Cred că aveam o înălţime sub cea a aragazului şi flăcara mă fascina. Bunicul mi-a spus de nu ştiu câte ori să nu mă apropii, să nu mai întind mâna către flacără.Mi-a spus zadarnic, eu continuam să fiu atrasă de flacară, de culorile ei şi nu înţelegeam de ce nu am voie să o iau în cauşul palmei ca să o privesc de aproape, de ce nu pot să o iau şi pe ea şi să o pun sub pernă, aşa cum procedam cu toate lucruşoarele care îmi erau dragi, care îmi umpleau viaţa şi pe care "îmi venea să le mănânc".
Bunicul a fost chirurg pe front. Tăind, uneori cu orice avea la îndemână... a salvat vieţi. Prea multe cuvinte şi explicatii nu erau un obicei al său. M-a luat în braţe şi mi-a ţinut mânuţa deasupra flăcării, apoi a trecut-o scurt ( cred că a ştiu să "dozeze" ) prin flacără.
Uh. Flacăra ardea, minunea aceea putea face rău.
Mult mai târziu am înţeles că oamenii se pot încălzi la flacără, ba chiar se pot autodenumi flamă. Mult, mult mai târziu am înţeles că cei ce se autodenumesc flamă nu îşi pot asuma şi inevitabila cenuşă.
Îmi place focul molcom aşa cum îmi plac păturile moi şi călduroase.
Şi da, indiferent de intensitatea arderii, cenuşa există în noi iar metabolismul a ceea ce numim suflet ştie să o prelucreze şi pe ea. Doar că ne este teamă să recunoaştem asta, absenţa, fie şi temporară, a flăcării... ne sperie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu