Eram în metrou, ieri seară pe la ora 20. Mobilul din buzunarul blugilor...bâz bâz. Primesc următorul mesaj, expeditorul...un număr pe care nu îl am în agendă, în consecinţă, habar n-am cine e cel/cea care a butonat mesajul.
Cum e curcubeul cerului tău? Te îmbrăţişez cu inima şi îngerii să te îndrume în căutarea ce ţi-o pui în gând ! - asta scria pe display-ul telefonului meu mobil.
Mda. Eu...ce fac? Păi...ce să fac, fac ceva ce mă supără şi acum că am făcut. Trimit următorul răspuns :
Îţi multumesc.Dar...cine eşti? :)
Ei bine, răspunsul ăsta mă enervează şi acum, când scriu, mă enervează în toate variantele.
1. Mesajul nu îmi era adresat.
Asta este mai mult decât probabil şi atunci mă enervează faptul că primul meu gând a fost că mesajul mi-a fost adresat mie. Mă rog, în cazul acesta, am făcut o treabă bună răspunzând aşa cum am răspuns, în acest fel expeditorul va fi înţeles ca a butonat greşit numărul de telefon al destinatarului, hai că măcar aici m-am scos.
2.Mesajul îmi era adresat dar eu nu mai am acel număr de telefon în agendă.
În cazul acesta...am dat un răspuns...să-mi fie de cap. Cineva, cunoscut la un moment dat, mi-a trimis un gând bun iar eu am răspuns ceva de genul "mulţam fain dar eu te-am uitat"
3.Cineva trimite mesaje la întâmplare
Păi...în cazul acesta...puteam să răspund trimiţând şi eu un gând bun, nu? Adică ce...gândurile bune se întorc numai persoanelor pe care le cunoaştem?
4.Un extraterestru, pe planeta lui acolo, a găsit o modalitate de a trimite mesaje pământenilor prin intermediul telefoniei mobile şi a găsit şi varianta de a traduce din extraterestră în română.
Ei bine, în cazul ăsta mă oftic cel mai tare. Trebuia să-i explic cum este cerul şi curcubeul pământenilor. Trebuia să-l întreb cum este el construit şi dacă poate îmbrăţişa, faptic, cu inima şi să-i explic faptul că noi, aici, pe planeta Pământ, nu o putem face decât metaforic şi nici aşa nu prea ne mai reuşeşte în ultima vreme. Trebuia să-i explic care-i treaba cu îngerii, aici, pe Pământ sau măcar...cum o înţeleg eu, nu, mai degrabă cum nu o înţeleg eu.
Sunt o bleaga lipsită de spontaneitate. Da, la fel am facut şi cu "tipul din metrou" .Chiar, de ce mi se întâmplă mie diverse chestii când sunt în metrou? Probabil că bruma mea de spontaneitate scade direct proporţional cu adâncimea la care ma situez.În Atlantida aş fi fost, probabil, mută sau catatonică.
Care-i treaba cu tipul din metrou? Uite că mi-a pierit cheful să vorbesc despre asta, poate altă dată sau poate...mai bine... nu.
Mda. Sunt derutată şi mă duc să postez aceste gânduri şi în altă parte.Poate are cineva vreo idee de ce anume ar fi trebuit să fac, numai aşa, de dragul discuţiei, pentru că de făcut voi face întotdeauna doar ceea ce sunt în stare să fac, este logic, banal şi uneori trist :-)
Eu aş opta pentru varianta 3. Nu că primele n-ar fi verosimile, dar nr. 3 are magia aceea şi speranţa că există semeni ai noştri care, într-un moment de fericire, vor s-o împărtăşească cu necunoscuţii.
RăspundețiȘtergereVarianta 4 n-o cred. Nu mă convinge că extratereştrii au repere de sublimare similare cu ale noastre: nici în ce priveşte curcubeiele, nici îngerii. Eu cred/îmi imaginez că sunt sisteme de simţire şi emoţie diferite. Şi voi cita doar un fragment dintr-un volum pe care tu îl cunoşti bine:
"Şi totuşi Vorbitorul în numele Morţilor stătea acolo, cu capul plecat, iar din ochii închişi lacrimile îi curgeau pe obraji, ca şi cum acuzaţia lui Uman avea forţa adevărului.
Uman întoarse capul ca să i se adreseze lui Miro.
― Ce-i cu apa asta? întrebă el în şoaptă. Apoi atinse lacrimile.
― Aşa ne arătăm durerea, necazul sau suferinţa, îi răspunse băiatul.
Mandachuva scoase brusc un urlet înfiorător pe care Miro nu-l mai auzise; semăna cu acela al unui animal pe moarte.
― Aşa ne arătăm noi durerea, şopti Uman.
― Ah! Ah! strigă Mandachuva. Am mai văzut apa asta! Am văzut-o în ochii lui Libo şi Pipo.
Mai întâi unul câte unul, apoi cu toţii în acelaşi timp, purceluşii porniră să strige la fel. Miro era îngrozit, fascinat, emoţionat. Nu ştia câtuşi de puţin ce însemna acest strigat, dar purceluşii dădeau acum frâu liber unor emoţii pe care vreme de patruzeci şi şapte de ani le ascunseseră faţă de xenologi."
Şi mie îmi place varianta 3 şi , în ideea că ar fi fost varianta 3...uite că eu nu am facut faţă...
RăspundețiȘtergereTrebuie totuşi să vin cu ceva în sprijinul variantei 4 : dar dacă presupusul extraterestru era un raman care se străduia să înţeleagă oamenii pentru că a dorea asta aşa cum au dorit xenologii de pe Lusitania să-i înţeleagă pe purceluşi şi aşa cum Ender a vrut să-i înţeleagă pe gândaci? Sau te pomeneşti că o astfel de dorinţă n-ar putea apărea fără ca semenii presupusului extraterestru să ne fi colonizat/invadat/distrus întâi planeta...
Gata, tac, altfel ajung la Novinha sau Jane sau la Bean...sau mai ştiu eu pe unde... :D