Un om în straturi

Primul strat este o sită cu ochiuri mari, poţi trece uşor şi poţi crede că s-a întamplat acel "cu tine am reuşit"... Poţi ţopăi într-un picior, ştiu că celălalt este rănit şi vreau sincer să ţi-l ştiu vindecat.Nu ştiu să fac prea multe în sensul acesta, nu ştiu pentru că nu cred în vindecarea prin ţopăiala, dacă stau să mă gândesc bine...nici în vindecare NU MAI cred, poate doar în transformare, în acea operaţiei dificilă şi de lungă durată pe care o faci TU asupra TA, târându-ţi, o vreme, piciorul şi spunând celorlalţi că ai doar o nesuferită şi puţin jenantă bătătură.Ceva din mine va ţopăi alături de tine, vom sări şotronul acela pentru ca şi eu vreau, pentru că şi pe mine mă doare un picior, fie şi prin simpatie şi pentru că...da,undeva între primul şi al doilea strat mai oscilez încă, acolo sunt toate dubiile mele, toate neînţelesele mele. Vom ţopăi pe al doilea strat al meu pentru că există şi al doilea, pe ce credeai că ţopăim?
Acum începe deja să se complice pentru că eu m-am complicat, pentru că, oricâte straturi mi-aş fi construit...mă voi complica întotdeauna.E o sechelă, nu sunt un erou.

Când piciorul rănit te va durea mai puţin, vei observa că exista şi un al doilea strat şi vei dori să treci de el.Numai că...al doilea strat e o sită deasă.Ai avea două variante : să aştepti până ce voi putea să-i lărgesc puţin ochiurile sau...să treci prin aruncare cu praştia. Poftim, ai trecut, în singurul mod pe care îl ştii, pe care îl crezi viabil.Înţeleg, crezi sincer că oamenii cu straturi ar trebui să funcţioneze fără straturi pentru că...aşa crezi că funcţionezi şi tu, îţi place să crezi asta, poate şi pentru că asta îţi dă un aer exotic sau unul de erou şi astfel piciorul pare că te doare mai puţin.
Ai trecut prin sfâşierea stratului şi acum ţopăi în continuare şi crezi că ţopăi de drept.N-am să-ţi spun, n-am să spun încă nimic, ştiu că încă te mai doare piciorul şi încă mai cred că te vei opri şi vei vedea, încă mai cred că vom repara, împreună, gaura făcuta cu ajutorul praştiei. Dar...nu. Nu vezi şi am înţeles deja că nu vei vedea niciodată. Şi atunci va trebui să te opresc din ţopăială şi să-ţi arăt al treilea strat.

E scutul, pe ce credeai că ţopăi, singur, de data asta?

Trebuia, era onest să-ţi arăt că atunci când m-am recompus, m-am recompus cu straturi? Posibil, dar dacă aş fi putut să fac asta...n-aş mai fi fost un om cu straturi de apărare.

Iar ceea ce ma nedumereşte este asta : de ce există oameni care totuşi, înţeleg ? Pentru că dacă n-ar exista...aş fi singură, singură, singură. Dar...nu sunt. :)