de rezerva, să vină seara, s-o ciupească tânţarii, iar pe-o banca alăturată să se-aşeze unii care ascultă manele pe mobil, dar fară căşti.

Îmi vine s-o iau de-acolo şi să trântesc cu ea de... Ce pereţi, că în parc nu sunt pereţi de trântit. În parc sunt numai pereţi metaforici, vreo patru. Mai bine îi scot acul (da `ncet, să n-o fărâm) , o scot din insectar cu penseta şi o pun în nisip, pe plajă. Să stea acolo să-şi amintească de tipa aia mişto, maro cu costum de baie galben, care păşea graţios prin Marea Neagră şi arunca priviri peste umăr către plajă, la gaşca aia cu-o singură femeie în componenţă - o ochelaristă cu blugii suflecaţi. Nu, nu e bine, n-o duc la mare pentru că marea îi face rău şi când ceva îţi face rău uiţi de briză. Aş duce-o la munte într-o iarnă dar canicula o să-i topească zăpada. În primăveri n-o duc nicăieri, asta se exclude din start, n-am chef de nervii ei de primăvară.

Adevărul e că pentru cucoana asta nu-mi rămâne decât toamna şi am s-o duc acolo după care n-am să mai fac nimic. Am s-o las, să văd ce face, cum se descurcă ea să trăiască, mai cu un soare blând, mai cu o seară ploioasă de stat în casă şi de cârpit găurile din umbrelă.

Şi să mai treci pe la mine...

Încă lumină dar felinarele-s deja aprinse, inutil portocaliu. Nori roz cu gri, joaca unui copil cu acuarelele noi. Şi linişte. Doar undeva, în blocul vecin, fundal sonor neinteligibil şi calm, două voci bărbăteşti într-o dicuţie oarecare, fără patimă. Un moment de linişte ivit ... înflorit?

De-acum te ştiu, prietene-moment. Nu ştiu de unde vii... dar mai caută-mă.

Şi nici măcar nu-i multă vreme de când habar n-aveam că mă ai şi pe mine pe listă, că treceai constant dar inutil pe la mine, că apăreai din când în când, aşteptând răbdător să te observ. Să mă ierţi, dar încă nu ştiam că nu doar zgomotul e viaţă.

Pedalând

Simt nevoia să vorbesc despre asta , deşi... nu se face, educaţia mea aşa zice, zice că nu se face să vorbeşti despre tine în termeni pe care alţii i-ar interpreta ca pe o laudă, chiar dacă ultimul lucru pe care vrei să-l faci ar fi să te lauzi, chiar dacă ,oricâte explicaţii ai da, va fi degeaba.
Dar... am dreptul, cred. Sunt şi pe finalul perioadei de revoltă, unul dintre motivele revoltei mele de adolescentă întârziată fiind chiar acesta : de ce trebuie să mă reţin de la a fi aşa cum sunt numai pentru că cineva sau altcineva m-ar putea considera vinovat că, fiind aşa cum sunt, îi produc disconofort? De ce să mă învinuiesc eu de victimizarea celor cărora le e la îndemână să mă găsească drept subiect pentru asta? Finalul perioadei de revoltă mă găseşte acceptând. Cred ca acceptându-mă, mai degrabă.

Defazajul este de aproximativ 10 ani, se micşorează pe măsura ce înaintez în vârstă şi ştiu că doar o Doamne fere boală gravă l-ar face să dispara complet, deşi... dacă mă uit la mama..."doar" infarctul n-a reuşit s-o facă. Defazajul a existat latent şi sub nu ştiu ce formă, n-am nicio vină şi niciun merit pentru pentru ceea ce se vede din exterior.A devenit şocant după ce am trecut pragul "40" .De ani. Mă amuza, aş minţi dacă aş susţine că nu mă făcea să mă simt bine, cum să nu te simţi bine când cei ce nu te cunosc îşi imaginează că eşti sora mai mare a fiicei tale de 20 de ani ? N-am profitat niciodată de această caracteristică în mod conştient şi în sensul de a-mi face un plan pe baza ei dar cred că profit minut de minut, fără să-mi dau seama.
Mint. O dată am pus-o la cale conştient şi asta s-a întâmplat prin intermediul unui CV postat pe net, motivul fiind nevoia disperată de job din acel moment.Am "tăiat" câte ceva din CV-ul real şi am schimbat anii de absolvire a şcolilor doar ca să fiu sigură că voi accede la interviuri, aveam 45 de ani atunci şi asta... hm... nu dădea şi nu dă nici acum tocmai bine prin CV-uri. Am ajuns la interviu, nu a părut nimănui suspectă înfăţişarea mea asa-zis de 37 de ani...Am fost acceptată şi apoi... a trebuit să recunosc, şi încă repede, falsul, pentru că el mă rodea din interior, înainte de orice altceva, cum ar fi necesitatea prezentării actelor pentru angajare. Brusc, acolo, la faţa locului, m-am pus în locul celor ce mă angajau şi mi-am dat seama că eu, în locul lor, deşi aş fi înţeles motivaţia, n-aş fi avut încredere în cineva căruia i-a ieşit aşa o minciună stupidă, că orice aş fi făcut angajată fiind acolo, n-aş fi scăpat de un soi de stigmat pe care mi l-aş fi pus eu însămi, în fiecare dimineaţă înainte de a merge la slujbă. Doamna contabilă şefă m-a privit zâmbind şi cu simpatie, doamna patroană m-a privit ca pe o ciudăţenie. Au decis, totuşi, să-mi acorde şansa de a dovedi că minciuna a fost una necesară, din disperare. Numai că...eu făcusem de aşa natură încât nu mai vroiam şansa. A fost o lecţie pe care mi-am dat-o singură. Am avut noroc atunci, oferta de nou job a venit imediat, a doua zi după interviul buclucaş, a venit ca un soi de "ia d-aci fiindca te-ai căit", de la un client al firmei de la care îmi dădusem ,din disperare, demisia.

Acum câteva zile stăteam la o cafea şi-o tigară, la locul de fumat, loc în care mă mai întâlnesc cu o colegă mai nouă. Nici acolo nu vorbim despre altceva decât despre haosul din care încercăm să ieşim la suprafaţă ca... nu-i aşa ? ca nişte fete dăştepte şi orgolioase – nu contează vârsta. Dar a venit vorba nu ştiu cum şi eu am zis ceva despre anul naşterii mele. A urmat surpriza colegei care a realizat, atunci pe loc, faptul că m-am născut în acelaşi an cu mama ei. Am rugat-o doar atat : de aci încolo să nu-mi spui "doamnă" sau "tanti" . Apoi m-am întors în birou. Apoi a sunat telefonul şi bineînţeles că următorul lucru a fost să-mi salt fundul de pe scaun şi să mi-l mut la locul faptei, n-aveam decât de coborât 20 de trepte şi apoi de urcat 20 de trepte şi eu prefer "locul faptei" descrierilor prin telefon. Undeva la jumatătea urcuşului în viteză m-am oprit brusc, întrebandu-mă : oare aşa reacţionează o cucoană de 52 de ani ? Nu, nu despre înfăţişare e vorba, de fapt, şi nu, aceste gânduri nu-mi vin degeaba în minte. Ceva se schimbă şi fiecare celulă a organismului meu ştie asta, doar că întregul refuză să traseze linia de demarcaţie. Pentru că nu ştie unde. Pentru că nu vrea s-o traseze prea sus dar nici prea jos. Pentru că... uh. Story of my life.

Nuştiuceamavut

Ceva se-ntâmpla. Nu cu mine, cu cei din jurul meu. Parcă dăduse strechea-n toţi, nu mai puteam vorbi cu nimeni fară să aud nuştiuceai. Părea a fi un cuvânt la modă sau cam aşa ceva. Unii, ca să mă încurce şi mai rău, după ce-mi ziceau nuştiuceai, adăugau şi de la o vreme.

Ieri stăteam la birou şi lucraaam, şi lucram. Cum stăteam eu aşa, cu spatele la uşă--cum stau de obicei pentru că aşa mi-e pus birou--un coleg intrat pe uşa în cauză zice către colega din dreapta mea : Colega, da’ de ce ecranul tău e alb iar ecranul colegei din stânga ta e verde şi galben? Realizez că se referă la fişierul Excel în care lucram şi am o revelaţie : mă aflu în perioada nuştiuceai verdegalben. Nu m-am sculat brusc în picioare să strig "Evrika!" , am strigat numai în capul meu pentru că mă simţeam prea bine în poziţia tăcut. Lucraaam, lucram şi savuram tăcerea, mă aruncasem în ea ca-n valuri şi de-acuma stăteam locului să vină tăcerea valuri-valuri peste mine.
Ce revelaţie am avut ? Păăăi... asta : furia n-are rost. În special la o fatăbunăşiamabilă demultdesemnatăcaatare n-are rost. N-are rost să te zbaţi să explici că furia ta are o motivaţie, nimeni nu va înţelege nimic. Ba nu, va înţelege nuştiuceai şi diversele-i declinări/conjugări de tipul nuştiuceare Anna de la o vreme că nu te mai poţi înţelegecuea, unde înţelegecuea se traduce prin "să facă ea că numai ea ştie" dar nuştiuceare, crecăestresată.Că uite cum scriu şi m-ar putea apuca nuştiuceamul furios, doar că... nu-l mai vreau, mi-l refuz.

Ce-i asta ? Păi... acel comod (pentru unii) numai ăla/aia ştie, şi dacă numai ăla/aia ştie... ce rost are să se mai străduiască cineva să afle ceea ce ştie ăla/aia? Dar cum s-a făcut de numai ăla/aia ştie când ştiutul acela a fost şi a rămas la îndemâna oricui? Nuştiuceam de-mi pun întrebări existenţiale, n-avem timp de întrebări existenţiale, noi acuma suntem în sezon şi avem treabă şi dacă avem treabă... să facem ! Ia fă tu, Anna, că tu ştii cel mai bine !

---------------------------------------------------------

Începutul acestui an m-a găsit cu-o furie confuză, difuză, punctul de origine al unui vector ce şi-a găsit apoi, în mica lui zonă de acţiune, direcţia. Acum ştiu că furia n-are rost. Dar are rost să-nveţi să negociezi , fie şi la bătrâneţe, ceea ce eşti din unicul motiv că aşa eşti.

Ca întotdeauna... a fost doar vina mea, nu ?

Praf de-o ploaie

Peste zi, încordarea, enervarea, frustrarea, particulele din rănitul orgoliu de a fi om şi nu maşină de calcul cu reacţii determinate de codul dacă şi numai dacă atunci rezultă ce-am programat... toate astea mi-au circulat , haotic, prin tot corpul. Acum par a se fi adunat într-o masă gelatinoasă şi verde, localizată în zona toracelui şi a cărei formă şi consitenţă exclud probabilitatea sublimării prin lacrimi. Aş putea însă s-o pândesc şi când am s-o simt undeva în zona gâtului, aş putea să bag două degete şi s-o vomit. Poate că asta şi fac acum, sublimez prin vomă editată în format HTML.

Deşi până mâine dimineaţă mai sunt aproximativ 5 ore, e totuşi o noapte. Nu-mi place noaptea pe care nu pot s-o dorm. Dar s-ar putea să-mi placă, cine ştie când, dimineaţa de după acea noapte în care mi-am amintit că n-am nimic a aştepta de la nimeni.

Aş putea să-mi organizez o dimineaţă devreme , să-mi pun portofeul, lunch-ul şi cartea în geanta aia mare de poştăriţă şi să-mi merg aşteptările pe jos, pe distanţa a câte staţii de metrou mi-or trebui ca să-mi le calc bine de tot în picioare, să le las praf de spălat de-o ploaie de primăvară.

Just counting

Counter-ul "îmi spune" că, cel puţin în cazul meu, furia creşte nu doar cantitatea de adrenalină ci şi numărul de vizitatori ai acestui loc virtual.

Sigur că ceea ce voi face va fi "s-o trag pe Academiei", dar nu mă pot abţine, totuşi, de la a pune o întrebare : oare cu tristeţile mele s-ar întâmpla la fel ? Ştiu deja răspunsul, dar se pare că e vremea întrebărilor retorice.
Am şters un post, nici primul şi sigur nici ultimul. Uneori nu le mai văd rostul. Doar rareori mă înfurie.

Dezarmant

Astăzi îmi vine foarte greu să plec de-acasă, să părăsesc micul meu Univers, cel pe care mi-a fost aşa greu să-l creez . N-am niciun chef să ies pe uşă, armamentul din dotare – sabia de lemn şi scutul găurit- atârnă cam greu astăzi, hei-rup-ul a întredeschis ochii, a căscat, apoi s-a întors pe partea cealaltă şi-a adormit la loc.

E dezarmant de luni.

About

Aha.Nimicul ăsta nu-l înţeleg, spune-mi tu de ce nu-l înţeleg, ba nu, taci din gură, lasă-mă să pricep singură, ce, tu nu şti că cel mai bine pricep dacă "sap" singură, de ce îmi dai lecţii?

Nu înţeleg de ce crezi că mint şi mint incredibil de prost. Te-ai gândit că poate chestia aia ce-ţi pare trombon născocit la repezeală e chiar adevărul?

Da, ştiu, ar fi trebuit să fiu matură şi înţeleaptă dar...nu pot, n-am timp, tu nu vezi câte lucruri sunt de aflat?

Azi mi-a trecut ceva prin minte, ceva fermecător şi vreau să mă gândesc la asta. N-are o bază temeinică? Poate că ai dreptate dar la asta am să mă gândesc mâine. Consecinţe, zici? Acuma n-am timp de asta dar nu cumva să-mi răneşti orgoliul asumându-ţi-le tu !

Damn,am uitat, iartă-mă.

Damn, eu ştiu că e ultima sută de metri dar n-ai cumva idee unde naiba mi-am pus sprint-ul ?
------------------------------------------

Are dreptate soră-mea : ca să mă suporţi, e necesar să mă iubeşti, ceea ce, adaug eu, e foarte uşor de iniţiat dar tare greu de menţinut în funcţiune. Drept pentru care poate că ar fi mai sănătos să nu apeşi pe butonul de start. Deşi...

mp3 player

Personajul principal e în mers. Camera de filmat îi urmăreşte drumul, din când în când surprinde un vârf de cizmă. Pe scara rulantă, prin zăpada proaspăt aşternută. Fond muzical : Santana, Earth's Cry Heaven's Smile. Nici că se putea un fond muzical mai potrivit pentru flashback-uri : doi tineri râzând şi tâvălindu-se prin zăpadă, mocirlă şi haită de câini în Parcul Circului, o tânăra mamă coborând singură din tramvai în viscolul de-afară, încercând să ferească pruncul, pachetul gol de Camel aruncat într-un coş de hârtii din sala Tribunalului. Scările...Camera surprinde un vârf de pantof, de Guban, parcă...

Cut ! "Singura ta problemă este că te crezi important! "

Oh, shut up, dr. Schadenfreude, treci înapoi, în povestirea lui Trout ! E filmul ei !

Şi se mai crezu importantă preţ de 3 secunde, cât să scuture, cu un gest feminin şi teatral zăpada de pe-o creangă de tufă ornamentală de pe marginea aleii.

Next : Pink Floyd, Time

Ieşirea

Ştiam ce este şi, dacă m-ar fi întrebat cineva cum aş denumi-o, tot mâzgă i-aş fi spus. Numai că nu mi-am dat seama cât e de densă decât după ce m-am relaxat şi toate mail-urile, telefoanele, cererile, ordinele, laudele, reproşurile, isteicalele, râsetele nervoase sau eliberatoare au început să se scurgă de pe mine lăsând dârele inconfundabile ale încordării în retragere.

Din perspectiva mea, e limpede gândul că la bătălie trebuie să mergi cu-o sabie, fie ea şi de lemn, mai ales atunci când inamicul e câtă frunză şi iarbă şi mult dincolo de teritoriul job description-ului iar conştientizarea numărului acestuia copleşitor te-a prins cu pantalonii-n vine, vorba unei simpatice colaboratoare din Timişoara. Eu cred că am o sabie de lemn încorporată şi ea se cheamă ambiţie, ambiţia de a nu ceda tu în faţa ta.Mda. Asta ar fi varianta pentru public. Varianta adevărată e ... orgoliul de a nu ceda pe scenă, cu publicul de faţă. Sau, în fine, o oarecare combinaţie între cele două.

Şi pentru că hoardele încep să se retragă şi mă ocup cu bucătaria în spitalul de campanie, în timp ce învârt ca robotul în oale Excel ...se iţeşte la orizont o altă bătălie, mult mai grea. E bătălia personală cu nimic n-are rost-ul, e bătălia-consecinţă. Nu poţi mânui o sabie de lemn fără să faci fie şi doar febră musculară şi de-ar fi vorba doar de-atât...tot ar fi bine. Da, e drept, am avut şi vom avea de toate pe masă, am plătit toate dările şi-a mai rămas şi de ceva cadouri .Dar nu pot să nu mă întreb : oare chiar merită să te umpli de mâzga stress-ului şi-a oboselii şi-apoi să stai să râcâi la ea , pe alocuri poate cu pielea psihicului tău cu tot?

Acuma mă gândesc la soft, de fapt, la SOFTUL, la cel despre care cei cu decizia spun că va veni să ne mai scoată, pe noi, cei câţiva oameni angrenaţi în bătălie, din chestia asta în care ne-am băgat. Îmi pare rău că nu ştiu să-l fac eu pentru că, dintre toţi participanţii la bătălie, sunt cea care ştie cel mai bine toate întrebările la care un soft ca acesta ar trebui să răspundă, ştiu şi acele întrebări care nu s-au pus încă. Îmi pare rău că nu ştiu să-i vorbesc lui "The Machine" pe limba ei. Aş avea o grămadă de chestii să-i spun. Pentru că nu ştiu asta, va trebui să ştiu ce să-i spun "traducătorului". Aş face bine să-mi notez acum, am auzit eu, din greşeală, cum a zis tanti Urania că o să-mi plece Mercur din teritoriul zodiacal şi o să am probleme cu comunicarea... Deşi pare ciudat, a mă gândi la construcţia aceasta nu e stress şi nu mă oboseşte. Ba chiar mă face să vreau să scriu cu pixu’ pe hârtie. Şi chiar de promisiunea cu softul va rămane doar promisiune... nu pierd nimic gândindu-mă. Dimpotrivă, câştig.

Câştig aşa cum am recâştigat, incredibil poate, dar am recâştigat şi sper să n-o mai pierd, legătura mentală cu cartea, cu muzica, cu...sună ca naiba să spun "cu natura". Ce legătură cu natura poate exista între un angajat cocoşat de suprasarcini şi drumul său până la metrou şi de la metrou? Ei bine, există şi am şi scris în capul meu un post, în timp ce un soare incredibil de luminos al acestei ierni amplifica acordurile unui excepţional Gem cu Eric Johnson venind din căşti . Sau poate că era invers. Apoi... am uitat ce "scrisesem". Am dezvoltat, culmea sau poate că nu, tocmai în această perioadă supraîncărcată, un soi de dependenţă de cititul în metrou.Bine...şi de acea oră cu cartea în pat, cu tot cu necazul de dimineaţă, cel că iar am adormit cu cartea în mână. Am realizat , cu bucurie, că înteleg şi pot citi uşor Art was’t quite crime, că pot fi şi eu un adolescent ce vrea să schimbe lumea citind Little Brother şi că mă uit ciudat la un hypermarket (am ajuns, totuşi, într-unul dintre ele, după ceva de-ale gurii) din motiv de prima parte din Makers. Legat de Little brother... am mai scris un post în minte despre cum ţi se poate oferi locul pe scaun în metrou dacă ai 1.55 m, o ditamai geanta pe umăr, canadiana pe braţ şi vrei să citeşti ediţia hardcover în limba română fără să te ţii de nimic... Şi apoi... Kurt Vonnegut... dar despre asta chiar am scris, pe undeva.

Şi e Crăciun. Pentru că vineri n-am fost la job, credeam că trebuie să merg astăzi. Norocul meu că am fost ajutată să-mi dau seama , din timp, că nu trebuie. Aşa că ieri am dormit aproape toată ziua, ştiind că îmi rămâne ziua de astăzi ca să savurez cateva chestii : darurile de la Moşu’"real", stând turceşte pe pat, ca în copilărie, în timp ce ascult darul de la Moşu’ virtual, 100 Great Guitar Solos.

Nu întâmplător

Există locuri în care respir linişte. Inspir şi expir .A expira linişte înseamnă mult pentru mine. Înseamnă că liniştea a trecut prin mine făra s-o prelucrez , fără s-o contorsionez aşa cum bine ştiu s-o fac.Exista locuri în care liniştea mea nu strigă.

Şi poate că nu întâmplător acestea sunt locurile în care mă întreb dacă liniştea poate avea ecou şi dacă de ecoul liniştii mele cineva-undeva ar putea avea nevoie ca de... aer.

Şi poate că nu întâmplător acestea sunt locurile în care înţeleg că Moş Crăciun...vine pentru toţi copiii dar numai fraierii cartierului îşi scriu povestea ca şi cum Moşul şi-ar gândi darurile doar pentru ei.

Lost in translation

Ţi-aş scrie o poezie într-un limbaj uitat, acela cu sunete-litere-semne ce se ajung din urmă pe tăcute şi se aleargă unele pe altele în cercuri.

Ţi-aş şopti la ureche două cireşe de mai.

Dar uite-mă cum stau pe-aici pe undeva şi-ţi povestesc despre această zăpadă ca un dialect al prognozei meteo.

------------------------------------------------------------

Later edit :
Nasol să n-ai treabă la birou la o săptămână distanţă de a fi avut treabă în draci şi cu perspectiva de a avea din nou, într-o zi-două.

Şi, de la "pol" la "pol", de la română la japoneză :

私はあなたの言語の詩は、音を手紙にサインアップをキャッチするとなり、サイレント各界では他の実行を記述します。

私はあなたの耳の中にさらに2つのチェリーの言葉をささやいた。

私の周りはここのどこかに座ると、天気予報の方言としての雪をご紹介しかし、見て。

şi înapoi:

Sunt poezia dvs. de limbă, semn sus şi de captură litere şi sunete, în toate cercurile pentru a descrie executarea tăcut altă parte.

De asemenea, am şoptit în ureche două cuvinte de un cireş.

Eu am să stau pe aici pe undeva, ci ca o introducere la zăpadă dialectul vreme, uite.

... am descoperit cum as putea scrie texte de texte...

Nah, şi dacă eram în ziua "o zi fără Google" ? :))))

Un om în straturi

Primul strat este o sită cu ochiuri mari, poţi trece uşor şi poţi crede că s-a întamplat acel "cu tine am reuşit"... Poţi ţopăi într-un picior, ştiu că celălalt este rănit şi vreau sincer să ţi-l ştiu vindecat.Nu ştiu să fac prea multe în sensul acesta, nu ştiu pentru că nu cred în vindecarea prin ţopăiala, dacă stau să mă gândesc bine...nici în vindecare NU MAI cred, poate doar în transformare, în acea operaţiei dificilă şi de lungă durată pe care o faci TU asupra TA, târându-ţi, o vreme, piciorul şi spunând celorlalţi că ai doar o nesuferită şi puţin jenantă bătătură.Ceva din mine va ţopăi alături de tine, vom sări şotronul acela pentru ca şi eu vreau, pentru că şi pe mine mă doare un picior, fie şi prin simpatie şi pentru că...da,undeva între primul şi al doilea strat mai oscilez încă, acolo sunt toate dubiile mele, toate neînţelesele mele. Vom ţopăi pe al doilea strat al meu pentru că există şi al doilea, pe ce credeai că ţopăim?
Acum începe deja să se complice pentru că eu m-am complicat, pentru că, oricâte straturi mi-aş fi construit...mă voi complica întotdeauna.E o sechelă, nu sunt un erou.

Când piciorul rănit te va durea mai puţin, vei observa că exista şi un al doilea strat şi vei dori să treci de el.Numai că...al doilea strat e o sită deasă.Ai avea două variante : să aştepti până ce voi putea să-i lărgesc puţin ochiurile sau...să treci prin aruncare cu praştia. Poftim, ai trecut, în singurul mod pe care îl ştii, pe care îl crezi viabil.Înţeleg, crezi sincer că oamenii cu straturi ar trebui să funcţioneze fără straturi pentru că...aşa crezi că funcţionezi şi tu, îţi place să crezi asta, poate şi pentru că asta îţi dă un aer exotic sau unul de erou şi astfel piciorul pare că te doare mai puţin.
Ai trecut prin sfâşierea stratului şi acum ţopăi în continuare şi crezi că ţopăi de drept.N-am să-ţi spun, n-am să spun încă nimic, ştiu că încă te mai doare piciorul şi încă mai cred că te vei opri şi vei vedea, încă mai cred că vom repara, împreună, gaura făcuta cu ajutorul praştiei. Dar...nu. Nu vezi şi am înţeles deja că nu vei vedea niciodată. Şi atunci va trebui să te opresc din ţopăială şi să-ţi arăt al treilea strat.

E scutul, pe ce credeai că ţopăi, singur, de data asta?

Trebuia, era onest să-ţi arăt că atunci când m-am recompus, m-am recompus cu straturi? Posibil, dar dacă aş fi putut să fac asta...n-aş mai fi fost un om cu straturi de apărare.

Iar ceea ce ma nedumereşte este asta : de ce există oameni care totuşi, înţeleg ? Pentru că dacă n-ar exista...aş fi singură, singură, singură. Dar...nu sunt. :)

Încă o pagină

Pocnesc din degete cu mintea şi scot din pălărie batiste viu colorate şi înnodate între ele.Un şir luuung de batiste, se termină batistele-încep eşarfele, dantelele, Richelieu-rile, la naiba, fularul ăsta de lână netoarsă ce caută aici, dacă insist te pomeneşti că scot şi o cârpă plină de praf..

Am pus Oscarul la loc, azi suntem în 4. Mai "mestec" ,însă, la ziua de ieri, nununu, n-am s-o las să plece aşa uşor. N-a fost another ordinary day şi unele întâmplări sunt prea...sunt prea...sunt... gânduri materializate, exact acele gânduri care contează.
Fraza zile : "nu mi-o zăpăciţi de cap pe mama, că... eu rămân cu ea..." Ai zice că cineva a scos o cârpă de praf din pălărie, dar de fapt... a fost un Richelieu. Şi, în acelaşi timp, o pătură călduroasă, de lână. În spatele unor cuvinte chiar stau fapte, ba nu, în faţa lor. Stau ca o strajă, stau ca o mărturie, ca un far în noaptea cuvintelor. Faptele repun cuvintele în drepturi.

Câinele umbla c-un os în gură, un "os" din acela de curăţat dinţii.Câinele acesta a fost inteligentă de mică, ştia că la vârsta asta riscă să şi-i cureţe de tot aşa că s-a gândit : "mai bine îl ascund". Da, dar unde? Pe toate canapelele sunt oameni, în bucătărie nu se ascund oase, de acolo se fură oase, mă rog, se furau, mai la tinereţe... şi...shit, debaraua mi-au interzis-o demult, de unde era să ştiu că nu voi putea să diger punga aia roşie din plastic şi că voi lăsa urme? Şi nu luasem decât o gură din ea...şi iar mi-am amintit de veterinarul ăla care m-a întrebat dacă sunt struţ...

Mda. Acuma...câinele doarme ca porcu’. Şi eu m-aş culca la loc şi-aş mai şi visa câte ceva, dar...

Gata, la muncă !

In fact...

... here’s just another ordinary day.
Aşa şi e. Aşa am vrut mereu să fie.Ei, poate nu mereu, cred că în copilărie...nu.
Cineva s-a plimbat ieri prin blogul acesta al meu.Curioasă în legătură cu ce anume l-ar fi putut interesa, m-am ţinut după acel cineva şi am nimerit fix peste o melodie pe care n-am ascultat-o de bunăvoie demult, probabil de când am postat-o pe blog, melodie care îmi mai bântuie mintea uneori şi de fiecare dată mă trimite cu vreun sfert de secol în urmă, într-o Dacia 1300.

Şi pentru că am chef să-mi cedez şi să mă simt cu un Oscar în mână (nu mi l-a oferit nimeni, dar n-are nimic, mâine îl pun la loc, în acelaşi loc din care l-am luat) ... mai postez melodia o dată:



Şi încă una:


În viaţa asta...a fost cum a fost, încă e aşa cum e.Cu bune, cu rele...la urma-urmei, viaţa oricui poate ajunge să fie judecată prin reale sau virtuale locuri, trăind...îţi asumi şi asta. Aia ie, vorba filozofului bulgar... şi...maybe next time...

Nu e trist, e asumat.
Mai mult, cred că acestea sunt cele frumoase sunete de chitară pe care le-am auzit vreodată. Dacă aş putea, le-aş lansa printre stele dar... să rămână şi aici...

Update

Update la cercetarea "căldurii din lumină", un exemplu practic ce ar putea fi un important punct de sprijin în dezvoltarea teoriei.
Îl menţionez aici ca să nu uit iarăşi sau...mă rog, ca să nu mai am nici o şansă să mă pot preface că am uitat :



Cu această ocazie îmi exprim regretul că nu am putut să embed ceva făcut de mine şi a trebuit să împrumut ceva de pe You Tube.
De asemenea, îmi exprim de pe acum regretul de a avea slăbiciunea aceasta inadmisibilă care mă face să recunosc făra să mă forţeze nimeni faptul că m-a foarte impresionat aceasta piesă şi că, mergând eu pe Barbu Văcărescu cu paşi grăbiţi deorece era târziu ca de obicei, am avut aşa...o secundă în care am vrut s-o iau la goană într-o direcţie imaginară spre un loc imaginar în care ar fi putut exista un personaj care ar fi putut cânta aşa ceva sau gândi într-un fel asemănator, în acel moment sau în general, nu de altceva...dar mi-ar fi putut fi de mare folos la definitivarea teoriei...
Pe bune, Anna, aşa ceva "nu se face", "nu se zice".

Mă duc la notariat, trebuie să fac o intabulare.

Chestii din capul meu

Astăzi ar fi trebuit să fiu la muncă. Dacă nu sunt şi stau liniştită la cafea, asta se întâmplă ca o demonstraţie a faptului că nimeni nu ţi-o trage mai eficient decât tu însuţi. Mă refer la colega mea, cea cu care lucrez sâmbetele alternativ şi care atâta a dat din aripi şi din gene ca să nu lucreze sâmbăta aceasta...încât a sfârşit prin a lucra.

Azi e ziua lui fii-mea. Corect ar fi fost ziua fiicei mele, dar "ziua lui fii-mea" îmi place mai mult cum sună.
Când am născut-o eu pe fii-mea, acum 31 de ani, habar n-aveam că o nasc de importata, stresanta şi absolut non-româneasca sărbătoare Halloween.Nu era acesta singurul lucru de care nu aveam habar, dar...asta e o altă discuţie.
Va veni tot familionul aici, în casa părintească. Casa părintească, în cazul familiei noastre, este un apartament cu 3 camere, într-un bloc construit cam prin 1963. Probabil că, dacă spui "casa părintească" , descrierea ce ar urma ar trebui să fie cu totul alta decât cea pe care o am eu la dispoziţie.Eu cred însă că nu contează aspectul ci valoarea cu care desemnăm.Pentru mine, pentru sor-mea şi pentru copiii noştri, casa asta în care stau şi eu are această valoare, cea de casă părintească. Nu ştiu cum...e un soi de punct de origine.
Indiferent cum îşi gândeşte fiecare membru al familiei noastre sărbătorirea zilei de naştere, oricare dintre noi ştie că adevăratul suflat în lumânări în casa asta are loc.Şi cântatul lui "mulţi ani trăiască"...la fel. Aici e un circ întreg, fii-mea şi vărul ei cânta fals, mai exact, zbiară. Cumnatul meu le astupă gurile şi cred că am pogoane de poze cu aceasta scenă, petrecută la diverse aniversări, de fiecare dată la fel şi totuşi altfel. Va fi balamuc şi sper că şi veselie. Adevărul este că, uneori, câte o astfel de adunare ne prinde pe toţi în nişte pase de zile mari şi adunarea se sfârşeste cu dureri de burtă din cauza râsului.Sor-mea e pionul principal.Dacă este în pasă bună...nu poate rezista nimeni atacului armatei de umor şi bună dispoziţie care poate fi sora mea.Categoric, îl moşteneşte pe tata. Nu, propoziţia aceasta nu trebuia s-o scriu...dar am scris-o.Am să mă gândesc că este şi tata cu noi sau, mai bine, nu mă mai gândesc. Nu mult.

De când s-a răcit afară mă tot bântuie nişte gânduri pe care nu reuşesc să le pun cap la cap în aşa fel încât să aibă şi o logică. Subiectul este "căldura din lumină". Mă gândesc la asta cu precădere în metrou, în timp ce muzica îşi vede de treaba ei în căştile din urechile mele. Sun "retragerea" batalionului de gânduri referitoare la cotidian, la supravieţuire, la marile mizerii care se dovedesc în final a-şi fi avut originea în meschine dorinţe şi nevoi şi mă adâncesc în "teoria căldurii din lumină", "teorie" pe care pe care nu am reuşit încă să o descifrez.
Căldura este ceva ce am căutat mereu. Dar nu despre arşiţa verii, nu despre acea căldură care există pentru că...există şi care, mai nou, mă lasă fără aer, ci despre acea căldură pe care o creezi, tu, om, o creezi cu o pătură moale, cu un şal, cu un pulovăr tricotat de tine cu andrele groase. Nici măcar despre căldura unui şemineu, acea imagine-şablon a căldurii şi intimităţii nu este vorba aici, în gândurile mele. În poza cu şemineul eu mă văd, obligatoriu, şi cu un şal pe umeri sau, eventual, cu mâna cuiva pe după umeri şi parcă tot nu este suficient... Sau... nu ştiu, n-am avut şemineu niciodată.
Chestia care nu se leagă este că, pentru a atinge idealul...această căldura are nevoie, în capul meu, şi de lumină. De lumina soarelui.Poate de aceea savurez, pur şi simplu, acele zile luminoase şi nu prea reci de toamnă. Sau acele zile când ninge abundent iar pentru a mă apara de frig îmi este suficientă o canadiană uşoară dar călduroasă şi cu glugă, ca parte edificatoare a echipamentului de sub care pot să urmăresc cu nesaţ spectacolul ninsorii.

Habar n-am, nu se leagă, cred că ceea ce doresc este, de fapt, "să prind firul" căldurii care alungă frisonul, nesuferitul de frison. Îmi amintesc de el, cel mai des m-a bântuit în perioada facultăţii : 8 ore de muncă, încă 4 de cursuri...ieşeam, uneori, tremurând din fostele grajduri de lângă Opera bucureşteană. Nici nu era nevoie, măcar, să fie frig afară, frisonul dădea peste mine când mă aşteptam mai puţin. Colegii ştiau, Nae şi Tibi mă băgau rapid în maşina lui Tibi, o Dacie 1300.Îmi trecea cam când ajungeam acasă, ajungeam repede, doar vorbesc despre perioada 1984-1988...
Şi peste toate astea mai vine buluc şi o amintire, tot de la sfârşitul anilor '80, o iarnă în care, orice aş fi făcut, nu mă puteam ascunde nicăieri de frig, ajunsesem să fac tahicardii din acest motiv. Hmmm...sper ca toate astea să nu fie, de fapt, vreo premoniţie...

Habar n-am ce vreau să spun de fapt, habar n-am ce vreau eu cu căldura asta care îmi apare când sub o imagine alegorica, când sub una foarte, foarte reală.
Dar...am muzică nouă şi bună pentru mp3 player, la serviciu...tot cu metroul mă duc. Dacă fac vreo descoperire epocală...am s-o fac publică :D , sper să nu-mi fure nimeni eventuala mare descoperire... :)))))))