Cârpeală

Mi-a venit brusc să trăiesc ceva. Sigur că momentul e nepotrivit, că aşa mă apucă pe mine, numai când nu e cazul. Ar trebui totuşi să mă grăbesc, nu de altceva dar iar vine canicula şi pe mine canicula mă iubeşte cu prea mult pârjol declarat, mă sufocă, mă deshidratează şi dup-aia mi se urcă la cap unde nu face nimic, stă doar acolo, ca o beşniţă în concediu, şi strigă la mine să dau drumul la AC.

Mi-am adus aminte de una, madam Aşteptoiu, o cucoană de-o trăiam eu pe-aci, pe blog, în vara anului trecut. Cucoana asta plecase cu pluta în concediu, ajunsese într-un oraş toropit de caniculă, şi dup-aia m-am luat cu altceva şi am uitat-o pe o bancă într-un parc, să se usuce de tot, să-i treacă vremea, să-i piară cheful, să-i zgârie copiii obraznici pluta, să-i fure hoţii vâsla de rezerva, să vină seara, s-o ciupească tânţarii, iar pe-o banca alăturată să se-aşeze unii care ascultă manele pe mobil, dar fară căşti.

Îmi vine s-o iau de-acolo şi să trântesc cu ea de... Ce pereţi, că în parc nu sunt pereţi de trântit. În parc sunt numai pereţi metaforici, vreo patru. Mai bine îi scot acul (da `ncet, să n-o fărâm) , o scot din insectar cu penseta şi o pun în nisip, pe plajă. Să stea acolo să-şi amintească de tipa aia mişto, maro cu costum de baie galben, care păşea graţios prin Marea Neagră şi arunca priviri peste umăr către plajă, la gaşca aia cu-o singură femeie în componenţă - o ochelaristă cu blugii suflecaţi. Nu, nu e bine, n-o duc la mare pentru că marea îi face rău şi când ceva îţi face rău uiţi de briză. Aş duce-o la munte într-o iarnă dar canicula o să-i topească zăpada. În primăveri n-o duc nicăieri, asta se exclude din start, n-am chef de nervii ei de primăvară.

Adevărul e că pentru cucoana asta nu-mi rămâne decât toamna şi am s-o duc acolo după care n-am să mai fac nimic. Am s-o las, să văd ce face, cum se descurcă ea să trăiască, mai cu un soare blând, mai cu o seară ploioasă de stat în casă şi de cârpit găurile din umbrelă.

S-o descurca ea...

Am uitat-o pe săraca Ştepty în concediu. Şi tristă.

Nu prea ştiu ce să mai scriu despre ea. Uneori îmi pare că nici n-o cunosc, de fapt.Serios acuma, m-am apucat eu, dar... ce să fac eu cu ea, în continuare? Ce personaje şi întâmplări să-i scot eu în cale fără să o transform într-un soi de Alice de blog? "Blogolumea" e plină de Alice iar eu nu pot să-i fac aşa ceva lui Ştepty, nu pot s-o fac o altă Alice, nemernicul ei de orgoliu nu m-ar ierta, probabil, niciodată.

Nu ştiu ce să fac, aşa că am s-o las, deocamdată, acolo, pe o bancă, într-un parc al unui oraş torpit .

S-o descurca ea...

Poate că la un moment dat va trece cineva şi o va întreba "Vă simţiţi bine? Vă pot ajuta cu ceva?" aşa cum a întrebat-o tânărul acela, nimerit din întâmplare pe drumul acela de coşmar, din noaptea aceea de coşmar cu fundal de urlete de câini în Parcul Circului... şi ea se va scutura şi va pleca mai departe. În concediu, desigur.

Sau poate că năucile o vor lăsa în pace. Poate că va scoate cartea din rucsac şi tristetea ei se va disipa pentru că va trebui să fie foarte atenta la imaginea cu Lok şi Fa, ascunşi de coroana stufoasă a copacului mort, pândindu-şi soarta fără să ştie că asta fac.

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 4.

Plăti cafeaua şi plecă , fără ţintă, pe străzile oraşului necunoscut. Pluta? N-avea nevoie de ea. Se întristase şi obiectul de camuflaj n-ar fi făcut altceva decât să-i adânceasca tristeţea.

Momentul de amuzament şi oarece amintiri trecuse. Încercă să-şi imagineze ce căuta domnul acela, în miezul zilei, studiind personaje feminine rătăcite pe terasa unei cafenele. Şi-l imagină ca fiind şoferul patronului pe care patronul îl trimisese să-i spele maşina sau sa-i ia copilul de la şcoală. Sau poate că era angajat la Administratia financiară iar şefii şi colegii îl ştiau plecat într-o importantă misiune de recuperare de bani la buget. Apoi îşi spuse : "termina madam, ştii bine că a propti şabloane pe oameni te scoate din sărite fie şi ca exerciţiu". În plus , cuvinte ca "bani la buget" aveau darul de a trânti pe oricine, în aceasta perioadă, de o realitate crudă, realitatea traiului sub vremi.

Oraşul era pustiu şi ofilit, înfrânt parcă de soarele nemilos şi acesta era, mai mult ca sigur, doar motivul aparent al înfrângerii , doar o oglindire în ochii unui trecător nimerit din întâmplare pe străzile sale pustii.

Exista şi un parc, îngrijit . Găsi o bancă, la umbra unui tei. Vis-a vis, o tufă de caprifoi cu florile pârjolite cerea , parcă, ajutor.

Ştepty lăsă tristetea să curgă, nu era nimeni în jur, n-avea nevoie de mască.

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 3.

El şi ea la mare, cazaţi în acelaşi hotel. Vecini de cearceaf , pe plajă. Priviri pe furiş pe deasupra ochelarilor de soare, liber la privit prin . La cină...niciodată la aceeaşi masă dar la mese apropiate între ele. "Oare mi se pare sau pe mine mă studiază? Oare să o întreb cât e ceasul, oare să-l întreb de unde şi-a cumpărat apărătoarea de soare pentru nas ? Oare să o invit la un Cico? Dar dacă mă va refuza politicos? De ce s-a aşezat astăzi la altă masă, oare o studiază pe bruneta din stânga ? De ce întârzie, de ce întârzie astăzi la plajă? Sau... i s-a terminat sejurul? Nu, uite-o, a fost probabil să-şi cumpere acest costum de plaja nou care îi şi vine suuperb"...
Tensiunea creşte, şi creşte şi ...
...în final, unul dintre ei sparge gheaţa în ultima zi de sejur a celuilalt.
Aici, domul Apostol, care prezentase istoria ca fiind trăită de un prieten al său, vine cu o propunere : toţi cei aflaţi singuri la mare, inclusiv sau mai ales cei care la plecarea de acasă nu-şi doreau nimic altceva decât să fie absolut singuri, să poarte ceasurile de mână invers, cu cadranul întors către încheietura mâinii.Acest semn de recunoaştere ar ajuta la orientarea mai rapidă în teren şi evitarea confuziilor regretabile, spunea dumnealui.

Pe Ştepty o pufni râsul, din motivul unu şi motivul doi (Ştepty trebuia să aibă, întotdeauna, minim două motive pentru orice, aşa era ea, Ştepty) .
Motivul unu era amintirea figurii "nevinovate" a Alinei care, după ce a ascultat foarte concentrată povestirea necazurilor prietenului povestitorului, l-a întrebat pe domnul Apostol : "Dar... tipa era minionă, nu-i aşa" ? căci era de notorietate faptul că domnului Apostol îi plăceau minionele deşi se făcea că nu le vede.
Motivul doi era compus din doi a şi doi b, doi a se referea la faptul că povestea era absolut depăşită de realitatea zilelor noastre (câtă lume mai poartă ceas de mână, nu ? ) iar doi b se referea la faptul că, nu se ştie de ce, aceste gânduri îi veniseră în minte lui Ştepty în format blog. Adică, dacă ar fi scris despre asta pe blog, cam aşa ar fi scris, era aproape sigură.

Stepty îşi luă cafeaua şi se mută la alta masă, soarele se mutase şi el între timp iar umbrela aferentă mesei la care se aşezase iniţial era acum degeaba. Aruncă o privire domnului de la masa de alături, masă care acum era şi mai alături. Ca de obicei, schimbarea perspectivei îi veni în ajutor : nu ea era cea studiată insistent, ci o altă tipă, aflată la o masă mai în spate. Hm. Ca de obicei, nu făcuse altceva decât să obtureze.

-------------------------------------------------------------

În episodul următor o trimit pe madam Aşteptoiu la plimbare pe străzile oraşului, din motivul unu şi motivul doi.Unu :cred că i s-a împătrăţit deja fundul pe scaun; doi: nu pot nici s-o plimb, chiar aşa, de la o masă la alta, în funcţie de rotaţia Pământului în jurul Soarelui şi, desigur, doi b, dacă n-o iau de acolo, ar trebui să mai bag nişte personaje în scenă şi deocamdată n-am curaj)

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 2.

Doamna Aşteptoiu armă alarma plutei, traversă starda şi luă loc sub o umbrelă, la o masă a terasei de vis-a vis. Pentru liniştea ei mai verifică o dată alarma , chestie care îi aminti brusc şi din două motive diferite, de două personaje foarte diferite între ele.
Un personaj era doamna Negoiu, laboranta-şefă a liceului la care Ştepty ( că îmi va fi greu să scriu mereu madam Aşteptoiu) lucrase timp de un an, după 1989. Doamna Negoiu i-a spus, din prima zi de muncă : "Uite ce este, dragă: la plecare, verifici de două ori apa, gazele şi pe urmă poţi să te şi spânzuri, ideea e ca astea să fie închise, da? "
Al doilea personaj era Gelu, un prieten care, din copilarie şi până în ziua de azi, tot prieten i-a ramas. Gelu era renumit pentru ideile sale geniale. A doua zi după ce soţia i-a spus că pleacă la mama dacă nu se va face ceva cu uşa de la intrare care degeaba avea trei încuietori dacă era atât de şubredă încât putea fi făcută să cadă dintr-o împingere mai viguroasă cu un umăr, Gelu a apărut acasă, victorios, cu o sofisticată alarmă de apartament.

Îşi întrerupse şirul gândurilor pentru că privirea îi fu atrasă de o privire cercetatoare a unui domn de la o masă vecină. Adevărul era că Ştepty avea momente când era de-a dreptul plăcută, mai ales atunci când zâmbea, şi probabil că tocmai zâmbise unor amintiri. Desigur, nu era permanent plăcută şi nu tuturor , un exemplu clar i-a fost vecinu’ manelistu’, chiar în seara dinaintea plecării în concediu. Dar ...trebuie să-ţi asumi şi riscul de a-ţi fi adresate cuvinte de genul "fire-ai a dracu’ de chioamba dracu’" dacă te găseşti tu să te faci purtătorul de cuvânt a două blocuri învecinate, în cadrul luptei împotriva manelelor ascultate la maxim într-o seară fierbinte de vară la un picnic cu seminţe în Mercedesul personal parcat în faţa blocului. În fond, tot ceea ce contează e rezultatul pozitiv, nu?

Categoric, prima zi de concediu se vroia neapărat a fi o zi a amintirilor pentru că insistenţa privirilor domnului de la masa vecina îi aminti lui Ştepty de domnul Apostol şi ceasul invers.
--------------------------------------------------------------
Mda. Suficient pentru un al doilea episod, cu atât mai mult că "ceasul invers" aduce după el alte amintiri, de parcă unele cercuri se cer a fi neapărat închise. Şi cu atât mai mult că de pe geam năvăleşte în cameră suflul unui cuptor iar teiul n-are cum să facă faţă.
Madam Aşteptoiu rămâne în stand by, sub umbrelă, cu un zâmbet plăcut întipărit pe faţă.

Aventurile unei doamne plecate cu pluta în concediu. Episodul 1.

Madam Aşteptoiu se simţi ameţită, frână brusc, apoi trase pe dreapta. O! vorba maică-si... dar pe lânga această clădire a mai trecut o dată, atunci când l-a întrebat pe puştiul acela cu rolelele încotro s-o ia ca să ajungă. Nu era de mirare că se simţea ameţită, se învârtise în cerc.

----------------------------------------

În acest episod rămâne trasă pe dreapta, trebuie să plec la slujbă.

Blog de dragoste

Eu în seara asta am să postez un blog de dragoste. Sau am să bloghez un drag de post. Sau, şi mai bine, am să draghez un post de blog. Nu-i aşa că sunt o indecisa? Ăla nu, ăla da, deci da.

Eu nu ştiu de ce mă bag, aşa de des, în chestii la care nu mă pricep. Bine, nu mereu şi nu în orice . De exemplu, nu mă bag la poezie pentru că e prea uşor, mai ales în momente ca acesta. În orice caz, aşa am auzit, că e mai uşor atunci când nimic nu ai a spune. Pe de altă parte, am auzit că tot românul s-a născut poet. Probabil că prozatorii români fie nu s-au născut români, fie s-au născut dar pe urmă au crescut în altă direcţie . Nu ştiu exact, că nici la asta nu mă pricep, dar m-am băgat şi acum îmi pare rău şi trebuie să-mi cer scuze dar parcă nu m-aş băga deorece nici la asta nu mă pricep.

Sigur, dragostea e un subiect. Un subiect de iubire. Iubesc subiectul dar nu mă pricep la el. Eu nu ştiu dacă toata lumea a observat asta, dar eu am observat că cel mai mult iubim când nu ne pricepem. După ce ne pricepem, scriem bloguri. Nu e bine, nu, nu e bine. Putem să scriem bloguri şi când nu ne pricepem, că de aia a venit primăvara. Sau poate e invers. Invers? Stai aşa...invers cum ar fi? "Invers"ar fi ceva de genul "scriem bloguri şi când ne pricepem ca de aia n-a venit primăvara".
Ahaaa! !! Deci de aia a întârziat primăvara, pentru că pricepuţii la iubire au scris bloguri...

Dom’le, ideea e că nu contează ce ai vrut, ba nu contează nici măcar ce n-ai vrut să spui, atât timp cât poţi trage o concluzie.

Concluzia este un lucru de care trage toata lumea. Că de aia e lumea asta aşa cum e, pentru că ea însăşi, lumea, nu trage concluziile în aceeaşi direcţie, trage în direcţii diferite şi întinde concluziile, ele se lungesc şi uneori se rup. Am auzit deseori expresia "ai rupt-o-n fericire" şi n-am ştiut niciodată la cine/ce se referă "o", cu alte cuvinte, care este complementul. Acum realizez: complementul sau mai degrabă complementa, că pare a fi la feminin, ar putea fi concluzia, de unde deduc (asta pentru că nu mai vreau să trag şi eu) că şi de complement(ă) se poate trage şi mi se pare firesc, dacă una e alta, se trage co... ăăă... se cheamă că şi alta e una.

Şi, ca o concluzie firească (am vrut să scriu invers, "ca o firească concluzie, ca să accentuez, dar ieşea o căcofonie)dacă se poate trage de complement, se poate trage şi de atribut, şi de predicat şi da, că aici am vrut să ajung, se poate trage şi de subiect.

Fantastic, ce simplu e să scrii un blog de dragoste !

Subject : no subject

Aş scrie ceva dar n-am subiect. Dacă aceasta ar fi o foaie de hârtie, aş umple-o cu floricele cu cinci petale, desenate unele într-altele astfel încât uneia să i se vadă cinci petale, alteia două, alteia iar cinci, alteia trei, alteia doar cercul din mijloc, cum fac de obicei când eu mă aflu alături de un creion şi-o foaie dar gândurile mele se află fie departe, fie nicaieri.

Uite că nu pot să mă leg de nimic pentru că de orice m-aş lega ceva mă deranjeaza, la fel ca ieri seară când sclipea albul pământului .Era de-a dreptul feeric pe Barbu Văcărescu, pe poteca din zăpadă de pe trotuar dar pe mine mă deranjau două chestii : felinarele, în primul rând, pentru că eu aş fi vrut să văd cum şi dacă sclipeşte zăpada "natur" sau "bio" sau cam aşa ceva, la lumina lunii şi prezenţa colegei cu care plecasem spre casă, în al doilea rând, pentru că eu vroiam să scriu un blog în cap, nu să fac conversaţie.

Am s-o iau razna de tot. Ce fel de Eva (vorba unui prieten) sunt eu, dacă prefer o conversaţie imaginară uneia reale?

Poate ar trebui să mă uit mai des la TV sau să citesc un d-ăla...cum îi zice... un ziar sau, şi mai bine, poate ar trebui să fac un efort şi să mă îndrăgostesc la bătrâneţe ca să-mi mai fac rost de subiecte, pentru că devine evident chiar şi pentru mine că aşa nu se mai poate.
Înţeleg, mă duc la slujbă, mă-ntorc de la slujbă, mă duc la slujbă, mă-ntorc de la slujbă, mă duc la slujbă, mă-ntorc de la slujbă, mă duc la slujbă, mă-ntorc de la slujbă (ha, pot să umplu pagina cu asta, copy, paste, paste, paste...) mă duc, mă-ntorc... dar ... blogul?
Ce fac eu aici e o prostie de-a dreptul, dacă nu încetez am să ajung să mă streseze blogul. Sau...şi blogul.

Aş putea să mă iau de colegi sau de şefi (mă rog, cei din urma, când se denumesc pe ei în raport cu tine se denumesc tot colegi, asta până când trebuie să facă ceva şi atunci nu se mai denumesc nicicum, atunci faci tu).

M-am întrerupt, m-am dus până la baie să iau o clema de păr pe care o uitasem acolo, câinele, trezit din somn şi ciufulit, a venit după mine, s-a oprit în uşă, a strănutat scurt după care a făcut stânga-mprejur şi a plecat.Uite că acuma îmi pare rău că nu pot să produc cu mintea fişiere de tip .avi sau .mov sau .wav cu unele scene pe care le văd şi pe care apoi să le embed pe blog direct din minte.Cu asta aş epuiza şi problema cu scrisul... Mda, chestia asta n-o cred nici chiar eu. Mie, de fapt, îmi place să scriu, cumva acolo, chiar atunci când nu am subiecte.

Crăiasa şi dulceaţa...

Uh. Am citit ceva pe undeva şi mi-am amintit de Crăiasa Zapezii , basmul lui Hans Christian Andersen.
Ce desene minunate avea cartea aceea... şi formatul ei era ceva mai mare decât al altor cărţi...
Eram convinsa că dacă aş face un efort aş putea intra în carte să o ajut pe Gerda, i-aş fi arătat eu Crăiesei aceleia frumoase şi rele...ar fi văzut ea pe naiba...dar în primul rând era important să-l scoatem pe Kai de acolo, Kai şi Gerda să plece repede repede şi s-o lase pe reaua aceea pe mâna mea...
Îmi pare rău că nu mai găsesc acea carte cu care umblam peste tot, maică-mea e martor..Am întrebat-o adineauri, şi-a amintit şi zâmbea.
Mda. Între timp...oho...între ceva cam mult timp...am descoperit şi eu câte ceva despre Crăiasa Zăpezii. În definitiv, poate că nu era chiar aşa rea, poate că şi ea avea nevoie să-i topească cineva ceva...dar la ea nu era vorba despre un ciob de gheaţă ci despre ditamai aisbergul...



Acum aproape doi ani scriam eu despre o cucoană, madam Realitescu pe numele ei de scenă, pe care am avut eu "damblaua" să o trimit să dea iama prin basme.
Nu ştiu ce mai face Realiteasca, am uitat de ea dar cred că ar fi cazul s-o caut şi apoi să-i fac Crăiesei o programare...

What the fag... ?

O dată am visat că eram într-o pădure.Era o pădure deasă.Mă învârteam prin pădure fără să ştiu de ce şi deodată, în vis, mi-am dat seama : voiam să mă fac copac, mai exact fag.Aşa că mi-am găsit un loc lângă un fag şi lângă un alt fag şi am rămas acolo, asteptând să-mi crească rădacini. Din locul acela întrezăream cărarea ce ducea la şosea...dar ce treabă aveam eu cu cărarea?
Eu voiam sa fiu copac, voiam să învăţ limba copacilor, dialectul fagilor. Uneori ploua, alteori era soare, uneori era zi şi uneori era noapte şi uneori creşteau ciuperci şi licheni.Uneori bătea şi vântul şi atunci mă înţelegeam cu copacii învecinaţi prin semne pentru că nu le învăţasem încă bine limba.
Din şosea se mai auzeau uneori claxoane sau câte o frântura de melodie sau câte o voce.
Sunete îndepărtate... ce treabă aveam eu cu ele? Aş putea spune că mă deranjau, în vis, pentru că nu puteam să aud cum îmi cresc rădacinile.Cred că învăţasem să fac abstracţie de zgomotele şoselei, altfel m-aş fi trezit, poate, şi n-aş mai fi aflat sfârşitul visului.
În vis se făcea că trecuseră câteva anotimpuri până in ziua cu pricina, ziua în care am auzit vocea bubuitoare ce nu mi-am putut da seama de unde venea, dar parcă nu dinspre şosea, totuşi. Vocea bubuise : What the fag am I doing here???
Nu ştiu, poate au fost nişte turişti străini ce populau visul dincolo de raza vederii mele sau poate că tunase în afara visului. Am încercat să îmi mişc picioarele, nu ştiu de ce...dar aşa a fost, imaginaţia mea nu minte. M-am smuls din pământ cu rădacini cu tot şi am pornit pe cărarea spre şosea. Era ciudat sau poate că era de la vis, dar mă dureau tăpile ca şi cum îmi intra ceva în ele şi tocmai asta era ciudat, mie nu îmi intra ci îmi ieşea ceva din tălpi.Nu e uşor să târăşti rădăcini după tine, visul meu e o dovadă clară in acest sens.
Am ajuns la şosea şi m-am aşezat la marginea ei.Treceau maşini, vâj-vâj.
La un momet dat, a oprit în dreptul meu o maşina care cred că era Trabant.Din maşină a coborat un bărbat şi a început să mă cerceteze cu privirea.
-Ce te uiţi ?- am articulat, spre mirarea mea, în limba oamenilor
-Auzi, zice, tu eşti femeie sau copac?
-Dar de ce întrebi ?-zic.
-Păi întreb,zice, pen’că ai putea fi prima femeie cu rădăcini şi crengi care mi se pare interesantă.
-Da?- zic şi simt că mă cuprinde o foame, dar aşa o foame...că îmi venea să vomit. Ai ceva de mâncare?
-Am, zice, pâine, brânză, slănină şi ceapă.
A întins un ziar pe capota Trabantului sau ce o fi fost acela , m-am sculat cu rădăcini cu crengi cu tot şi am mâncat.
-Hehe, zice , parcă arăţi mai bine acum.
M-am uitat la mine, n-am văzut nimic, dar am văzut pe jos câteva crengi şi rădăcinile.
-Perfect, zice, acum încapi in Trabant ( era totuşi Trabant, se pare) .Unde locuieşti?
-Acasă, zic.
-Bine, zice. Urcă în maşină. Te duc acasă.

Atelierul de proiectare

Ajunsesem la jumatatea canii de nechezol*, ceea insemna ca mai aveam in cana un sfert licoare si un sfert zatz. Ora, aproximativ 7:15, zi ploioasa, liniste, fiecare pe dupa planseta sa, fum sa-l tai cu cutitul.
Nu mai eram piersicutza de ceva vreme, incepusem cu un fum de tigara si eram deja la 2 tigari per cana nechezol (hehe...ce vremuri, acum fumez minim 4, cred ca e de vina cafeaua naturala...hmmm...)
Priveam pierduta pe geamul din fata mea si am observat ca s-a copt o rosie. Cum adica, ce rosie? O rosie de pe unul din rasadurile ce le plantasem in fata baracii, foloseam orice bucata de pamant, asa erau indicatiile.
Contemplarea mi-a fost intrerupta de o chestie ce se legana cu o umbrela intr-o mana si cu o servieta in cealalta mana. O binecunoscuta servieta...
-Sase, zic, a venit Zuzu !
Miscari de scaune, fosnete de hartie intinsa pe planseta, scartaituri de pedala ,"fir-ar ale naibii de pioneze", geamuri deschise la repezeala.
Usa se tranteste de perete, un zgomot binecunoscut.
-Iar ati fumat aici ca turcii!!!
-Da, sefu, zice domnul Bleontz de dupa planseta, si sotia se plange ca miroase apa a fum cand imi spala hainele...
-Ana, vino pan’la mine !!! zbiara Zuzu
Mi se face raaaau, mi se face si mai rau, mai rau ca acuma nu mi-a fost niciodata...sigur e vorba despre OMC-urile** mele...
-Imediat, zic.
-Acum !!! zice si iese pe usa.
Ma ridic, ies din birou, trec pe langa doamna Mihailescu, dactilografa, mintea mea inregistreaza pentru a mia oara, probabil, imaginea buclelor cocului negru, mult prea negru, combinata cu tzacanitul masinii de scris.
Intru in biroul lui Zuzu si ma asez pe lacrimariu***.
Intre timp sunase telefonul, Zuzu vorbea la telefon.Cum care Zuzu? Balaurul Zuzu, tovarasul Dinu.
-Da, sigur ca da, cu placere, scumpa si draguta domnisoara, cum nu, pentru dumneavoastra...bineinteles, trimit imediat pe cineva, zice privindu-ma pe deasupra ochelarilor, unde sa se fi uitat si el , saracul, lacrimariul era de cealalta parte a biroului lui...Nu, nu este nici o problema, pentru dumneavoasta, oricand, sarut mainile, sarut mainile...fir-ai a dracu’ de proasta, conchide, evident,dupa trantirea telefonului in furca.
-Scumpa si dragutza domnisoara, mi se adreseaza, am o mare rugaminte la dumneata…Numai in dumneata pot avea incredere...Nu stiu ce se intampla cu tovarasa Mihailescu, de la o vreme dactilografiaza cu foarte multe greseli, cred ca are probleme acasa, numai dumneata poti sa ma ajuti, sa-i colationezi lucrarile...si sa-i si dictezi ca sa bata mai repede.Bineinteles, voi tine cont la OMC-uri...
-Da, sigur, zic. De parca as fi putut zice altceva…
Scapasem de dracu’ (OMC) dadusem de tac’su ( madam Mihailescu)...
-Mai am de tras in tus un format A4 foarte simplu si apoi merg la doamna Mihailescu.
-Bine bine, zice si pune mana pe creion, adancindu-se in studiul ziarului.
Ajung in birou si zic:
-Mai Ovidiu, da-mi ce aveai sa-mi dai sa trag in tus.
-Ce ma ce, ce aveam sa-ti dau?
-Cepul ala... zic.
-Nu ma, zice, cepu’ l-am avut dinainte de astea...
Rasete, nu ma prindeam de ce...intr-un final m-am prins.

Zece linii aveam de tras, le-am tras intr-o ora...Imi era groza de : "oooof, iar am scapat degetul fata mica", bagat guma in gura, sters exemplarul 1, exemplarul 2, exemplarul 3... "o femeie singura se descurca, iar m-am certat cu cumnata-mea, stai sa ma duc sa dau un telefon", dat telefon, descaltat un picior, scarpinat genunchiul stang cu tapla proaspat descaltzata a piciorului drept, "bine, bine, fata, te pup, mai vorbim de-acasa"...Pe urma luat pauza, mers plivit rosii, nea Vasile de la motoare iesit studiat marele mister : poarta sau nu doamna Mihailescu chiloti?
Toate astea au trecut dar am ramas cu o mare nelamurire.
A iesit biata femeie la pensie si nu stiu nici in ziua de azi adevarul.Parerile au fost intodeauna impartite.Nea Vasile , pana sa iasa la randul sau la pensie, a sustinut cu tarie ca nu, nu purta chiloti. Altfel nu se explica o anumita cuta pe care o facea vesnica rochie albastra cu flori galbene a doamnei...in intr-o anumita zona...privita din spate...
----------------------------------
*nechezol : inlocuitor de cafea constand din naut macinat
**OMC : ore munca cumulate, habar n-am cum se calculau, m-a ferit Dumnezeu sa aflu, stiu doar ca salariile "in acord" erau direct proportionale cu numarul de OMC-uri calculate. Am auzit de atatea ori cuvantul omeceuri ca nici o eventuala scleroza nu ma va scapa de acest cuvant...
***lacrimariu : scaunul pe care era judecat proiectantul si/sau desenatorul tehnic in ceea ce priveste omeceurile, situatia familiala, relatiile cu colegii, numarul de rasaduri plantate, iesirea sau nu in curte la gimnastica de inviorare, prinosul adus...
-----------------------------------

Do-do-do-do-do-do

Oare ce o fi mai greu de suportat, pentru fiecare dintre noi?
"Inghetul" tau ce-mi pare ca-l asezi in fata mea ca pe un scut din metal pretios sau imposibilitatea mea de "a ingheta" ce-ti pare ca o arunc ca pe un colb in ochii tai ?
Si oare ce s-a intamplat cu bietele cuvinte simple pe care le avem pentru a numi sentimente?
Oare de ce avem nevoie de cuvinte ca fandari si salturi doar pentru a descrie omenescul?
Oare ce s-a intamplat cu "a trai" si atat?
Ce s-a intamplat cu Do-do-do-do-do-do ???

Do-do-do-do-do-do, dadada... o "cunostinta virtuala" ar spune ca tocmai am terminat de downloadat un pps de pe my yahoo mail...:D

ok, de fapt, azi sunt bine dispusa si m-am si plictisit de teoriile despre iubirea care este,despre viata care este,despre aia de au fost sau nu alesi sa le-nteleaga,ajunge cu basmele ... :D

Nu stiu…

Imi amintesc o senzatie ciudata pe care am trait-o de cateva ori cand eram inca destul de tanara. Intrand pe poarta intreprinderii unde lucram, aveam senzatia bine definita ca sunt om si ca asta este un status total diferit de cel de caine, iepure , elefant sau maimuta.
Nu ca n-as fi stiut asta oricum, nu ca descopeream "marele adevar" intand pe poarta fabricii. Nu era ceva la nivelul gandirii, si sa dea naiba ca nu stiu la ce nivel era...dar era o senzatie ciudata si"altfel".Nu ma gandeam ca accesez ceva paranormal, nici vorba. Ma gandeam ca aceasta senzatie trebuie sa fi aparut avand un motiv si un scop si ceva se invartea in jurul posibilitatii mele limitate de a intelege, si se invartea degeaba. A ramas la nivel de senzatie de care imi amintesc ca a existat. Atat.

Pe vremea aceea imi doream inca sa schimb lumea.Si acum mi-as dori sa fie altfel, doar ca…am obosit sa imi doresc s-o schimb eu.
Copilul meu a crescut, a fost format intr-un anume fel. Da, in timp ce imi doream sa schimb lumea, imi doream sa cresc un copil adaptabil lumii. Adaptabil...nu in sensul de fals ci in sensul de rezistenta la suferinta. Nu mi-a reusit. A iesit un capos luptator, chiar si cu mori de vant.Si usor de ranit.
Dar probabil ca asta nu este numai meritul/greseala mea.

Uneori sunt convinsa ca nu exista fiinta mai oribila decat omul. Uneori sunt convinsa de asta :


Alteori...imi doresc clipe alaturi de oameni, imi doresc sa fiu "among them" , sa rad, sa dansez, sa ma mint si sa ma conving de faptul ca "prietenie"si "dragoste" nu sunt doar vorbe.


Si inca nu stiu...si nici nu cred ca mai am prea mult timp sa aflu...nu stiu daca aceasta oscilatie se numeste instabilitate sau adaptabilitate. Stiu doar ca am obosit sa ma intreb.

Si inca nu stiu daca este o oboseala de moment sau una ireversibila.
Si nici daca mai am timp sa aflu.

Copilaria tarzie (II)

Amintirea asta a scos-o la suprafata Cèsar (cred)...si ordinea inversa.Nu am "fixat" inca , exact, legatura...dar nici nu ma grabeste nimeni.
Si "Copilaria tarzie" trece la persoana intai.Asa am decis astazi.

-----------

Aveam aproape 20 de ani si o sarcina de aproape 6 luni.
M-am dus sa ma inscriu la examen la Facultatea de Chimie. Am depus dosarul pentru inscriere si apoi a trebuit sa trec pe la asa-numita "vizita medicala".Sau invers? Nu mai stiu si nici nu conteaza,in acest caz.
Medicul(?) m-a privit si apoi mi-a spus : "Intai se face scoala si apoi copii".

Cu alte cuvinte, o luasem in ordine inversa...

Aveam 20 de ani si "lumea" reprezenta inca o chestie generica, o multime cu un numar infinit de elemente si multe necunoscute, nu una cu cateva...asa cum e astazi.Ceea ce "spunea lumea" conta, asa ca am povestit tuturor elementelor cunoscute intamplarea cu medicul(?),bravand la maxim.Era necesara bravada, elementele ma priveau patrat oricum, dar asta nu le-a impiedicat sa "infiereze" medicul(?).

In sesiunea aceea am picat examenul,prima sub linie. Nu vad sensul intrebarii :"ce ar fi fost daca...?" nu, chiar nu-l vad.

Insa...acum imi dau seama ca,din anumite puncte de vedere,a o lua in ordine inversa poate prezenta cateva avantaje, pe termen lung.

Dulceata de coacaze IV

Realiteasca se ridica de pe scaun si se indrepta catre usa tramvaiului. Fir-ar sa fie, nu aici, trebuia sa coboare cu o statie mai inainte pentru Mall cu Leonardo inclus. Ma rog, acuma… cum era oare vorba aia? “Tot binele spre rau” sau “tot raul spre bine”? Ma rog, nu conta, daca tot a ajunsese aici, va trece pe la Casa de Pensii, isi aminti ca o rugase Baba Cloantza Iaga sa intrebe ceva acolo la un ghisheu…
……

Categoric-gandi Realiteasca, asta e o zi proasta, vorba Albei ca Zapada.
Ii va fi greu sa uite prin ce trecuse la Casa de Pensii, chiar EA,REALITEASCA INSASI,cu toate armele sale, fusesese gata-gata sa fie depasita de situatie.

Intra la Leonardo, gasi doua perechi de bocanci pentru copii, cea mai mica marime posibila ( perfect, Cenusareasa se falea ca are piciorul mic pentru un adult, nu? ) si se grabi sa ia tramvaiul inapoi spre casa Albei ca Zapada.

Isi pregati din timp cutitul cu varf ascutit pentru situatii de urgenta, muschii ii avea la ea in caz ca desteapta aia impreuna cu piticii pusesera dulapul in usa.
Avu o surpriza. Usa de la intrare era intredeschisa, nici un dulap in usa. Simti un gol in stomac.
In camera Albei ca Zapada- nimeni, nici macar Somnorila nu sforaia pe canapea.Pe birou, dezordine, dar asta nu insemna nimic…

Se duse cu inima stransa in bucatarie. Deschise usa, Alba ca Zapada si piticii o intampinara, in cor, cu :
-Saru’ manaaaaa! Va asteptam cu un ceai de tei, o dulceata buuuna de caise si o cafea .

Golul din stomacul Realiteascai crescu.Arunca o privire pe masa. Nu! Alba ca Zapada pusese fata de masa lucrata in broderie Richelieu, cea pe care o avea de la bunica ei!
Se aseza pe scaun, real de alba la fata. Oare pierduse razboiul? Oare o pierduse de clienta pe derutata de Alba ca Zapada? Oare ametita asta chiar reusise sa inteleaga?

Nu-i nimic-isi zise Realiteasca- oare cum era vorba aia? ”tomorrow is another day" parca…
Pentru maine o are programata Cenusareasa…

Dulceata de coacaze III

Doamna Realitescu isi lua foaia cu ASA DA, o puse la loc in tipla si se retrase in bucatarie sa serveasca o dulceata si sa mai fumeze o tzigara. Faptul ca pierduse o batalie nu insemna ca pierduse si razboiul. De altfel, mai avea de stat la Alba ca Zapada astazi si maine ,pentru poimaine o programase deja pe Cenusareasa.
Hmmm…alta idioata, Cenusareasa asta -gandi Realiteasca- ci-ca umbla incaltata cu pantofi pe masura ei…ma rog.

Da, ce era? A, da, Alba ca Zapada.Realiteasca isi iubea meseria, stia si ce e aia deontologie profesionala, dar…Isi aminti cu nostalgie de prietenul ei Niccolo…cum era?...a, da, “scopul scuza mijloacele”. Mijloace avea si se cereau aplicate de urgenta.Scoase din geanta marul golden auriu cu eticheta AcZ, ii dezlipi eticheta, spala marul si il puse pe o farfurie.Din suportul pentru CD-uri il alese pe cel pe care scrisese cu marker-ul “urgente AcZ”. Acum trebuia sa se gandeasca in ce fel sa formuleze fraza , cum sa strecoare cuvintele potrivite.Nu era prea greu.Asa, acum gata, era pregatita.

Inainte de a intra in camera Albei ca Zapada, arunca o privire prin gaura cheii. Daaa, probleme..Alba ca Zapada isi facea ordine pe birou si, mai mult decat atat, era imbracata cu rochita albastra cu buline albe si guleras alb.Asta insemna ca Alba ca zapada chiar se simtea bine.
” Oooof, ca nu mai ies odata la pensie”-gandi Realiteasca si intra in camera.
-Buna scumpa, ii spuse Albei ca Zapada. Vezi ca eu ies un pic desi este COLD OUTSIDE si ploua. Ma duc pana la Leonardo, ci-ca e promotie, doua perechi la pret de una, m-a rugat o prietena sa-i cumpar niste bocanci. Uite, ti-am adus o gustare , cred ca ii astepti astazi si pe pitici, asa ca am adus si un CD educativ pentru voi toti.Hai te pup, pa!

Realiteasca pleca satisfacuta, facuse ceea ce trebuia.Vremea era superba, turna cu galeata. Era prea bine dispusa ca sa-i pese de faptul ca vantul ii zburase palaria si ii intoarse si umbrela pe dos.

In camera ei, Alba ca Zapada era real de alba la fatza. Le deschise piticilor usa, acestia intrara si se asezara , cuminti, pe canapea.Introduse CD-ul, play:


Exit.Liniste.Piticii la fel.

Spre propria-i mirare, Somnorila se replie primul: Explorer, You Tube :


Alba ca Zapada zambi trist si incepu sa caute pe biroul aflat inca in dezordine, telefonul mobil. Isi amintise ca poate sa sune un prieten.

Dulceata de coacaze II

Doamna Realitescu era nemultumita. In rimul rand, dulceata de coacaze nu-i iesise bine anul asta, era prea dulce.Facea cafeaua sa fie si mai amara, totusi, nici chiar asa…
In al doilea rand, dintre toti clientii ei, Alba ca Zapada o scotea cel mai tare din sarite.
Nu intelegea : era idioata de-a dreptul? Ii explicase de nu stiu cate ori …ba i le pusese si pe cele doua coli A4 : ASA DA si ASA NU.

Tzrrrrr, mobilul.
-Buna seara, da, la telefon- raspunse Realiteasca. O secunda, sa-mi verific agenda.Saptamana asta nu pot, a intervenit ceva, trebuie sa raman minim 3 zile in plus la o clienta. Ramane pentru saptamana viitoare, marti, lasati cheile sub presh, ultima data ati uitat si a trebuit sa intru in casa prietenei dvs. Cenusareasa folosind cutitasul ascutit. Da, asa ramane, o seara buna.

Da… deci ce era? A, da, Alba ca Zapada…Realiteasca se considera o profesionista, nu admitea esecurile si Alba ca Zapada asta devenise deja o provocare. Relua exemplarele ei de liste ASA DA/ASA NU, poate ca ii scapase ceva netrecut la ASA DA.
Fir-ar sa fie, probabil a uitat sa dea ctrl/s , subcapitolul 3-INCREDEREA, lipsea cu desavarsire.Oooof, si isi uitase noua achizitie,memory stick-ul ,la Ileana Cosanzeana, cand fusesese ultima data la ea. Va trebui sa scrie din nou, din memorie.
Incepu :
1.ASA DA
1.3 .INCREDEREA
1.3.a. don’t trust anyone, nu , asta era in engleza, backspace, nu te increde in nimeni…
Mai lua o gura de cafea si isi aprinse si o tigara…

In camera ei, Alba ca Zapada cauta disperata pe biroul plin de hartii, pachete goale de tigari, pixuri consumate, CD-uri, DVD-uri, linguritze, baterii, monede de 50 de bani, bilete de tramvai, facturi de telefon,curent electric, internet si alte utilitati, tichii de pitici, calendare de acum 3 ani, bile de la un sirag de margele rupt , of, unde este foaia cu ASA NU??? Avea nevoie de ea, stia ca nu e usor cu Realiteasca, trebuie sa ai argumente.Puse cana de cafea cu gura in jos, cineva ii spusese ca asa ai sanse sa gasesti ceea ce nu gasesti taman cand ai nevoie. Cana era plina pe jumatate , Alba ca Zapada varsa cafeaua, inclusiv pe ea insasi, se ridica brusc in picioare, spre norocul ei, asa observa ca foaia era chiar pe scaunul pe care sezuse.
Ufa. Acum, dupa ce si-o bea Realiteasca cafeaua si si-o savura dulceata, o sa vedem : care pe care…

Dulceata de coacaze I

Doamna Realitescu batu in usa codificat ,ca de obicei : poc-poc poc poc- poc poc –poc stiind ca soneria e defecta de ani de zile. Astepta, batu iar, astepta, batu iar .Baga cheia in usa si in momentul acela se enerva brusc. Tranti sacosa jos fara probleme, n-avea ce sa se sparga, poate doar cimentul scarii blocului. Isi dadu jos palaria, o apucasara caldurile, de nervi.

Zambarescu de la 3 tocmai cobora, o saluta politicos:
-Sarut mana, doamna, ce mai faceti? V-ati intors? Ce, iar a schimbat yala?
“Poftim , si asta stie”, gandi Realiteasca, dar raspunse politicos, la randul ei:
-Buna ziua, dom’Zambarescu! Da, am lipsit cateva zile, am fost la o prietena care o cam luase razna…am incurcat cheile…dar va multumesc de intrebare, va doresc o zi placuta !

Uff, bine ca a plecat! Acum se putea apuca linistita de treaba. Scoase din geanta trusa de machiaj si lua cutitul ala cu varf ascutzit pentru situatii de urgenta. Descuie, din nou fara probleme.
Data trecuta a fost simplu sa impinga usa cu tot cu scaunul ala sculptat.
Numai ca acum era ceva mai greu, in usa se aflau canapeaua si masina de cusut Singer.
-Hmmm…daca ea isi inchipuie ca…a uitat ca merg zilnic la sala? -gandi Realiteasca cu voce tare.
Se concentra, se opinti in usa si reusi sa o deschida, atat cat sa se poata strecura inauntru, cu sacosa cu tot. Lasa sacosa pe canapea si scoase o mana in exterior, isi uitase palaria pe preshul de la intrare.

Pentru cateva momente se aseza pe canapea, meditand: “Adica ce, isi inchipuie cineva ca mie mi-e usor? Ca nu m-am saturat sa o gasesc de fiecare data cu cashtile alea in urechi? Sunt curioasa, de data asta pe ce melodie s-a fixat? Sunt convinsa ca piticii iar stau cu burtzile in sus, precis le-a dat trei mese pe zi si desert. Doamne, ca nu mai ies odata la pensie…”

Piticii se auzeau sforaind. Intra in camera si aprinse toate becurile.Piticii se trezira brusc, cu exceptia lui Somnorila. Alba ca Zapada se rasuci cu scaunul si ii arunca privirea aia dusa care o scotea din sarite.
- Poftim, le-am adus- zise Realiteasca intinzandu-i sacosa – si SCOATE NAIBII CASHTILE ALEA DIN URECHI!!!!

Alba ca Zapada lua sacosa, sacosa o trase in jos, cazu peste Somnorila care se trezi speriat dar la timp ca sa o rupa la fuga impreuna cu confratzii…
Alba ca Zapada incerca sa se ridice,amortzita, ca revenita din alt timp.
Doamna Realitescu se duse linistita la bucatarie sa-si bea cafeaua no sugar added si sa savureze o dulceatza de coacaze.

Scrisoare catre Narcis

Draga Narcis,
Iti scrie o umila traitoare ,fara pretentii de a te cunoaste altfel decat in viata de zi cu zi.Stiu ca ai fost reprezentat artistic,creat si recreat, inventat si reinventat, studiat de oameni de seama ca Ovidiu, Eminescu, Hesse,Marcuse, Caravaggio, Dali, ca si de Freud, Jung,Lacan sau Klein. Eu stiu prea putin din toate acestea, cam atat cat sa nu mor proasta.Insa te recunosc atunci cand te intalnesc in vreo oprire accidentala pe traseul vietii mele.Stiu ca esti frumos, ca te iubesti sau iti iubesti imaginea reflectata in oglinda lacului si ca s-ar putea sa mori, la propriu, de dragul tau. Daca te-am admirat vreodata in cursul vreunei conversatii a fost in parte pentru ca am vrut sa nu ma doara capul si in parte pentru ca sunt constienta ca, stii, fiecare cu problemele lui, tu cu ale tale, eu cu ale mele... Dar te rog, limiteaza-te la oglinda lacului, nu imi acoperi orizontul cu bicepsii, tricepsii si pectoralii tai, nu ma asurzi cu laudele de sine, care la un moment dat imi afecteaza si mirosul, conform zicalei.Nu cauta sa ma masori in concordanta cu standardele tale inalte, nu e necesar, nici nu imi doresc sa corespund. Ca mi-esti sef(a), ca-mi esti coleg(a),ca-mi esti un posibil fost iubit, ca mi-esti vecin(a) manelisto- BMW-ist(a) de palier,ca-mi esti de la Circulatia Rutiera sau de la Rosal,ca te-am cunoscut "pa real" sau " pa virtual ", ca esti de sex masculin sau feminin sau incert, lasa-ma si pe mine sa traiesc si sa imi exprim opinia, parerea aia gresita si imperfecta deoarece nu corespunde cu a ta. Stiu ca am prostul obicei sa ocup prea mult loc si sa nu ma dau la o parte cand treci tu,dar,permite-mi sa fiu cea ce sunt, chiar daca uneori iti tulbur oglinda lacului.
Cu multa intelegere,
o traitoare si atat