Reconsiderări

Sunt răcită...beton. Faptul că nu pot să fumez spune mai mult decât aş putea să spun eu în cuvinte.
N-am mai trecut pe aici cam demult, jurnal, iar acum am trecut ca să scriu fără şir, uite aşa am chef, să scriu, din nou, fără şir. Îmi face bine, după ce scriu fără şir se conturează , de obicei, un şir. Şi , uite-aşa, pe chestia asta, fărăşirul de aici, indiferent ce mi-o ieşi, am să-l postez şi în altă parte. Poate că...se conturează mai repede... Mă rog, asta e vrăjeală. De fapt, vreau să postez în cele două locuri în care postez şi n-am inspiraţie pentru ambele. Cum naiba să am inspiraţie cu nasul ăsta înfundat ?

În această săptămână mi-am dat seama că am multe lucruri de reconsiderat. Vorba lui Jean Gabin :

La vie, l'amour, l'argent, les amis et les roses
On ne sait jamais le bruit ni la couleur des choses

(Mda. Tare mult iubesc melodia aceasta... )

Aşa e. Niciodată nu ştii sigur nici sunetul şi nici culoarea iubirii, a banilor, a prieteniei, a "trandafirilor" (nu, nu trandafirii aceia, nu, ăia ştiu sigur că put şi îmi sparg capul cu zgomote, aici n-am nimic de reconsiderat).

De ce nu ştiu sigur care-i treba cu "les choses"? Pentru că...sunt mereu altfel. De ce sunt mereu altfel? În primul rând pentru că eu sunt mereu altfel.

Săptămâna trecută a început frumos, cu o chestie la metrou. De cum am coborât pe peron, ceva era altfel. Muzică, un grup de tineri, mişcare, aerobic. Am primit şi un baton, o gustărică ce nu îngraşă, evident. Mă uitam la grupul de tineri... În 2 secunde, am început să dau din picioare. Dupa vreo alte 30 de secunde m-am prins cum se execută majoritatea paşilor, a mişcărilor, erau simple. Dupa alte 3 secunde am vrut să mă alătur grupului. Dar...ups. M-am uitat în jur. Lumea privea, sceptic sau amuzat.Mi-a trecut rapid prin minte : ce vor crede aceşti oameni dacă vor vedea o tanti între două vârste ţopăind ca în mult discutatul clip cu Jagger şi Bowie din 1986? Ţopăind...mai degrabă ca Bowie, mi-au plăcut totdeauna acele sărituri în care te ajuţi cu un picior ca să sări pe celălalt...
Hmmm, în fine, după ce m-am gândit la ce ar crede lumea , în următoarea secundă m-am enervat : aşadar, madam...nu te mai da mare, îţi pasă oricum de ceea ce crede lumea, da? M-am uitat apoi în jur. Nu eram singura care dădea din picioare, am mai reperat încă trei doamne aflate în aceeaşi situaţie. Probabil, conform standardelor în vigoare, grupul de doamne din care făceam şi eu parte se încadra la "n-au acasă ceea ce le trebuie". A venit apoi metroul şi am rămas cu regretul că nu m-am dus să ţopăi pentru că, aşa cum eu aşteptam să apară fie şi o singură persoană care să spargă gheaţa...aşteptau probabil, şi alţii. Aş fi putut fi spărgător de gheaţă. Mi-am promis să încerc să fiu, cu prima ocazie de acest gen.
Aşa, ca un rezultat al unei reconsiderări.
Am ajuns la job bine dispusă. Dar...am reuşit să mă enervez, să mă enervez atât de rău încât seara nu reuşeam să adorm.Marţi dimineaţă mi-am spus : şi asta trebuie să reconsideri, "asta" fiind enervatul din nimicuri, chiar dacă acele nimicuri contravin flagrant cu ceea ce eşti, tot nimicuri sunt. În definitiv...de ce le-ar păsa tuturor aşa cum îmi pasă mie de aceleaşi lucruri de care îmi pasă mie?
Ceea ce m-a foarte mirat este faptul că marţi chiar am reuşit să pun problema altfel, să privesc altfel lucrurile. Aha. Deci se poate,madam, dar trebuie, mai întâi, să atingi o limită suportabilităţii.
Aşa că... de marţi încoace tot reconsider. Dacă nu am ajuns încă la un rezultat definitiv, asta se datorează, din două una : ori răcelii, ori faptului că, de îndata ce am ajuns la o concluzie ce pare definitivă... trebuie să reconsider, din nou. Mda. Se conturează şi o a treia variantă: sunt o nehotărâta şi nu am principii, nu-i aşa? Habar n-am cum să fac să ma fixez pe o poziţie şi să rămân acolo, şi fix şi demn. Oricum, ceva tot am reţinut : să nu uit să mă aşez undeva, cât mai aproape de centru. Nu, nu de cel al atenţiei, ci cel de al reconsiderării.
Cu alte cuvinte...cât mai aproape de centrul atenţiei mele.