Am avut o discuţie despre invidie. Eu am zis că nu sunt o invidioasă. Dac-am zis-am zis, asta e. Numai că eu sunt "om de ştiinţă" şi îmi pun întrebări, tot felul de întrebări la care evident că aştept răspuns, în special de la mine.
Aşa încât am încercat o analiză şi am ajuns la concluzia că am fost şi invidioasă, mai demult, când eram eu mică. Până când m-am prins de-o chestie : decât invidioasă, mai bine orgolioasă. Mai bine acel orgoliu - pe care unii îl înnobilează botezându-l mândrie dar care are, de fapt, acelaşi eu la origine - acel orgoliu, ziceam, care mă împiedică să vreau să fiu atât de slabă încât să invidiez pe cineva. Da, pot să simt concurenţa şi tot ce implică ea . Pot să mă enervez pe mine pentru acele lucruri ce eu nu le pot face, pentru acele reacţii pe care nu le pot avea, deşi aş vrea să le am. Pot să descopăr în ochii altcuiva apetenţa pentru acea concurenţă ce mă include dar pe care eu nu o văd ca fiind concurenţă şi care e posibil să determine pe cineva să mă invidieze pe mine. E posibil, nu-i şi musai şi foarte rar îmi doresc să aflu despre care dintre variante e vorba. Şi pentru că am îmbătrânit şi e posibil - dar nu-i şi musai - să fi devenit mai înţeleaptă... prefer să mă retrag din anumite concursuri. Din acelea cărora nu le pot face faţă. Sau din acelea în care mă trezesc fără să mi le fi dorit.
Şi astfel, în timp ce eu alerg cu mine...da, e posibil să ies pe locul doi. Orgoliul meu preferă asta. Poate că aşa reuşesc eu să "palmez" omeneasca invidie, poate că aşa o fumez ştiind că dup-aia am să tuşesc mai puţin.
Se afișează postările cu eticheta Gânduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Gânduri. Afișați toate postările
marți, 18 septembrie 2012
duminică, 20 noiembrie 2011
Existenţială
Sunt perioade când consider că ar trebui să povestesc pe aici, prin Virtualia, nişte trăiri de-ale mele ultra, super, hyper, mega. În acele perioade nu scriu nimic, pentru că nu găsesc nimic la modul acesta despre care să scriu. În câte-o seară...
Hm. Eu sunt o mâzgâlitoare de bloguri care nu are laptop în bucătărie. Eu am computer în camera mea şi LG Optimus One în metrou. În consecinţă, până am terminat de făcut două feluri de mâncare, am uitat ce-am vrut să spun după "în câte-o seară". Pe care din ele, adică.
Acuma nici nu mai ştiu ce vroiam să scriu, şi, în general, de ce, în concluzie am să scriu doar atât : pentru a descrie trăiri umane şi efectul leuşteanului asupra ciorbei. ... îţi trebuie talent. De aceea , uneori, atunci când nu mă chinuie talentul, mă chinuie întrebarea : "de ce nu mă simt chinuită" ?
Desigur, şi pentru aşa ceva e nevoie tot de talent...
Că ce oare s-a întâmplat cu lucrurile simple, de genul :
Şi de ce mi-a trebuit mie leuşteanul din ciorbă ca să-mi aduc aminte că unii au noroc ? Eeeh. Soarta crudă... :D
La naiba ! Cred că mi-a dat cafeaua în foc...
Hm. Eu sunt o mâzgâlitoare de bloguri care nu are laptop în bucătărie. Eu am computer în camera mea şi LG Optimus One în metrou. În consecinţă, până am terminat de făcut două feluri de mâncare, am uitat ce-am vrut să spun după "în câte-o seară". Pe care din ele, adică.
Acuma nici nu mai ştiu ce vroiam să scriu, şi, în general, de ce, în concluzie am să scriu doar atât : pentru a descrie trăiri umane şi efectul leuşteanului asupra ciorbei. ... îţi trebuie talent. De aceea , uneori, atunci când nu mă chinuie talentul, mă chinuie întrebarea : "de ce nu mă simt chinuită" ?
Desigur, şi pentru aşa ceva e nevoie tot de talent...
Că ce oare s-a întâmplat cu lucrurile simple, de genul :
Şi de ce mi-a trebuit mie leuşteanul din ciorbă ca să-mi aduc aminte că unii au noroc ? Eeeh. Soarta crudă... :D
La naiba ! Cred că mi-a dat cafeaua în foc...
luni, 25 aprilie 2011
"Dar textul, oh, textul !"
Când mă duc la culcare, iau după mine în pat patru lucruri : o carte, două tocuri de ochelari şi pe "Smarty".
Cartea e CARTEA- aici aş avea de dat exemple multe şi dependente de momente şi întâmplări fericite – dar nu acesta e scopul meu acum, în ideea că eu chiar aş urmări, acum, vreun scop. Practic, încă nu ştiu unde am să ajung atunci când voi fi terminat de scris şi sunt sigură că, din nou, titlul postului îl voi scrie la final.
Tocurile de ochelari sunt două pentru că miopia mea e prea mare şi veche şi nu a putut fi anihilată de hipermetropia aferentă vârstei.
"Smarty" e un LG Optimus One pe care l-am achizitionat la începutul anului. Mai era încă în promoţie în ziua în care m-am dus să achit factura Vodafone. Întâmplarea că el a ajuns în posesia mea mă face să emit judecata de valoare că nu şti niciodată cum ţi se poate întâmpla să-ţi faci o bucurie pentru că tocmai ai renunţat la calcule de bun simţ financiar şi te-ai azvârlit în piscină îmbrăcat, de bunăvoie. Ce-are financiarul cu piscina? Nu ştiu, dar "aşa mi-a venit să zic" ar putea fi folosit pe post de scuză.
Adorm cu ochelarii de citit pe nas şi cu cartea în mână. În caz că cineva nu ştie, trebuie să explic că acest fel de a adormi este foarte diferit de a adormi cu televizorul pornit.Nu pentru că un televizor ar putea consuma mai mult / mai puţin curent electric decât becul veiozei. E diferit pentru că regret şi mă necăjesc dacă adorm cu cartea în mână.Am atât de puţin timp pentru citit... Mă bucur însă că pot citi fragmentat, că pot pune cap la cap paginile citite în metrou cu cele citite înainte de a adormi şi cu mai multele citite în weekend, fără să pierd farmecul şi plăcerea lecturii. Cred că asta se numeşte adaptare.
M-am adaptat şi lui Smarty pentru că am reuşit să citesc prin intermediul lui. Întâi de pe fişiere .txt şi doar recent am descărcat pe Smarty o aplicaţie pentru e-book, pentru că...aşa sunt eu, la mine durează mai mult să-mi fac curaj. Îmi fac, totuşi.
Toată povestea asta cu cititul pe "Smarty" mi-a amintit de un joc virtual dintr-o perioada virtuală reconfortantă, perioadă ce îmi pare foarte îndepărtată deşi cred că n-au trecut mai mult de 3 ani de atunci. Jocul consta în : fiecare dintre participanţi să scrie ce crede şi ce simte legat de un anume subiect propus şi apoi ales de comun acord. Scriam fiecare pe propriul profil creat pe site-ul de socializare prin intermediul căruia aflaserăm unii de alţii. Aveam şi termene, un soi de start/end game.
Unul dintre subiecte a fost "Cartea şi noi". Oh, minunat subiect, nu-i aşa? Atât de multe de spus, începand cu "Cărţile sunt prieteni reci dar siguri" (Voltaire) , trecând prin "nu se pot pierde cărţile împrumutate, excepţie fac doar acele cărţi la care ţinem foarte mult(murphologie) şi nesfărşind cu "Ex-libris"-ul lui Tudor Arghezi.
Am scris, fiecare ce-a ştiut, fiecare ce-a simţit. Am scris şi eu, cea care nu refăcuse încă total legătura cu cartea - dar acesta e un subiect pentru un alt post. Acum vreau să povestesc altceva: în ultimul moment, cu puţin înainte de "end game", a mai postat cineva.Acel cineva nu s-a referit ,ca majoritatea celorlalţii participanţi, la aspectul "ritual", la aspectul "drog", la aspectul "miros" al CĂRŢILOR, la aspectul şi forma lor- ele, acele parelelipipede ce conţin pagini cu comori. A fost un post scurt şi ...da, cuprinzator.Multă vreme m-a urmărit un citat din acel post, ceva cam aşa : "Dar textul, oh, textul !" Am înţeles , cumva, esenţa acelui post.Dar nimic nu înţelegi cu adevărat până ce nu experimentezi.
Şi acum cred că e cazul s-o scurtez. Ce e cartea ? Ce anume dă valoarea ei? În ce anume găseşti gândurile, trăirile, talentul şi sudoarea celui ce a scris-o? Oare nu cumva... în text?
Da, ştiu. Generaţia noastră, "mirosul" ... Aşa e, aşa-i şi pentru mine. Am continuat şi voi continua să am şi să citesc paralelipedul cu comori. Dar lumea se schimbă, se schimbă mai repede decât suntem capabili să percepem.
Regretul e acelaşi şi dacă adorm cu "Smarty" în mână, în timp ce citeam un text de valoare.
Poate ar trebui să ne grăbim să înţelegem, să experimentăm şi să transmitem dragostea de CARTE şi sub această forma ,nerefuzând-o din start pentru că noi şi atâtea generaţii în urma noastră au cunoscut-o într-o alta. Paradoxal, deşi totul în jur e din ce în ce mai sofisticat din punct de vedere tehnologic, e vremea necesităţii întoarcerii la esenţe.Eşti nevoit să te întorci către esenţă, să apuci de ea şi să o tragi spre tine.Ca să n-o pierzi.
Pentru CARTE, esenţa e textul.
Am fost ajutată să înţeleg asta, tot paradoxal, şi de un scriitor ale cărui cărţi apar, de regulă, în format mare şi scump. Am reluat, de acolo unde o lăsasem, lectura la "Misterul Regelui" de Stephen King.
Cartea e CARTEA- aici aş avea de dat exemple multe şi dependente de momente şi întâmplări fericite – dar nu acesta e scopul meu acum, în ideea că eu chiar aş urmări, acum, vreun scop. Practic, încă nu ştiu unde am să ajung atunci când voi fi terminat de scris şi sunt sigură că, din nou, titlul postului îl voi scrie la final.
Tocurile de ochelari sunt două pentru că miopia mea e prea mare şi veche şi nu a putut fi anihilată de hipermetropia aferentă vârstei.
"Smarty" e un LG Optimus One pe care l-am achizitionat la începutul anului. Mai era încă în promoţie în ziua în care m-am dus să achit factura Vodafone. Întâmplarea că el a ajuns în posesia mea mă face să emit judecata de valoare că nu şti niciodată cum ţi se poate întâmpla să-ţi faci o bucurie pentru că tocmai ai renunţat la calcule de bun simţ financiar şi te-ai azvârlit în piscină îmbrăcat, de bunăvoie. Ce-are financiarul cu piscina? Nu ştiu, dar "aşa mi-a venit să zic" ar putea fi folosit pe post de scuză.
Adorm cu ochelarii de citit pe nas şi cu cartea în mână. În caz că cineva nu ştie, trebuie să explic că acest fel de a adormi este foarte diferit de a adormi cu televizorul pornit.Nu pentru că un televizor ar putea consuma mai mult / mai puţin curent electric decât becul veiozei. E diferit pentru că regret şi mă necăjesc dacă adorm cu cartea în mână.Am atât de puţin timp pentru citit... Mă bucur însă că pot citi fragmentat, că pot pune cap la cap paginile citite în metrou cu cele citite înainte de a adormi şi cu mai multele citite în weekend, fără să pierd farmecul şi plăcerea lecturii. Cred că asta se numeşte adaptare.
M-am adaptat şi lui Smarty pentru că am reuşit să citesc prin intermediul lui. Întâi de pe fişiere .txt şi doar recent am descărcat pe Smarty o aplicaţie pentru e-book, pentru că...aşa sunt eu, la mine durează mai mult să-mi fac curaj. Îmi fac, totuşi.
Toată povestea asta cu cititul pe "Smarty" mi-a amintit de un joc virtual dintr-o perioada virtuală reconfortantă, perioadă ce îmi pare foarte îndepărtată deşi cred că n-au trecut mai mult de 3 ani de atunci. Jocul consta în : fiecare dintre participanţi să scrie ce crede şi ce simte legat de un anume subiect propus şi apoi ales de comun acord. Scriam fiecare pe propriul profil creat pe site-ul de socializare prin intermediul căruia aflaserăm unii de alţii. Aveam şi termene, un soi de start/end game.
Unul dintre subiecte a fost "Cartea şi noi". Oh, minunat subiect, nu-i aşa? Atât de multe de spus, începand cu "Cărţile sunt prieteni reci dar siguri" (Voltaire) , trecând prin "nu se pot pierde cărţile împrumutate, excepţie fac doar acele cărţi la care ţinem foarte mult(murphologie) şi nesfărşind cu "Ex-libris"-ul lui Tudor Arghezi.
Am scris, fiecare ce-a ştiut, fiecare ce-a simţit. Am scris şi eu, cea care nu refăcuse încă total legătura cu cartea - dar acesta e un subiect pentru un alt post. Acum vreau să povestesc altceva: în ultimul moment, cu puţin înainte de "end game", a mai postat cineva.Acel cineva nu s-a referit ,ca majoritatea celorlalţii participanţi, la aspectul "ritual", la aspectul "drog", la aspectul "miros" al CĂRŢILOR, la aspectul şi forma lor- ele, acele parelelipipede ce conţin pagini cu comori. A fost un post scurt şi ...da, cuprinzator.Multă vreme m-a urmărit un citat din acel post, ceva cam aşa : "Dar textul, oh, textul !" Am înţeles , cumva, esenţa acelui post.Dar nimic nu înţelegi cu adevărat până ce nu experimentezi.
Şi acum cred că e cazul s-o scurtez. Ce e cartea ? Ce anume dă valoarea ei? În ce anume găseşti gândurile, trăirile, talentul şi sudoarea celui ce a scris-o? Oare nu cumva... în text?
Da, ştiu. Generaţia noastră, "mirosul" ... Aşa e, aşa-i şi pentru mine. Am continuat şi voi continua să am şi să citesc paralelipedul cu comori. Dar lumea se schimbă, se schimbă mai repede decât suntem capabili să percepem.
Regretul e acelaşi şi dacă adorm cu "Smarty" în mână, în timp ce citeam un text de valoare.
Poate ar trebui să ne grăbim să înţelegem, să experimentăm şi să transmitem dragostea de CARTE şi sub această forma ,nerefuzând-o din start pentru că noi şi atâtea generaţii în urma noastră au cunoscut-o într-o alta. Paradoxal, deşi totul în jur e din ce în ce mai sofisticat din punct de vedere tehnologic, e vremea necesităţii întoarcerii la esenţe.Eşti nevoit să te întorci către esenţă, să apuci de ea şi să o tragi spre tine.Ca să n-o pierzi.
Pentru CARTE, esenţa e textul.
Am fost ajutată să înţeleg asta, tot paradoxal, şi de un scriitor ale cărui cărţi apar, de regulă, în format mare şi scump. Am reluat, de acolo unde o lăsasem, lectura la "Misterul Regelui" de Stephen King.
miercuri, 13 aprilie 2011
Gânduri tastate pe dosul unui blank document
M-am gândit la ceea ce-am scris ieri.A publica pe blog pagini goale ce poartă o dată ar fi ca şi cum aş îndosaria pagini albe dar datate. Cred că ar fi mişto să fac aşa o chestie pe un blog pe la care trece rar câte cineva iar eu n-am vrut să fac nimic în direcţia de a încerca să schimb asta. Aşa că... n-aş supăra sau intriga decât eventual câţiva trecători care ar zice : "ia uite-o şi pe-asta, mare e grădina Virtualului..." Iar dacă nu m-aş gândi deloc la faptul că cineva sau altcineva ar fi intrigat sau ar râde... ar fi şi mai bine. Ar fi ca şi cum aş transmite beep-uri către ceva imaginar denumit generic "lume" : beep, lume, aş vrea să spun ceva dar nu ştiu ce. Sau nu mă pot hotări pe care dintre ele. Sau pe-asta ce tocmai mi-a trecut prin cap n-aş vrea s-o spun nici măcar imaginarei "lume" dar aş vrea să spun că mi-a trecut ceva prin cap. Sau, în ideea de jurnal : a mai trecut o zi ca un blank document, save as Document 1, 2, 3... n . Şi poate că aşa exersând, în prostie de-a dreptul, aş reuşi să mă obişnuiesc cu ideea că aşa ceva e "normal" , "e normal" să crăpi (mă rog, să crăpi virtualiceşte vorbind , ha, virtualiceşte tăcând) sprijinit de butonul de beep. Ultimele beep-uri ar fi mai apăsate, finalul fiind apăsat- continuu.
Dacă insisit să mă gândesc, nici nu fac altceva în majoritatea timpului. Nu fac altceva decât să transmit pagini scrise cu litere de font mic( pentru folosirea judicioasă a spaţiului unui A4), pagini pe care majoritatea receptorilor le văd ca pe blank document. Aceasta se numeşte, din câte am auzit, comunicare.
Daca insisit în direcţia "dude", îmi mai vine un gând în minte : e o diferenţă între blog şi mail, între dosar cu foi albe şi plic conţinând o pagină albă. Destinatarul face diferenţa. Că... mama ei de comunicare, nu ai dreptul să umpli cutii de scrisori cu beep-urile tale absurde . Sigur că n-are nici rost, dar nu despre rost era vorba aici. Destinatarul "lume-lume", în schimb...e un măgar care duce, nu ştie ce duce... ceea ce e perfect. De unde speranţa inutilă că ar trebui să existe cineva care să şi vrea să ştie a citi blank-urile mele ?
Dacă insisit să mă gândesc, nici nu fac altceva în majoritatea timpului. Nu fac altceva decât să transmit pagini scrise cu litere de font mic( pentru folosirea judicioasă a spaţiului unui A4), pagini pe care majoritatea receptorilor le văd ca pe blank document. Aceasta se numeşte, din câte am auzit, comunicare.
Daca insisit în direcţia "dude", îmi mai vine un gând în minte : e o diferenţă între blog şi mail, între dosar cu foi albe şi plic conţinând o pagină albă. Destinatarul face diferenţa. Că... mama ei de comunicare, nu ai dreptul să umpli cutii de scrisori cu beep-urile tale absurde . Sigur că n-are nici rost, dar nu despre rost era vorba aici. Destinatarul "lume-lume", în schimb...e un măgar care duce, nu ştie ce duce... ceea ce e perfect. De unde speranţa inutilă că ar trebui să existe cineva care să şi vrea să ştie a citi blank-urile mele ?
duminică, 6 iunie 2010
Suprapuneri ipotetice II
De ieri funcţionez pe altă frecvenţă şi de aceea azi mi-a venit în minte o altă suprapunere ipotetică.
Astăzi, pentru ca m-a captivat "Calomnii mitologice", ultima carte a lui Octavian Paler şi pentru că am umblat, la un moment dat, pe You Tube, mi-a trecut prin minte să postez ceva în care să declar că Paler are perfectă dreptate, mitul Don Juan şi-a câştigat independenţa.
"Don Juan nu mai depinde de Tirso de Molina. Şi nici de Spania! E de pretutindeni şi de nicăieri" –spune Octavian Paler. Perfect adevărat. Şi eu cred.
Cred, de exemplu, că Bobby McGee trebuie să fi fost un Don Juan flower-power şi am să adaug, ca mărturie la ipoteticului proces intentat Don Juan-ului universal, şi mărturia lui Janis Joplin :
Astăzi, pentru ca m-a captivat "Calomnii mitologice", ultima carte a lui Octavian Paler şi pentru că am umblat, la un moment dat, pe You Tube, mi-a trecut prin minte să postez ceva în care să declar că Paler are perfectă dreptate, mitul Don Juan şi-a câştigat independenţa.
"Don Juan nu mai depinde de Tirso de Molina. Şi nici de Spania! E de pretutindeni şi de nicăieri" –spune Octavian Paler. Perfect adevărat. Şi eu cred.
Cred, de exemplu, că Bobby McGee trebuie să fi fost un Don Juan flower-power şi am să adaug, ca mărturie la ipoteticului proces intentat Don Juan-ului universal, şi mărturia lui Janis Joplin :
Suprapuneri ipotetice I
Acum ştiu de ce nu pot să scriu o recenzie, nu a unui SF, în orice caz.Cred că din cauza a ceea ce nu ştiu cum să numesc altfel decât "suprapunere ipotetică", habar n-am dacă e inteligibil sau nu. Nu am citit foarte multe SF-uri dar am vaga impresie că le-am citit pe cele fără de care nu se poate. Şi cu aproape toate păţesc acelaşi lucru, suprapunerea ipotetica a ceea ce am citit peste diverse evenimente din lumea în care trăim.De exemplu, nu pot să citesc despre nu ştiu ce fel de studii întreprise de cercetători americani, studii puternic finanţate, cu rezultate fie existente deja în mintea cocoşului, fie absolut non-necesare, fără să-mi vină în minte "savanţii" de pe Trantor, capitala muribundului Imperiu Galactic asimovian, cei care despicau "în paişpe" firul adevăratelor descoperiri importante şi nu înţelegeau de ce trebuie să mai cerceteze ceva din moment ce s-a cercetat tot.
În "Adâncurile Cerului" ,de Vernor Vinge, găsesc multe posibilităţi de suprapunere ipotetică peste lumea în care trăim şi asta nici nu mă miră.
Cel mai mult m-a pus pe gânduri focalizarea: departe în viitor, desigur, pe o îndepărtată planetă, desigur, oamenilor li se putea induce, pe cale virală, o forma de autism care îi făcea să fie preocupaţi de o singură activitate, fie cea pentru care aveau inclinaţie şi cunostinţe fie, dacă nu aveau aşa ceva, erau focalizaţi pentru o "muncă de jos", de exemplu, hai să spunem, în construcţii. Îndepărtaţi de ceea ce îi preocupa, focalizaţii deveneau nesiguri, instabili, nervoşi, chiar periculoşi. Nu îi interesa nimic din exterior, nu îi interesa nici propria persoană, începând cu igiena şi sfârşind cu hrana şi somnul. Singurul lor interes era obiectul focalizării . Ha, productivitate maximă, noi descoperiri pe bandă. O formă de sclavie. O armă periculoasă nu doar ajunsă pe ce mâini nu trebuie, periculoasă în orice mâini, atât de puternică şi în consecinţă cu un enorm potenţial de a corupe pe aproape oricine ar deţine-o, atât de puternică încât, în acest caz, "scopul scuză mijloacele" te face să vrei să nu mai existe niciun scop, nici măcar unul măreţ. Şi totuşi, o civilizaţie(civilizaţie ?) umană o folosea, în cartea lui Vinge. Astfel avansa, astfel construia şi arme şi ...hai să spunem, monumente.
Ştiu că în 2008 s-a descoperit gena responsabilă de autism.S-a dovedit experimental, prin inducere de comportament de tip autist cobailor. Asta nu mai este "despicarea firului in paişpe", asta e o mare descoperire. Îmi doresc ca toate marile descoperiri ale umanităţii să fie dedicate doar binelui, acelui bine ca numitor comun.
În The coming technological singularity Vernor Vinge spunea : "Animalele se pot adapta şi pot inventa , dar de cele mai multe ori nu înainte ca selecţia naturală să-şi fi făcut datoria--lumea acţionează, în cazul selecţiei naturale ca propriul său simulator. Noi, oamenii, avem abilitatea de a internaliza lumea încojuratoare şi de a opera cu what if-uri, cu simulări. Putem rezolva multe probleme de mii de ori mai repede decât selecţia naturală. Acum, prin crearea mijloacelor care pot executa aceste simulări cu viteze mult mai mari , accesăm un regim la fel de radical de diferit de trecutul nostru uman pe cât de diferiţi sunt oamenii de inferioarele animale."
Unde poate duce asta? Oriunde.
În "Adâncurile Cerului" ,de Vernor Vinge, găsesc multe posibilităţi de suprapunere ipotetică peste lumea în care trăim şi asta nici nu mă miră.
Cel mai mult m-a pus pe gânduri focalizarea: departe în viitor, desigur, pe o îndepărtată planetă, desigur, oamenilor li se putea induce, pe cale virală, o forma de autism care îi făcea să fie preocupaţi de o singură activitate, fie cea pentru care aveau inclinaţie şi cunostinţe fie, dacă nu aveau aşa ceva, erau focalizaţi pentru o "muncă de jos", de exemplu, hai să spunem, în construcţii. Îndepărtaţi de ceea ce îi preocupa, focalizaţii deveneau nesiguri, instabili, nervoşi, chiar periculoşi. Nu îi interesa nimic din exterior, nu îi interesa nici propria persoană, începând cu igiena şi sfârşind cu hrana şi somnul. Singurul lor interes era obiectul focalizării . Ha, productivitate maximă, noi descoperiri pe bandă. O formă de sclavie. O armă periculoasă nu doar ajunsă pe ce mâini nu trebuie, periculoasă în orice mâini, atât de puternică şi în consecinţă cu un enorm potenţial de a corupe pe aproape oricine ar deţine-o, atât de puternică încât, în acest caz, "scopul scuză mijloacele" te face să vrei să nu mai existe niciun scop, nici măcar unul măreţ. Şi totuşi, o civilizaţie(civilizaţie ?) umană o folosea, în cartea lui Vinge. Astfel avansa, astfel construia şi arme şi ...hai să spunem, monumente.
Ştiu că în 2008 s-a descoperit gena responsabilă de autism.S-a dovedit experimental, prin inducere de comportament de tip autist cobailor. Asta nu mai este "despicarea firului in paişpe", asta e o mare descoperire. Îmi doresc ca toate marile descoperiri ale umanităţii să fie dedicate doar binelui, acelui bine ca numitor comun.
În The coming technological singularity Vernor Vinge spunea : "Animalele se pot adapta şi pot inventa , dar de cele mai multe ori nu înainte ca selecţia naturală să-şi fi făcut datoria--lumea acţionează, în cazul selecţiei naturale ca propriul său simulator. Noi, oamenii, avem abilitatea de a internaliza lumea încojuratoare şi de a opera cu what if-uri, cu simulări. Putem rezolva multe probleme de mii de ori mai repede decât selecţia naturală. Acum, prin crearea mijloacelor care pot executa aceste simulări cu viteze mult mai mari , accesăm un regim la fel de radical de diferit de trecutul nostru uman pe cât de diferiţi sunt oamenii de inferioarele animale."
Unde poate duce asta? Oriunde.
sâmbătă, 22 mai 2010
Bulgări, puncte şi gânduri
Mi-am recitit postări de pe ici-colo. În aproape fiecare caz pare că am făcut acelaşi lucru : am făcut din mine un soi de bulgăre-eşantion reprezentativ al stărilor de moment şi l-am azvârlit apoi în...în monitor. Acum bulgării-bumeranguri se întorc şi se izbesc de şi dinspre interiorul monitorului, împrăştiindu-se în forme neregulate şi divers colorate. Formele au gură iar forma gurii lor e când de buhuhu, când de hihihi spre say chees, când de miau.
A avut vreun rost? Poate că da.
Lucrurile simple, lucrurile simple şi bucuria pe care o produc... Aşa a fost la AC/DC. Simplu a fost, simplu bulgăre voi face. La un moment dat, n-am mai auzit strigătele celor cu care am fost, doi tineri pe care îi vedeam, de fapt, pentru a doua oară în viaţa mea şi pe care îi admir sincer pentru acea posibilitate de exteriorizare fără inhibiţii. Îmi sunt de-a dreptul dragi.Atunci i-am lăsat, însă, aţentia mea i-a lăsat.Mi-am spus că am şi eu felul meu de a mă bucura, exploziv mai mult prin mişcare decât prin sunete şi că aş face bine să-l scot niţel la plimbare prin curtea închisorii. Probabil că unele imagini mi-au scăpat, ştiu sigur că au fost momente în care n-am văzut, inclusiv de gândurile din spatele aparentei lipse de gânduri. Dar sunetele şi atmosfera...nu. Toate însă, chiar dacă fragmentate pe alocuri, s-au strâns undeva. Vor găsi, cândva poate, un rost, un drum, un şuvoi.
Nu ştiu a scrie cronici şi abandonez acum şi aici ideea de a o face vreodată. Pot însă să scriu cronici despre mine, despre sentimente de-ale mele, un soi de radiografii-rebut neclare.
Bucuria trăită la un moment dat se micşorează în timp,se micşorează dar nu dispare, parcă se retrage undeva în cel care a trăit-o, se retrage până se face un punct. Da, e un punct dar e o zonă foarte intensă, cu viaţă proprie, apelabil oricând. Aceste fraze le-am mai scris undeva dar le scriu şi aici.
Concertul acela n-a fost, desigur, evenimentul vieţii mele, dar a fost un eveniment pentru că orice mă face să zâmbesc două zile după aceea ... e un eveniment. Orice mă face să merg pe stradă în noapte bălăngănind rucsăcelul a "simtere de bine"... e un eveniment. Aşa încât îmi voi aminti şi drumul în noapte fără griji, fără calcule, fără să mă întreb cât e ceasul, cu gândul că... eh, va trebui să găsec un taxi la un moment dat, nu? Punct apelabil.
Mă gândesc eu că poate voi reuşi aşa un drum şi cu postările pe ici-colo. Poate că îmi voi regăsi, la un moment dat, trotineta, ca să mă mai dau cu ea... făra să mă gândesc că pot nimeri într-o groapă care nu există decât în imaginaţia mea, săpată de griji, de frustrări, de lucruri vechi şi grele... Pentru că, din păcate, nu doar bucuriile-punct sunt apelabile ci şi frustrările, durerile-punct...
A avut vreun rost? Poate că da.
Lucrurile simple, lucrurile simple şi bucuria pe care o produc... Aşa a fost la AC/DC. Simplu a fost, simplu bulgăre voi face. La un moment dat, n-am mai auzit strigătele celor cu care am fost, doi tineri pe care îi vedeam, de fapt, pentru a doua oară în viaţa mea şi pe care îi admir sincer pentru acea posibilitate de exteriorizare fără inhibiţii. Îmi sunt de-a dreptul dragi.Atunci i-am lăsat, însă, aţentia mea i-a lăsat.Mi-am spus că am şi eu felul meu de a mă bucura, exploziv mai mult prin mişcare decât prin sunete şi că aş face bine să-l scot niţel la plimbare prin curtea închisorii. Probabil că unele imagini mi-au scăpat, ştiu sigur că au fost momente în care n-am văzut, inclusiv de gândurile din spatele aparentei lipse de gânduri. Dar sunetele şi atmosfera...nu. Toate însă, chiar dacă fragmentate pe alocuri, s-au strâns undeva. Vor găsi, cândva poate, un rost, un drum, un şuvoi.
Nu ştiu a scrie cronici şi abandonez acum şi aici ideea de a o face vreodată. Pot însă să scriu cronici despre mine, despre sentimente de-ale mele, un soi de radiografii-rebut neclare.
Bucuria trăită la un moment dat se micşorează în timp,se micşorează dar nu dispare, parcă se retrage undeva în cel care a trăit-o, se retrage până se face un punct. Da, e un punct dar e o zonă foarte intensă, cu viaţă proprie, apelabil oricând. Aceste fraze le-am mai scris undeva dar le scriu şi aici.
Concertul acela n-a fost, desigur, evenimentul vieţii mele, dar a fost un eveniment pentru că orice mă face să zâmbesc două zile după aceea ... e un eveniment. Orice mă face să merg pe stradă în noapte bălăngănind rucsăcelul a "simtere de bine"... e un eveniment. Aşa încât îmi voi aminti şi drumul în noapte fără griji, fără calcule, fără să mă întreb cât e ceasul, cu gândul că... eh, va trebui să găsec un taxi la un moment dat, nu? Punct apelabil.
Mă gândesc eu că poate voi reuşi aşa un drum şi cu postările pe ici-colo. Poate că îmi voi regăsi, la un moment dat, trotineta, ca să mă mai dau cu ea... făra să mă gândesc că pot nimeri într-o groapă care nu există decât în imaginaţia mea, săpată de griji, de frustrări, de lucruri vechi şi grele... Pentru că, din păcate, nu doar bucuriile-punct sunt apelabile ci şi frustrările, durerile-punct...
sâmbătă, 8 mai 2010
Am scris
Să scriu, totuşi. Am chef de scris şi am şi blog. Aş şterge postul precedent şi nu l-aş şterge... Nu-l şterg, în fond, reflectă o stare de-a mea, una dintre bătăliile mele cu mine însămi, vorba cuiva. Şi în fond, ăsta e jurnal, jurnalul meu, al meu cu îmbătrânirea mea cu tot şi nu îmi scriu jurnalul virtual ca să mă (în)scriu în trend, aşa cum veninos îmi spunea altcineva. Nici nu ştiu să stau în tend. Am mai avut eu parte de judecăţi din astea şi acum stau şi mă întreb dacă n-au fost veninoase şi acelea . Cum Doamne-iartă-mă să ştiu să stau în trend când eu, de fapt, nu ajung să-mi vizitez nici tot blogroll-ul aşa mic cum este el ? Descopăr însă că unii înţeleg şi asta... înseamnă ceva.
Ieri am fost furioasă, din nou, din nou m-am aruncat dintr-un perete în altul , banal metaforic vorbind. A fost rezultatul unei acumulări, mă apropiam deja de punctul cel mai înalt al curbei când, alaltăieri seara, am venit acasă şi am găsit-o pe mama în nişte inutile calcule legate de micşorarea pensiei cu 15%. A pensiei ei de urmaş, urmaş după tata care a muncit ca disperatul toată viaţa lui. Am înghiţit, am zâmbit, ce rost avea să-mi vărs frustrarea cu mama de faţă? I-am spus doar că, atâta timp cât copiii ei ( că sunt fiicele, că sunt nepoţii sau ginerele) sunt sănătoşi şi în putere... ne vom descurca. Doar suntem rezultatul muncii ei, în final, n-am putea gândi altfel...
Apoi am vizitat, ieri dimineaţă, un blog pe care ajung mai rar şi am realizat că s-au împlinit 3 ani de la moartea lui Octavian Paler.
Şi toate acestea s-au amestecat cu... cu multe, inclusiv cu moartea tatălui meu, cu zădărnicia, cu... şi uite-mă, dintr-un perete în altul. M-am oprit,la un moment dat, m-am uitat la zaţul cafelei de ieri dimineaţă şi mi-am spus : la naiba, la naiba, la naiba, nu pot face nimic, acum nu pot face mai mult decât fac deja! Iar pereţii e inutil să-i sparg, fie şi banal metaforic vorbind. Şi atunci... mi-a venit în minte un gând stupid şi fără nicio logică : dacă tot nu pot să fac nimic, am să mă îmbrac cu-o fustă scurtă. Voila. Decent scurtă, de cel puţin zece ani am o convenţie cu mama : să nu mă lase să ies pe uşa casei în posturi ridicole. Nici că mi-aş fi putut găsi un cerber mai eficient. Şi întrucât cerberul m-a privit aplecând un pic capul spre stânga şi a rostit un "Oo" pe care îmi pare rău că mi-e imposibil să-l reproduc prin scris deoarece reprezenta supriză amestecată cu aprobare, am ieşit pe uşă.
Bineînţeles că asta nu mi-a rezolvat problemele dar...am ieşit pe uşă şi am ieşit din stare. Hm, aici s-ar potrivi un veninos "fustă scurtă-minte scurtă" dar... mă doare la fix 25,14 bloguri în spate, cu atât mai mult că efectul unei fuste scurte, fie ea şi decent scurtă are darul de a revela scutimea minţii unora dintre observatori mai degrabă decât a purtătoarei fustei în cauză.
Altminteri, dragă "jurnal în trend", eu sunt bine. M-am gândit cum fac : scriu pe lista aia de cumpărături tot ce ar fi teoretic şi decent necesar. Apoi încep să tai, fără milă, cu responsbilitate şi "spirit pactic de n-am încotro, nu-ncape".
Pe urmă, când m-oi întoarce acasă, în camera mea care mi-e din ce în ce mai dragă, aş vrea să mă descurc cu Vinge. Da, cu "True names" în engleză şi în computer şi cu "Foc în adânc" în format paralelipipedic şi în română. Uneori regret că n-am mai multe capete, că nu sunt compusă din mai mulţi, deşi, conform Vinge şi a descrierii Stlieţilor ... nici asta nu pare a fi o treaba uşoară. Pentru nicio fiinţă dotată cu gândire nu poate fi uşor, indiferent de felul în care fiinţa aceea gândeşte şi îşi exprimă gândurile. Deşi... hm... despre oameni... Cum era vorba aia ? La tăţi ni-i greu dar... nu la toţi la fel.
Ieri am fost furioasă, din nou, din nou m-am aruncat dintr-un perete în altul , banal metaforic vorbind. A fost rezultatul unei acumulări, mă apropiam deja de punctul cel mai înalt al curbei când, alaltăieri seara, am venit acasă şi am găsit-o pe mama în nişte inutile calcule legate de micşorarea pensiei cu 15%. A pensiei ei de urmaş, urmaş după tata care a muncit ca disperatul toată viaţa lui. Am înghiţit, am zâmbit, ce rost avea să-mi vărs frustrarea cu mama de faţă? I-am spus doar că, atâta timp cât copiii ei ( că sunt fiicele, că sunt nepoţii sau ginerele) sunt sănătoşi şi în putere... ne vom descurca. Doar suntem rezultatul muncii ei, în final, n-am putea gândi altfel...
Apoi am vizitat, ieri dimineaţă, un blog pe care ajung mai rar şi am realizat că s-au împlinit 3 ani de la moartea lui Octavian Paler.
Şi toate acestea s-au amestecat cu... cu multe, inclusiv cu moartea tatălui meu, cu zădărnicia, cu... şi uite-mă, dintr-un perete în altul. M-am oprit,la un moment dat, m-am uitat la zaţul cafelei de ieri dimineaţă şi mi-am spus : la naiba, la naiba, la naiba, nu pot face nimic, acum nu pot face mai mult decât fac deja! Iar pereţii e inutil să-i sparg, fie şi banal metaforic vorbind. Şi atunci... mi-a venit în minte un gând stupid şi fără nicio logică : dacă tot nu pot să fac nimic, am să mă îmbrac cu-o fustă scurtă. Voila. Decent scurtă, de cel puţin zece ani am o convenţie cu mama : să nu mă lase să ies pe uşa casei în posturi ridicole. Nici că mi-aş fi putut găsi un cerber mai eficient. Şi întrucât cerberul m-a privit aplecând un pic capul spre stânga şi a rostit un "Oo" pe care îmi pare rău că mi-e imposibil să-l reproduc prin scris deoarece reprezenta supriză amestecată cu aprobare, am ieşit pe uşă.
Bineînţeles că asta nu mi-a rezolvat problemele dar...am ieşit pe uşă şi am ieşit din stare. Hm, aici s-ar potrivi un veninos "fustă scurtă-minte scurtă" dar... mă doare la fix 25,14 bloguri în spate, cu atât mai mult că efectul unei fuste scurte, fie ea şi decent scurtă are darul de a revela scutimea minţii unora dintre observatori mai degrabă decât a purtătoarei fustei în cauză.
Altminteri, dragă "jurnal în trend", eu sunt bine. M-am gândit cum fac : scriu pe lista aia de cumpărături tot ce ar fi teoretic şi decent necesar. Apoi încep să tai, fără milă, cu responsbilitate şi "spirit pactic de n-am încotro, nu-ncape".
Pe urmă, când m-oi întoarce acasă, în camera mea care mi-e din ce în ce mai dragă, aş vrea să mă descurc cu Vinge. Da, cu "True names" în engleză şi în computer şi cu "Foc în adânc" în format paralelipipedic şi în română. Uneori regret că n-am mai multe capete, că nu sunt compusă din mai mulţi, deşi, conform Vinge şi a descrierii Stlieţilor ... nici asta nu pare a fi o treaba uşoară. Pentru nicio fiinţă dotată cu gândire nu poate fi uşor, indiferent de felul în care fiinţa aceea gândeşte şi îşi exprimă gândurile. Deşi... hm... despre oameni... Cum era vorba aia ? La tăţi ni-i greu dar... nu la toţi la fel.
joi, 25 februarie 2010
Şi apoi mâine
Uneori mi se întâmplă să intru cu totul (dar când spun cu totul, e chiar cu totul) în atmosfera creata de autorul cărţii pe care o citesc . Dacă am cumpărat "Necropolis" a lui Florin Pîtea acum mai bine de un an, am început-o atunci dar o "devorez" abia acum… de vină sunt oarece bug-uri din softul meu. Astăzi, după ce am coborât, în ultimul moment, în staţia de metrou unde aş fi coborât fără probleme dacă n-aş fi citit "Necropolis" şi mi-am ridicat ochii fix pe o reclamă care explica anume cum poţi să-ţi schimbi freza în timp ce faci modificări în contul de pe Facebook… m-am întrebat : adică ce, ce mare şmecherie? Cumva am coborât într-o staţie din universul paralel anterior?
Mi-am dat seama, în final, că nu sunt în Kansar City ci pe Barbu Văcărescu.
Urâtă zi. Trotuar plin de noroi. Ajung la unul dintre capetele bălţii de pe carosabil, mă uit în spate, încerc să apreciez dacă timpul necesar mie pentru a depăşi vecinătatea bălţii poate fi mai mic decât cel necesar A8-ului ce venea din spate pentru a intra în plin în ea, o iau la fuga şi yes ! de data asta am apreciat corect, am trecut prin dreptul bălţii şi nu sunt plină de noroi din cap până-n picioare.
Trei nenea care mâncau ceva pe un ziar aşezat pe o ieşitură din gardul şantierului s-au uitat pătrat la mine, nu ştiu de ce.
Ajung în birou şi aflu că o colega a apreciat greşit iar alta a aşteptat cca 5 minute să treacă o coloana de maşini, stând la 10 metri depărtare de baltă şi lipită de gardul şantierului de pe dreapta, pentru siguranţă.
S-a făcut seară. Nu-mi iese din cap soft-ul care transformă durerea fizică în imagini.Dar cum ar fi un soft de transformare a fricii? Sau a durerilor pe care nu fizic le resimţim ? Dacă mă gândesc bine, pentru asta avem deja demult câte ceva. Pentru unii există Sublimarea, pentru alţii Fuga.În droguri sau alcool. Sau pe K-Pax.
Peste vreo jumătate de oră urmează să reiau drumul cu metroul şi cu Necropolis.
Acasă, probabil că voi modifica puţin această postare, fie şi doar cu diacriticele.
Apoi...Gangland via Necropolis şi somn.
Şi apoi...mâine.
-----------------------------------------
Acum e cu diacritice.
Mi-am dat seama, în final, că nu sunt în Kansar City ci pe Barbu Văcărescu.
Urâtă zi. Trotuar plin de noroi. Ajung la unul dintre capetele bălţii de pe carosabil, mă uit în spate, încerc să apreciez dacă timpul necesar mie pentru a depăşi vecinătatea bălţii poate fi mai mic decât cel necesar A8-ului ce venea din spate pentru a intra în plin în ea, o iau la fuga şi yes ! de data asta am apreciat corect, am trecut prin dreptul bălţii şi nu sunt plină de noroi din cap până-n picioare.
Trei nenea care mâncau ceva pe un ziar aşezat pe o ieşitură din gardul şantierului s-au uitat pătrat la mine, nu ştiu de ce.
Ajung în birou şi aflu că o colega a apreciat greşit iar alta a aşteptat cca 5 minute să treacă o coloana de maşini, stând la 10 metri depărtare de baltă şi lipită de gardul şantierului de pe dreapta, pentru siguranţă.
S-a făcut seară. Nu-mi iese din cap soft-ul care transformă durerea fizică în imagini.Dar cum ar fi un soft de transformare a fricii? Sau a durerilor pe care nu fizic le resimţim ? Dacă mă gândesc bine, pentru asta avem deja demult câte ceva. Pentru unii există Sublimarea, pentru alţii Fuga.În droguri sau alcool. Sau pe K-Pax.
Peste vreo jumătate de oră urmează să reiau drumul cu metroul şi cu Necropolis.
Acasă, probabil că voi modifica puţin această postare, fie şi doar cu diacriticele.
Apoi...Gangland via Necropolis şi somn.
Şi apoi...mâine.
-----------------------------------------
Acum e cu diacritice.
marți, 23 februarie 2010
A-ţi plăcea sau a nu-ţi plăcea ( I , cred... )
Dacă tot terminasem rapid ceea ce am avut de făcut pe ziua de azi la slujbă (perioadă moartă, în maxim două săptămâni învie perioada şi încep să mor eu) , am rămas cu ochii pe monitor meditând adânc. Mă gândeam la a-ţi plăcea / a nu-ţi plăcea ceea ce faci, cu referire la slujba pe care o prestezi. Acum scriu din amintiri şi am vaga bănuială ca voi sfârşi prin a scrie altceva sau în cel mai bun caz nu chiar tot aia.
Nu cred că mai este cazul să punem semnul egal între meseria pentru care cineva s-a pregătit şi slujba pe care o prestează. Din câte observ, în marea majoritate a cazurilor, între acestea fie nu există nicio legătură, fie există dar e vizibil trasă pe Academiei. Şi tot în marea majoritate a cazurilor "pregătire" denumeşte altceva decât ştiam eu aşa că în aceasta discuţie mai bine nu mă bag. Nu astăzi.
Cât de departe în timp (în timpul meu) ar trebui să mă duc oare pentru a încerca să găsesc un răspuns la întrebarea : de ce nu mi-a plăcut niciodată o slujbă pentru ceea ce a fost sau este ci doar, din când în când, pentru caracteristici colaterale muncii efective? Cu alte cuvinte, de ce nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat? De ce n-am nimerit făgaşul ?
Nu-mi amintesc să-mi fi dorit să fiu ceva anume (pe modelul aviator, gunoier, taxatoare de bilete de tramvai,etc) atunci când va fi fost să fiu eu mare, probabil pentru că în copilărie nu m-am putut imagina mare.
Faptul de a mă fi făcut, totuşi, mare, m-a luat prin surprindere. [1]
În şcoala generală toţi colegii mei de clasă abia aşteptau să se facă un pic mai mari şi să "înceapă fizica", din cauza şi datorită profesorului. Poate tocmai această aşteptare a celorlalţi copii şi dorinţa lor de a face parte din următoarea generaţie de "buni la fizică", păşind hotărât într-un dificil marş umăr la umăr [2] cu profesorul către direcţia Olimpiade, m-a făcut să mă aştept la mult mai mult decât era omeneşte cazul. Fizica s-a dovedit a fi o dezamăgire. Vinovată e doar imaginaţia mea .
Ei, în privinţa chimiei …alta a fost situaţia. În fine, nu cred că sunt eu nici prima şi nici ultima ex- fetiţă care s-a îndrăgostit în clasa a 7-a de un profesor, aşa că pot să recunosc : din prima mi-a plăcut chimia.Treaba asta cu îndrăgosteala a durat cam un an, timp în care am observat că nu sunt singura îndrăgostită ci doar singura care se dorea iubită pentru cunoştintele sale, ceea ce a avut ca efect final diminuarea sentimentelor faţă de profesor concomitent cu creşterea celor faţă de materia de studiu [3] , cu atât mai mult că începusem să învăţăm chimia organică. Totul se transformase, nimic nu se pierduse. Nu încă.
În tot acest timp am continuat să iubesc materia "română". Gramatica nu mi s-a părut niciodată dificilă. Era logică, era firească şi uşor de înţeles. Sunt convinsă că acum sunt în stare, la o adică, să fac mai multe greşeli gramaticale decât făceam atunci. Şi literatura…era o bucurie. Nişte copii "aveau dreptul" să încerce să înţeleagă singuri şi să-şi exprime păreri proprii despre ceea ce citeau, aşa, cu doar cuvintele lor. Instaurarea terorii "ce-a zis cutare critic" s-a petrecut mai târziu, la liceu. M-am dus la prima ora de româna din liceu aşteptându-mă să reîntâlnesc o altă doamnă profesoară S . N-a fost să fie, am întalnit altceva, eficient, e drept, dar...altceva.
Cred că pentru părinţi este uşor cu copiii care manifesta, de mici, talent şi un interes clar pentru ceva sau nepricepere şi total dezinteres pentru ceva. După părerea mea "dotarea de către natură" (premiza1) şi interesul(premiza 2) sunt concomitent necesare pentru a clarifica situaţia, a da părinţilor un "hint" şi a-i ajuta să nu greşească foarte mult [4] în îndrumarea copilului[5]
În unele fericite dar puţine cazuri, copilul însuşi face treaba părinţilor. O face şi pe a celor dezinteresaţi sau autoritari. Mai devreme sau mai târziu, o va face.
Dar ce te faci cu unul cu care pare că e simplu şi fără dureri de cap, cu cel pe care "stă scris" că poate aproape orice? Adăugând un concurs defavorabil de împrejurări, acesta caracteristică îmi pare a fi o adevărată pacoste, o bună premiză a irosirii. Din unghiul meu se vede că aceşti copii sunt cu adevarat dificil de îndrumat şi le este lor înşile, deveniţi maturi, dificil să se autoîndrume către o eventuala cotitură. Şi acum, scriind, îmi dau seama cât de importantă este, de fapt, o a treia premiză .Nu evit să scriu despre ea. Doar…amân.
---------------------------------------------------
[1]Nu-mi pot aminti dacă aceste cuvinte le-am citit undeva sau le-am gândit singură altă dată şi acum le scriu.
[2]Dificil din două motive: domnul profesor de fizică era şi foarte exigent şi foarte înalt.
[3]Acum sunt aproape sigură că domnul profesor de chimie ştia despre ce-i vorba şi a încurajat cu multă înţelepciune transferul.
[4] Să nu greşească e imposibil.
[5] Doar premiza 1 este insuficientă, zic eu. Un prieten din copilărie, de exemplu, se pare că a venit pe lume "echipat" cu tot ce părea a fi necesar unui viitor violinist şi totuşi, nimic nu l-a chinuit în copilărie aşa cum au reusit s-o facă lecţiile de vioară. Este inginer constructor, i-a plăcut şi îi place ceea ce face.
Nu cred că mai este cazul să punem semnul egal între meseria pentru care cineva s-a pregătit şi slujba pe care o prestează. Din câte observ, în marea majoritate a cazurilor, între acestea fie nu există nicio legătură, fie există dar e vizibil trasă pe Academiei. Şi tot în marea majoritate a cazurilor "pregătire" denumeşte altceva decât ştiam eu aşa că în aceasta discuţie mai bine nu mă bag. Nu astăzi.
Cât de departe în timp (în timpul meu) ar trebui să mă duc oare pentru a încerca să găsesc un răspuns la întrebarea : de ce nu mi-a plăcut niciodată o slujbă pentru ceea ce a fost sau este ci doar, din când în când, pentru caracteristici colaterale muncii efective? Cu alte cuvinte, de ce nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat? De ce n-am nimerit făgaşul ?
Nu-mi amintesc să-mi fi dorit să fiu ceva anume (pe modelul aviator, gunoier, taxatoare de bilete de tramvai,etc) atunci când va fi fost să fiu eu mare, probabil pentru că în copilărie nu m-am putut imagina mare.
Faptul de a mă fi făcut, totuşi, mare, m-a luat prin surprindere. [1]
În şcoala generală toţi colegii mei de clasă abia aşteptau să se facă un pic mai mari şi să "înceapă fizica", din cauza şi datorită profesorului. Poate tocmai această aşteptare a celorlalţi copii şi dorinţa lor de a face parte din următoarea generaţie de "buni la fizică", păşind hotărât într-un dificil marş umăr la umăr [2] cu profesorul către direcţia Olimpiade, m-a făcut să mă aştept la mult mai mult decât era omeneşte cazul. Fizica s-a dovedit a fi o dezamăgire. Vinovată e doar imaginaţia mea .
Ei, în privinţa chimiei …alta a fost situaţia. În fine, nu cred că sunt eu nici prima şi nici ultima ex- fetiţă care s-a îndrăgostit în clasa a 7-a de un profesor, aşa că pot să recunosc : din prima mi-a plăcut chimia.Treaba asta cu îndrăgosteala a durat cam un an, timp în care am observat că nu sunt singura îndrăgostită ci doar singura care se dorea iubită pentru cunoştintele sale, ceea ce a avut ca efect final diminuarea sentimentelor faţă de profesor concomitent cu creşterea celor faţă de materia de studiu [3] , cu atât mai mult că începusem să învăţăm chimia organică. Totul se transformase, nimic nu se pierduse. Nu încă.
În tot acest timp am continuat să iubesc materia "română". Gramatica nu mi s-a părut niciodată dificilă. Era logică, era firească şi uşor de înţeles. Sunt convinsă că acum sunt în stare, la o adică, să fac mai multe greşeli gramaticale decât făceam atunci. Şi literatura…era o bucurie. Nişte copii "aveau dreptul" să încerce să înţeleagă singuri şi să-şi exprime păreri proprii despre ceea ce citeau, aşa, cu doar cuvintele lor. Instaurarea terorii "ce-a zis cutare critic" s-a petrecut mai târziu, la liceu. M-am dus la prima ora de româna din liceu aşteptându-mă să reîntâlnesc o altă doamnă profesoară S . N-a fost să fie, am întalnit altceva, eficient, e drept, dar...altceva.
Cred că pentru părinţi este uşor cu copiii care manifesta, de mici, talent şi un interes clar pentru ceva sau nepricepere şi total dezinteres pentru ceva. După părerea mea "dotarea de către natură" (premiza1) şi interesul(premiza 2) sunt concomitent necesare pentru a clarifica situaţia, a da părinţilor un "hint" şi a-i ajuta să nu greşească foarte mult [4] în îndrumarea copilului[5]
În unele fericite dar puţine cazuri, copilul însuşi face treaba părinţilor. O face şi pe a celor dezinteresaţi sau autoritari. Mai devreme sau mai târziu, o va face.
Dar ce te faci cu unul cu care pare că e simplu şi fără dureri de cap, cu cel pe care "stă scris" că poate aproape orice? Adăugând un concurs defavorabil de împrejurări, acesta caracteristică îmi pare a fi o adevărată pacoste, o bună premiză a irosirii. Din unghiul meu se vede că aceşti copii sunt cu adevarat dificil de îndrumat şi le este lor înşile, deveniţi maturi, dificil să se autoîndrume către o eventuala cotitură. Şi acum, scriind, îmi dau seama cât de importantă este, de fapt, o a treia premiză .Nu evit să scriu despre ea. Doar…amân.
---------------------------------------------------
[1]Nu-mi pot aminti dacă aceste cuvinte le-am citit undeva sau le-am gândit singură altă dată şi acum le scriu.
[2]Dificil din două motive: domnul profesor de fizică era şi foarte exigent şi foarte înalt.
[3]Acum sunt aproape sigură că domnul profesor de chimie ştia despre ce-i vorba şi a încurajat cu multă înţelepciune transferul.
[4] Să nu greşească e imposibil.
[5] Doar premiza 1 este insuficientă, zic eu. Un prieten din copilărie, de exemplu, se pare că a venit pe lume "echipat" cu tot ce părea a fi necesar unui viitor violinist şi totuşi, nimic nu l-a chinuit în copilărie aşa cum au reusit s-o facă lecţiile de vioară. Este inginer constructor, i-a plăcut şi îi place ceea ce face.
sâmbătă, 6 februarie 2010
Încă ceva ce nu voi şti niciodată
Nu-mi amintesc decât rar ceea ce visez. Acum, da : eram într-o gară, vroiam să mă urc într-un tren. Înainte de a pune piciorul pe scara trenului am lasat un pic din mâna, pe peron, valiza, un troller mic. Cineva a trecut prin spatele meu şi mi l-a luat, m-am întors cu spatele la tren, apoi cu faţa la tren, trenul se pusese în mişcare dar eu am rămas pe peron, spunând : "aveam ceva minunat în ea, aveam ceva minunat în ea..."
M-am trezit cu un sentiment ciudat de absenţă a ceva şi cu o nedumerire, cu o aproape dureroasă întrebare : oare ce aveam în valiză?
Probabil că cei ce nu dorm de obicei după-amiaza ar trebui să n-o mai facă deloc.
-------------------------------------
Primăvara va avea de lucru cu zăpada asta care s-a făcut bolovani. Hmm, cred că m-a auzit, văd că s-a apucat sa albească-sclipicească bolovanii cu un strat nou-nouţ.
Am aşa, un gol.
M-am trezit cu un sentiment ciudat de absenţă a ceva şi cu o nedumerire, cu o aproape dureroasă întrebare : oare ce aveam în valiză?
Probabil că cei ce nu dorm de obicei după-amiaza ar trebui să n-o mai facă deloc.
-------------------------------------
Primăvara va avea de lucru cu zăpada asta care s-a făcut bolovani. Hmm, cred că m-a auzit, văd că s-a apucat sa albească-sclipicească bolovanii cu un strat nou-nouţ.
Am aşa, un gol.
duminică, 24 ianuarie 2010
Anna în Wondernet
Uite că nici nu mai ştiu când m-am apucat eu "de net", mai exact, de a scrie gânduri şi de a comunica "pe net" , adică de altceva decât a citi mail-uri primite şi a şi răspunde, din când în când.Prin iunie 2007, parcă.Sor-mea primise o invitaţie ( una dintre acelea care, vrei-nu vrei, se transmit tuturor celor pe care îi ai în adress book) ,a transmis-o mai departe, mă rog , procedura clasică, şi uite-mă cum ajung pe un site de socializare.Mă înscriu .Văd că lumea scrie acolo ceva ce se cheamă bloguri şi altă lume vine şi comenteaza blogurile scrise.
Paranteză : murise tata, cu un an în urmă.A fost cel mai mare şoc din viaţa mea de după . Paranteză în paranteză : eu am avut , până acum, două vieţi, una care mi-a fost dată ca să fac ceva cu ea şi alta în care m-am trezit, pe la vreo 25 de ani, că trebuie să fac altceva decât făcusem.Atât mai zic : toţi membrii familiei mele spun, într-o formă de exprimare sau alta "după ce a murit Tama mi s-a sucit ceva în cap". În 2007 deci, ceva se sucea şi se sucea şi iar se sucea în capul meu şi nu se stabiliza, la vremea aceea... nu, nu se stabilizase.Nimic n-avea rost. Şi aici am vorbit doar despre cap. Capul meu avea nevoie de ceva, căuta ceva... iar matematica...era departe, era foarte departe, în spate, în timp.
Dar...să revin. M-am speriat de blogurile ce le citeam pe acel site, m-am speriat şi m-am ambiţionat în acelaşi timp, vroiam să scriu şi eu dar nu aveam curaj.Nu mi-a trecut nici un moment prin minte că dacă aş scrie vreo tâmpenie ridicolă pe acolo...acea tâmpenie ar fi putut fi atribuită unei entităţi virtuale şi nu mie personal.Iar teama de ridicol ( hai să nu încep iar cu orgoliul) mă caracterizează şi face ravagii mai ales după ce chiar s-a întâmplat să fiu ridicolă, ridicolă în opinia mea , indiferent de ceea ce ar spune sau crede alţii.
Într-o zi, fără să gândesc prea mult la toate acestea, am scris ceva şi apoi m-am trezit cu un purcoi de comentarii...În primele momente am fost derutată, nu ştiam ce, cum să răspund, dar...m-am descurcat cumva şi apoi a început un soi de...viaţă.
Am băut cafele şi beri virtuale, am râs, am glumit, îmi amintesc cum o dată, un user, în urma unui chef virtual a plecat, virtual, cu virtualul meu mobilier.
Apoi...au fost şi certuri, adevărate războaie, de-a dreptul drame.Virtuale? Greu de răspuns, nu mi-ar ajunge trei pagini de jurnal virtual pentru încercarea de a-mi explica.
Şi uite cum ajung la riscuri, la cel de pe locul doi ca importanţă, după părerea mea, la amestecul real/virtual .Las pentru altă dată riscul nr.1.
Mi-am "delete"-at contul de pe acel site, evident, la nervi, da, dar...mi-am făcut altul. De curând, am mai şters o dată, nu la nervi, la altceva, dar...l-am restabilit, nu ştiu exact de ce şi nici nu ştiu până când.
Am întâlnit acolo, în aceşti aproape trei ani, personaje marcante.Exact aşa, marcante. Ţinându-mă după ele, am scris, o perioadă, bloguri cu temă. Stabileam o temă şi apoi...scriam ce ne trecea prin cap. Frumoase vremuri. Acelor vremuri le datorez şi denumirea jurnalului meu virtual.
Acum ajung şi la personajul cu teoria stăpân/user. Am s-o redau aşa cum mi-a fost redată, după vreo alte câteva încercări zadarnice de a mă face să înţeleg :
Leonardo Di Caprio= Stăpân
Jack Dawson= User
Ar fi trebuit să fie foarte clar dar...n-a fost, reuşisem deja "să le amestec între ele".
De ce se amestecă? Acum... mi-e simplu: ai impresia că umpli golul searbedei existenţe reale. Umpli pe naiba, să am pardon, existenţa reală îşi vede de treaba ei cu copioasa-ţi reală contribuţie, chiar dacă, hălăduind prin virtualul acesta ai uneori impresia că te "conectezi la o baterie de timp" care te aruncă în afara ei. Şi te păcăleşti, te păcăleşti chiar şi atunci când crezi că deja nu te mai poate păcăli nimic, dar... nici o păcăleala nu e mai sigură decât cea pe care ţi-o tragi singur, exact atunci când credeai că deţii controlul.
Nu cred că am reuşit să fiu vreodată "user", "stăpâna" mea nu m-a abandonat niciodată pe "platoul de filmare", ba chiar s-a implicat, uneori, mai mult decât era cazul, în dispute...cu siguranţă. Sincer...nici nu cred că se poate altfel, cu atât mai puţin atunci când eşti, încă, la "balul bobocilor pe net".Ceea ce am înţeles eu şi ceea ce păstrez din acea teorie este asta : don’t go too far, opreşte-te, fie şi în ceasul al 12-lea.Lui Dustin Hoffman "i-a ieşit" o memorabilă Tootsie, poate că s-a simţit chiar bine, o vreme, în pielea personajului, dar...viaţa lui e viaţa actorului Dustin Hoffman.Dustin Hoffman nu e femeie iar Leonardo di Caprio nu s-a aflat, în realitate, pe Titanic.
Undeva pe aici îşi are locul un "thanks" , nu ştiu exact cui, fie şi doar întâmplării de a mă fi întâlnit cu teoria.
Desigur, există multe alte situaţii care nu au nimic de-a face cu ceea ce scriu eu aici.Dar...sunt poate mult mai multe care au.
Sunt atât de multe de spus, atât de multe...uh, poate altă dată şi poate sub altă formă, şi nu neaparat una ironică deşi eu nu pot fi ironică fără a fi, în acelaşi timp, autoironică, fie şi numai pentru că "n-am fost acolo" dar aş fi putut să fiu. Poate că asta nu se observă întotdeauna dar... în virtualul acesta multe nu se observă. Şi mai multe se observă, însă, în plus, pentru că percepţia lipsită de contactul real cere, în mod obiectiv, înlocuirea elementor lipsă. Şi ce altceva decât şablonul propriei tale minţi şi al propriilor tale stări de moment ai la dispoziţie?
Paranteză : murise tata, cu un an în urmă.A fost cel mai mare şoc din viaţa mea de după . Paranteză în paranteză : eu am avut , până acum, două vieţi, una care mi-a fost dată ca să fac ceva cu ea şi alta în care m-am trezit, pe la vreo 25 de ani, că trebuie să fac altceva decât făcusem.Atât mai zic : toţi membrii familiei mele spun, într-o formă de exprimare sau alta "după ce a murit Tama mi s-a sucit ceva în cap". În 2007 deci, ceva se sucea şi se sucea şi iar se sucea în capul meu şi nu se stabiliza, la vremea aceea... nu, nu se stabilizase.Nimic n-avea rost. Şi aici am vorbit doar despre cap. Capul meu avea nevoie de ceva, căuta ceva... iar matematica...era departe, era foarte departe, în spate, în timp.
Dar...să revin. M-am speriat de blogurile ce le citeam pe acel site, m-am speriat şi m-am ambiţionat în acelaşi timp, vroiam să scriu şi eu dar nu aveam curaj.Nu mi-a trecut nici un moment prin minte că dacă aş scrie vreo tâmpenie ridicolă pe acolo...acea tâmpenie ar fi putut fi atribuită unei entităţi virtuale şi nu mie personal.Iar teama de ridicol ( hai să nu încep iar cu orgoliul) mă caracterizează şi face ravagii mai ales după ce chiar s-a întâmplat să fiu ridicolă, ridicolă în opinia mea , indiferent de ceea ce ar spune sau crede alţii.
Într-o zi, fără să gândesc prea mult la toate acestea, am scris ceva şi apoi m-am trezit cu un purcoi de comentarii...În primele momente am fost derutată, nu ştiam ce, cum să răspund, dar...m-am descurcat cumva şi apoi a început un soi de...viaţă.
Am băut cafele şi beri virtuale, am râs, am glumit, îmi amintesc cum o dată, un user, în urma unui chef virtual a plecat, virtual, cu virtualul meu mobilier.
Apoi...au fost şi certuri, adevărate războaie, de-a dreptul drame.Virtuale? Greu de răspuns, nu mi-ar ajunge trei pagini de jurnal virtual pentru încercarea de a-mi explica.
Şi uite cum ajung la riscuri, la cel de pe locul doi ca importanţă, după părerea mea, la amestecul real/virtual .Las pentru altă dată riscul nr.1.
Mi-am "delete"-at contul de pe acel site, evident, la nervi, da, dar...mi-am făcut altul. De curând, am mai şters o dată, nu la nervi, la altceva, dar...l-am restabilit, nu ştiu exact de ce şi nici nu ştiu până când.
Am întâlnit acolo, în aceşti aproape trei ani, personaje marcante.Exact aşa, marcante. Ţinându-mă după ele, am scris, o perioadă, bloguri cu temă. Stabileam o temă şi apoi...scriam ce ne trecea prin cap. Frumoase vremuri. Acelor vremuri le datorez şi denumirea jurnalului meu virtual.
Acum ajung şi la personajul cu teoria stăpân/user. Am s-o redau aşa cum mi-a fost redată, după vreo alte câteva încercări zadarnice de a mă face să înţeleg :
Leonardo Di Caprio= Stăpân
Jack Dawson= User
Ar fi trebuit să fie foarte clar dar...n-a fost, reuşisem deja "să le amestec între ele".
De ce se amestecă? Acum... mi-e simplu: ai impresia că umpli golul searbedei existenţe reale. Umpli pe naiba, să am pardon, existenţa reală îşi vede de treaba ei cu copioasa-ţi reală contribuţie, chiar dacă, hălăduind prin virtualul acesta ai uneori impresia că te "conectezi la o baterie de timp" care te aruncă în afara ei. Şi te păcăleşti, te păcăleşti chiar şi atunci când crezi că deja nu te mai poate păcăli nimic, dar... nici o păcăleala nu e mai sigură decât cea pe care ţi-o tragi singur, exact atunci când credeai că deţii controlul.
Nu cred că am reuşit să fiu vreodată "user", "stăpâna" mea nu m-a abandonat niciodată pe "platoul de filmare", ba chiar s-a implicat, uneori, mai mult decât era cazul, în dispute...cu siguranţă. Sincer...nici nu cred că se poate altfel, cu atât mai puţin atunci când eşti, încă, la "balul bobocilor pe net".Ceea ce am înţeles eu şi ceea ce păstrez din acea teorie este asta : don’t go too far, opreşte-te, fie şi în ceasul al 12-lea.Lui Dustin Hoffman "i-a ieşit" o memorabilă Tootsie, poate că s-a simţit chiar bine, o vreme, în pielea personajului, dar...viaţa lui e viaţa actorului Dustin Hoffman.Dustin Hoffman nu e femeie iar Leonardo di Caprio nu s-a aflat, în realitate, pe Titanic.
Undeva pe aici îşi are locul un "thanks" , nu ştiu exact cui, fie şi doar întâmplării de a mă fi întâlnit cu teoria.
Desigur, există multe alte situaţii care nu au nimic de-a face cu ceea ce scriu eu aici.Dar...sunt poate mult mai multe care au.
Sunt atât de multe de spus, atât de multe...uh, poate altă dată şi poate sub altă formă, şi nu neaparat una ironică deşi eu nu pot fi ironică fără a fi, în acelaşi timp, autoironică, fie şi numai pentru că "n-am fost acolo" dar aş fi putut să fiu. Poate că asta nu se observă întotdeauna dar... în virtualul acesta multe nu se observă. Şi mai multe se observă, însă, în plus, pentru că percepţia lipsită de contactul real cere, în mod obiectiv, înlocuirea elementor lipsă. Şi ce altceva decât şablonul propriei tale minţi şi al propriilor tale stări de moment ai la dispoziţie?
luni, 18 ianuarie 2010
Luni, pisica fără coadă, Bite şi Orson Scott Card
Mă trezesc dimineaţă-dimineaţă, săptămâna aceasta lucrez 9-17. Am tabieturi: cafeaua, ţigările, net-ul. Pornesc computerul, mă rog niţel de conexiunea asta, mă enervez, shut down, do not turn of or unplug, ho, ce, crezi că sunt fraieră? În fine, îşi dă seama că nu e cazul, nu lunea, şi reuşesc să mă conectez.
Sună interfonul, îmi arunc ochii pe ceas, 05;45, mă sperii dar îmi bag ochii la loc şi răspund ."Săru' mâna-zice o voce tremurată- sunt băiatul care stă aici jos la parter, îmi deschideţi şi mie ?" Ezit trei secunde şi apoi deschid. Era Bite, Bogdan , de fapt şi nu stă jos la parter, stă jos în scara blocului, tatăl său vitreg stă jos, la parter. Jos, în scara blocului, stau uneori Bite împreună cu pisica fără coadă, pisica fără coadă stă permanent, cu rarele excepţii când o zbugheşte din cutie, acum poate, şi-a revenit, poate folosi lăbuţele din spate. Ieri a zbughit-o în subsol, tanti Puchi şi vecina Melania, cele care o îngrijesc şi fac curat în cutie, au făcut o incursiune în tenebrele subsolului şi au găsit-o. Pisicii nu-i trebuie prea multe şi are. Are mâncare, are o cutie cu nisip, are păturici şi are atenţia, grija sau doar acceptul locatarilor.
Cu Bite...e altă poveste. Bite are un trecut tenebros, mai ceva decât subsolul blocului cu ţevile lui cu tot. Când era copil, copiii ceilalţi îl strigau "handicapatule" şi râdeau de el.Adevărul e că are ceva sau, mai degrabă n-are, e un pic retardat. Apoi a crescut. Droguri. Mama lui a murit, mătuşa lui a murit, n-are sens să insisit... Are la activ vânzarea cu amănuntul a interiorului, inclusiv a uşii de la intrare a unui apartament de la o altă scară, cu terorizarea vecinilor de la acea scară cu tot. Poliţie, puşcărie, nu ştiu exact pentru care dintre ele...
Apoi a reapărut, la scara noastră, dar în extriorul uşii apartamentului în care locuieşte tatăl său vitreg acum. Îl găseam în scară, aproape zilnic. Mă gândeam că nu va rezista în papucii aceia când va veni iarna. Îmi deschidea uşa de la intrare şi nu se uita niciodată în ochii mei, nu cerea nimic, ba nu, o dată mi-a cerut o ţigară.Stătea pe-un scaun şi citea Click sau dezlega cuvinte încrucişate. Tanti Puchi a discutat cu tătal vitreg al lui Bite, aşa am aflat că familia i-a găsit o garsonieră , pe undeva. O vreme...a dispărut iar masa din hol (fosta masa albă de toaletă a unei vecine) a rămas goală, nu mai dormea nimeni pe ea, aşa că tanti Puchi a aşezat acolo ghivece cu flori. Acum a reapărut Bite. Are bocanci ca lumea şi canadiană groasă şi căciulă...şi... oricât de liniştit ar fi nu pot să cred că nu se droghează, din nou.
De ce n-a sunat la interfonul tatălui său vitreg...nu ştiu.Sau poate a sunat dar nu i s-a deschis, chiar dacă suna doar ca să între în scara blocului. A nins şi e frig, am ezitat trei secunde şi apoi i-am deschis. Am să-i fac şi lui două sandwich-uri , uite chiar acum, trebuie să mă pregătesc de plecare.
Pisica poate sta liniştita în cutia ei, nimeni nu se sperie de ea. De Bite...da. Şi mie mi-e teamă, uneori. E aiurea. Pisica...o putem considera a ne fi raman, dar oameni îşi pot fi, uneori, varelse unii altora.
............................................................................................
Ramen are strangers from another species (as paradoxically explained in [Orson Scott] Card's own terms) who are capable of communication and peaceful coexistence with Homo sapiens, though that does not guarantee they will pursue the latter. While ramen can share ideas with each other, they may not have common ground, at least not initially.
Varelse (pronounced var-ELSS-uh) (translated: "being") are strangers from another species who are not able to communicate with us. They are true aliens, completely incapable of common ground with humanity. [...]One character also describes all animals as being varelse, since with them "no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes makes them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it." Translated from Swedish, varelse means "creature."
(Wikipedia )
Sună interfonul, îmi arunc ochii pe ceas, 05;45, mă sperii dar îmi bag ochii la loc şi răspund ."Săru' mâna-zice o voce tremurată- sunt băiatul care stă aici jos la parter, îmi deschideţi şi mie ?" Ezit trei secunde şi apoi deschid. Era Bite, Bogdan , de fapt şi nu stă jos la parter, stă jos în scara blocului, tatăl său vitreg stă jos, la parter. Jos, în scara blocului, stau uneori Bite împreună cu pisica fără coadă, pisica fără coadă stă permanent, cu rarele excepţii când o zbugheşte din cutie, acum poate, şi-a revenit, poate folosi lăbuţele din spate. Ieri a zbughit-o în subsol, tanti Puchi şi vecina Melania, cele care o îngrijesc şi fac curat în cutie, au făcut o incursiune în tenebrele subsolului şi au găsit-o. Pisicii nu-i trebuie prea multe şi are. Are mâncare, are o cutie cu nisip, are păturici şi are atenţia, grija sau doar acceptul locatarilor.
Cu Bite...e altă poveste. Bite are un trecut tenebros, mai ceva decât subsolul blocului cu ţevile lui cu tot. Când era copil, copiii ceilalţi îl strigau "handicapatule" şi râdeau de el.Adevărul e că are ceva sau, mai degrabă n-are, e un pic retardat. Apoi a crescut. Droguri. Mama lui a murit, mătuşa lui a murit, n-are sens să insisit... Are la activ vânzarea cu amănuntul a interiorului, inclusiv a uşii de la intrare a unui apartament de la o altă scară, cu terorizarea vecinilor de la acea scară cu tot. Poliţie, puşcărie, nu ştiu exact pentru care dintre ele...
Apoi a reapărut, la scara noastră, dar în extriorul uşii apartamentului în care locuieşte tatăl său vitreg acum. Îl găseam în scară, aproape zilnic. Mă gândeam că nu va rezista în papucii aceia când va veni iarna. Îmi deschidea uşa de la intrare şi nu se uita niciodată în ochii mei, nu cerea nimic, ba nu, o dată mi-a cerut o ţigară.Stătea pe-un scaun şi citea Click sau dezlega cuvinte încrucişate. Tanti Puchi a discutat cu tătal vitreg al lui Bite, aşa am aflat că familia i-a găsit o garsonieră , pe undeva. O vreme...a dispărut iar masa din hol (fosta masa albă de toaletă a unei vecine) a rămas goală, nu mai dormea nimeni pe ea, aşa că tanti Puchi a aşezat acolo ghivece cu flori. Acum a reapărut Bite. Are bocanci ca lumea şi canadiană groasă şi căciulă...şi... oricât de liniştit ar fi nu pot să cred că nu se droghează, din nou.
De ce n-a sunat la interfonul tatălui său vitreg...nu ştiu.Sau poate a sunat dar nu i s-a deschis, chiar dacă suna doar ca să între în scara blocului. A nins şi e frig, am ezitat trei secunde şi apoi i-am deschis. Am să-i fac şi lui două sandwich-uri , uite chiar acum, trebuie să mă pregătesc de plecare.
Pisica poate sta liniştita în cutia ei, nimeni nu se sperie de ea. De Bite...da. Şi mie mi-e teamă, uneori. E aiurea. Pisica...o putem considera a ne fi raman, dar oameni îşi pot fi, uneori, varelse unii altora.
............................................................................................
Ramen are strangers from another species (as paradoxically explained in [Orson Scott] Card's own terms) who are capable of communication and peaceful coexistence with Homo sapiens, though that does not guarantee they will pursue the latter. While ramen can share ideas with each other, they may not have common ground, at least not initially.
Varelse (pronounced var-ELSS-uh) (translated: "being") are strangers from another species who are not able to communicate with us. They are true aliens, completely incapable of common ground with humanity. [...]One character also describes all animals as being varelse, since with them "no conversation is possible. They live, but we cannot guess what purposes or causes makes them act. They might be intelligent, they might be self-aware, but we cannot know it." Translated from Swedish, varelse means "creature."
(Wikipedia )
marți, 1 decembrie 2009
Noi, ai noştri
Să zic de politichie, să nu zic? Când să zic...s-au dus naibii bateriile mouse-ului şi m-am gândit c-o fi vreun semn să tac. Doar atât : puţin îmi pasă dacă un preşedinte sau un premier, dacă un posibill preşedinte sau posibil premier vorbeste j’de limbi străine, o limbă străină sau doar pe cea maternă. Chiar... dacă lumea civilizată ar începe, peste noapte, să vorbească prin semne... ce mi-aş dori? Un preşedinte sau un premier care cunoaşte acest limbaj... sau unul capabil să-i înveţe pe fast forward toate nuanţele şi apoi să-şi vadă, cu profesionalism şi maximul posibil de bună-credinţă, de treaba pe care a fost desemnat s-o facă? Bat câmpii, oricum, nu mă pricep la chestii d-astea...
M-am uitat la TV la parada militară şi apoi la o emisiune despre români merituoşi, demni de tot respectul şi care ne reprezintă dincolo de graniţele ţării. De ce dincolo? A fost doar o întrebare retorică.
M-am uitat la TV, aşa ca tata.În ultimii săi ani, tata se trezea emoţionat de Ziua Naţională, se uita la TV toată ziua şi, din când în când, i se umezeau ochii. Eu nu m-am uitat toată ziua, nu mi s-au umezit ochii... dar emoţionată am fost. După ce îmi extrag toţi radicalii (n-am găsit altă rimă) sunt fata lui tata, de aceea trebuie, probabil, să apuc să mai îmbătrânesc vreo 10-15 ani ca să-mi şi manifest emoţiile, anumitele mele emoţii.
Dincolo de fasole şi cârnaţi... e Ziua Naţionala.A noastră.
E La mulţi ani, români ! - cu emoţie pentru ceea ce a fost.
Speranţe? Nu. Chiar nu-mi plac telenovelele. Se spune că viaţa bate "telenoveaua", între altele şi deoarece ea, viaţa," e complexă şi prezintă multe aspecte". S-o bată şi să vedem aspectele, mai întâi ...că apoi...om trăi şi om vedea, de aia avem piele şi ochi.
M-am uitat la TV la parada militară şi apoi la o emisiune despre români merituoşi, demni de tot respectul şi care ne reprezintă dincolo de graniţele ţării. De ce dincolo? A fost doar o întrebare retorică.
M-am uitat la TV, aşa ca tata.În ultimii săi ani, tata se trezea emoţionat de Ziua Naţională, se uita la TV toată ziua şi, din când în când, i se umezeau ochii. Eu nu m-am uitat toată ziua, nu mi s-au umezit ochii... dar emoţionată am fost. După ce îmi extrag toţi radicalii (n-am găsit altă rimă) sunt fata lui tata, de aceea trebuie, probabil, să apuc să mai îmbătrânesc vreo 10-15 ani ca să-mi şi manifest emoţiile, anumitele mele emoţii.
Dincolo de fasole şi cârnaţi... e Ziua Naţionala.A noastră.
E La mulţi ani, români ! - cu emoţie pentru ceea ce a fost.
Speranţe? Nu. Chiar nu-mi plac telenovelele. Se spune că viaţa bate "telenoveaua", între altele şi deoarece ea, viaţa," e complexă şi prezintă multe aspecte". S-o bată şi să vedem aspectele, mai întâi ...că apoi...om trăi şi om vedea, de aia avem piele şi ochi.
vineri, 2 octombrie 2009
Misteriosul mesaj
Eram în metrou, ieri seară pe la ora 20. Mobilul din buzunarul blugilor...bâz bâz. Primesc următorul mesaj, expeditorul...un număr pe care nu îl am în agendă, în consecinţă, habar n-am cine e cel/cea care a butonat mesajul.
Cum e curcubeul cerului tău? Te îmbrăţişez cu inima şi îngerii să te îndrume în căutarea ce ţi-o pui în gând ! - asta scria pe display-ul telefonului meu mobil.
Mda. Eu...ce fac? Păi...ce să fac, fac ceva ce mă supără şi acum că am făcut. Trimit următorul răspuns :
Îţi multumesc.Dar...cine eşti? :)
Ei bine, răspunsul ăsta mă enervează şi acum, când scriu, mă enervează în toate variantele.
1. Mesajul nu îmi era adresat.
Asta este mai mult decât probabil şi atunci mă enervează faptul că primul meu gând a fost că mesajul mi-a fost adresat mie. Mă rog, în cazul acesta, am făcut o treabă bună răspunzând aşa cum am răspuns, în acest fel expeditorul va fi înţeles ca a butonat greşit numărul de telefon al destinatarului, hai că măcar aici m-am scos.
2.Mesajul îmi era adresat dar eu nu mai am acel număr de telefon în agendă.
În cazul acesta...am dat un răspuns...să-mi fie de cap. Cineva, cunoscut la un moment dat, mi-a trimis un gând bun iar eu am răspuns ceva de genul "mulţam fain dar eu te-am uitat"
3.Cineva trimite mesaje la întâmplare
Păi...în cazul acesta...puteam să răspund trimiţând şi eu un gând bun, nu? Adică ce...gândurile bune se întorc numai persoanelor pe care le cunoaştem?
4.Un extraterestru, pe planeta lui acolo, a găsit o modalitate de a trimite mesaje pământenilor prin intermediul telefoniei mobile şi a găsit şi varianta de a traduce din extraterestră în română.
Ei bine, în cazul ăsta mă oftic cel mai tare. Trebuia să-i explic cum este cerul şi curcubeul pământenilor. Trebuia să-l întreb cum este el construit şi dacă poate îmbrăţişa, faptic, cu inima şi să-i explic faptul că noi, aici, pe planeta Pământ, nu o putem face decât metaforic şi nici aşa nu prea ne mai reuşeşte în ultima vreme. Trebuia să-i explic care-i treaba cu îngerii, aici, pe Pământ sau măcar...cum o înţeleg eu, nu, mai degrabă cum nu o înţeleg eu.
Sunt o bleaga lipsită de spontaneitate. Da, la fel am facut şi cu "tipul din metrou" .Chiar, de ce mi se întâmplă mie diverse chestii când sunt în metrou? Probabil că bruma mea de spontaneitate scade direct proporţional cu adâncimea la care ma situez.În Atlantida aş fi fost, probabil, mută sau catatonică.
Care-i treaba cu tipul din metrou? Uite că mi-a pierit cheful să vorbesc despre asta, poate altă dată sau poate...mai bine... nu.
Mda. Sunt derutată şi mă duc să postez aceste gânduri şi în altă parte.Poate are cineva vreo idee de ce anume ar fi trebuit să fac, numai aşa, de dragul discuţiei, pentru că de făcut voi face întotdeauna doar ceea ce sunt în stare să fac, este logic, banal şi uneori trist :-)
Cum e curcubeul cerului tău? Te îmbrăţişez cu inima şi îngerii să te îndrume în căutarea ce ţi-o pui în gând ! - asta scria pe display-ul telefonului meu mobil.
Mda. Eu...ce fac? Păi...ce să fac, fac ceva ce mă supără şi acum că am făcut. Trimit următorul răspuns :
Îţi multumesc.Dar...cine eşti? :)
Ei bine, răspunsul ăsta mă enervează şi acum, când scriu, mă enervează în toate variantele.
1. Mesajul nu îmi era adresat.
Asta este mai mult decât probabil şi atunci mă enervează faptul că primul meu gând a fost că mesajul mi-a fost adresat mie. Mă rog, în cazul acesta, am făcut o treabă bună răspunzând aşa cum am răspuns, în acest fel expeditorul va fi înţeles ca a butonat greşit numărul de telefon al destinatarului, hai că măcar aici m-am scos.
2.Mesajul îmi era adresat dar eu nu mai am acel număr de telefon în agendă.
În cazul acesta...am dat un răspuns...să-mi fie de cap. Cineva, cunoscut la un moment dat, mi-a trimis un gând bun iar eu am răspuns ceva de genul "mulţam fain dar eu te-am uitat"
3.Cineva trimite mesaje la întâmplare
Păi...în cazul acesta...puteam să răspund trimiţând şi eu un gând bun, nu? Adică ce...gândurile bune se întorc numai persoanelor pe care le cunoaştem?
4.Un extraterestru, pe planeta lui acolo, a găsit o modalitate de a trimite mesaje pământenilor prin intermediul telefoniei mobile şi a găsit şi varianta de a traduce din extraterestră în română.
Ei bine, în cazul ăsta mă oftic cel mai tare. Trebuia să-i explic cum este cerul şi curcubeul pământenilor. Trebuia să-l întreb cum este el construit şi dacă poate îmbrăţişa, faptic, cu inima şi să-i explic faptul că noi, aici, pe planeta Pământ, nu o putem face decât metaforic şi nici aşa nu prea ne mai reuşeşte în ultima vreme. Trebuia să-i explic care-i treaba cu îngerii, aici, pe Pământ sau măcar...cum o înţeleg eu, nu, mai degrabă cum nu o înţeleg eu.
Sunt o bleaga lipsită de spontaneitate. Da, la fel am facut şi cu "tipul din metrou" .Chiar, de ce mi se întâmplă mie diverse chestii când sunt în metrou? Probabil că bruma mea de spontaneitate scade direct proporţional cu adâncimea la care ma situez.În Atlantida aş fi fost, probabil, mută sau catatonică.
Care-i treaba cu tipul din metrou? Uite că mi-a pierit cheful să vorbesc despre asta, poate altă dată sau poate...mai bine... nu.
Mda. Sunt derutată şi mă duc să postez aceste gânduri şi în altă parte.Poate are cineva vreo idee de ce anume ar fi trebuit să fac, numai aşa, de dragul discuţiei, pentru că de făcut voi face întotdeauna doar ceea ce sunt în stare să fac, este logic, banal şi uneori trist :-)
luni, 13 iulie 2009
I want my "I want out"
Nici chiar eu nu mai pot nega faptul că traversez o perioadă în care aproape toate frustrările de care am reuşit să-mi fac rost trăindu-mi traiul...au năvalit peste mine.
Ştiu ce ar spune prietena mea de aproape o viaţă, dând după mine, simultan, cu guşa şi cu căpuşa. Ar spune : dar ce motive ai, femeie, să fii "neagră" ? Cumva ai...(şi aici ar începe o înşiruire de motive concrete, grele şi reale pe care le-am avut pentru a fi "neagră" ).
Prietenii mei ăia doi despre care mai zic uneori câte ceva... ar zice ceva asemănator.
Şi eu mi-aş da seama că au dreptate, cu toţii, că n-am nici un motiv să-mi scurtez, de exemplu, cu obstinaţie, lungul nasului, pe oriunde ajungem, eu şi nasul meu. Că n-am nici un motiv să mă simt mică, neînsemnată sau nebăgată în seamă. Că toate acestea sunt prostii. Dar spusele lor nu m-ar ajuta prea mult, tot singura va trebui să ies din chestia asta ca o închisoare.
Nu ştiu ce-o fi...vremea, vremurile, vreo depresie, ceva...
Cunosc aceste momente, le depistez, le filtrez...dar nu le-am găsit antidot. Sau poate că nici nu există antidot. Sau poate că există şi atunci, antidotul ar fi "taci şi rabdă, la un moment dat vei dori singură să scoţi capul afară.Nu da din mâini şi din picioare... că împrăştii şi pe alţii care habar n-au ce vrei, de fapt.
Sper , sincer, că sunt pe ultimii metri înainte de a spune : "I want out" !
Pentru că ştiu că, după aceea, ies.
Mă rog, nici un eventual concediu relaxant n-ar strica...
Ştiu ce ar spune prietena mea de aproape o viaţă, dând după mine, simultan, cu guşa şi cu căpuşa. Ar spune : dar ce motive ai, femeie, să fii "neagră" ? Cumva ai...(şi aici ar începe o înşiruire de motive concrete, grele şi reale pe care le-am avut pentru a fi "neagră" ).
Prietenii mei ăia doi despre care mai zic uneori câte ceva... ar zice ceva asemănator.
Şi eu mi-aş da seama că au dreptate, cu toţii, că n-am nici un motiv să-mi scurtez, de exemplu, cu obstinaţie, lungul nasului, pe oriunde ajungem, eu şi nasul meu. Că n-am nici un motiv să mă simt mică, neînsemnată sau nebăgată în seamă. Că toate acestea sunt prostii. Dar spusele lor nu m-ar ajuta prea mult, tot singura va trebui să ies din chestia asta ca o închisoare.
Nu ştiu ce-o fi...vremea, vremurile, vreo depresie, ceva...
Cunosc aceste momente, le depistez, le filtrez...dar nu le-am găsit antidot. Sau poate că nici nu există antidot. Sau poate că există şi atunci, antidotul ar fi "taci şi rabdă, la un moment dat vei dori singură să scoţi capul afară.Nu da din mâini şi din picioare... că împrăştii şi pe alţii care habar n-au ce vrei, de fapt.
Sper , sincer, că sunt pe ultimii metri înainte de a spune : "I want out" !
Pentru că ştiu că, după aceea, ies.
Mă rog, nici un eventual concediu relaxant n-ar strica...
marți, 30 iunie 2009
Vocaţia
Egoismul prin intermediul căruia nu am putut face faţă egoismului tău mă face să mă simt vinovată.
Mă tem că am vocaţie de abuzat.
Mă tem că am vocaţie de abuzat.
luni, 15 iunie 2009
Challenge
Cred că cei ce se doresc a fi un challenge permanent înceteaza să mai fie un challenge în momentul în care înţelegi că asta e doar o atitudine adoptată, similară cu a atitudinea de a fi , de exemplu, permanent vesel pentru că aşa se obţin, de regulă, aplauze sau permanent trist pentru că aşa se obţin, de regulă, mângâieri pe creştet.
Se duce naibii tot farmecul challenge-ului, de la un moment încolo te trezeşti ca bălăngăni şi tu o sabie prin aer şi te doare mâna degeaba, nu câştigi nici măcar o înfrângere, evident, din punctul tău de vedere...De fapt, am vrut să zic altfel, dar m-am gândit că nu ar fi elegantă exprimarea "îţi moare şi ţie sabia la intrare".
Mult mai interesanţi sunt cei ce îţi devin challenge fără să-şi dea seama de asta.
Cei mai interesanţi sunt cei ce îţi furnizeaza arme noi în timpul "bătaliei", arme pe care habar n-aveai că te descurci să le mânuieşti.
Se duce naibii tot farmecul challenge-ului, de la un moment încolo te trezeşti ca bălăngăni şi tu o sabie prin aer şi te doare mâna degeaba, nu câştigi nici măcar o înfrângere, evident, din punctul tău de vedere...De fapt, am vrut să zic altfel, dar m-am gândit că nu ar fi elegantă exprimarea "îţi moare şi ţie sabia la intrare".
Mult mai interesanţi sunt cei ce îţi devin challenge fără să-şi dea seama de asta.
Cei mai interesanţi sunt cei ce îţi furnizeaza arme noi în timpul "bătaliei", arme pe care habar n-aveai că te descurci să le mânuieşti.
duminică, 29 martie 2009
Consideraţii alandala pornind de la o frezie
M-aş propune ca obiect de studiu adâncilor căutători ai inţelegerii sufletului uman, inclusiv psihologilor, psihanaliştilor, psihonuconteazăce-ilor.
Aş da drept exemplu reacţia mea la imaginea şi mai ales la parfumul florii numită frezie : imi vine sa îi trec mirosul prin toate simţurile, inclusiv prin cel al auzului oricât de ciudat ar suna asta, cu o plăcere de degustător de vinuri şi, in acelaşi timp, îmi vine să o iau la goană şi să mă ascund intr-o gaură sau în încercarea de rezolvare a unei probleme cât mai complicate de logică, numai să nu mai ştiu ca pe lume există frezii...
Este, desigur, o chestiune personala. Freziile înseamnă pentru mine banca de liceu şi ceva de genul "nici o zi fără o frezie" şi mai înseamnă intrarea plină de farmec intr-o epocă întunecată, într-un soi de Ev Mediu personal, "Inchiziţia" inclusă.
Experienţa înseamnă ceva...sau poate că altceva...
Dacă, atunci când suntem foarte tineri, am şti pe pielea proprie ca în mijlocului unui peisaj natural fermecător in orice fel te poţi întâlni oricând cu un rahat, am fi probabil mai reticenţi. Avansând in vârsta, am deveni probabil atât de reticenţi încât am vedea in jur numai căcăreze de capră.
Dar întrucât nu se întâmpla aşa şi întrucât, după ce ne-am luat-o în frez(i)e, e musai să ne şi revenim, florile, in general vorbind, mai au, totuşi, o şansa.
Aş da drept exemplu reacţia mea la imaginea şi mai ales la parfumul florii numită frezie : imi vine sa îi trec mirosul prin toate simţurile, inclusiv prin cel al auzului oricât de ciudat ar suna asta, cu o plăcere de degustător de vinuri şi, in acelaşi timp, îmi vine să o iau la goană şi să mă ascund intr-o gaură sau în încercarea de rezolvare a unei probleme cât mai complicate de logică, numai să nu mai ştiu ca pe lume există frezii...
Este, desigur, o chestiune personala. Freziile înseamnă pentru mine banca de liceu şi ceva de genul "nici o zi fără o frezie" şi mai înseamnă intrarea plină de farmec intr-o epocă întunecată, într-un soi de Ev Mediu personal, "Inchiziţia" inclusă.
Experienţa înseamnă ceva...sau poate că altceva...
Dacă, atunci când suntem foarte tineri, am şti pe pielea proprie ca în mijlocului unui peisaj natural fermecător in orice fel te poţi întâlni oricând cu un rahat, am fi probabil mai reticenţi. Avansând in vârsta, am deveni probabil atât de reticenţi încât am vedea in jur numai căcăreze de capră.
Dar întrucât nu se întâmpla aşa şi întrucât, după ce ne-am luat-o în frez(i)e, e musai să ne şi revenim, florile, in general vorbind, mai au, totuşi, o şansa.
vineri, 27 martie 2009
Din puţul gandirii
Cred că ne aflăm permanent şi instinctiv în căutarea companiei unui anumit tip de oameni pentru că simţim nevoia de a scoate din noi, măcar din când în când, câte ceva ce considerăm a fi valoros, punându-ne astfel, măcar din când în când, orgoliul la punct.
Urmând firul gândirii, aş putea ajunge la concluzia că şi compania noastră ar putea fi căutata, în acelaşi scop.
Dacă extind... nu, mai bine nu.
Urmând firul gândirii, aş putea ajunge la concluzia că şi compania noastră ar putea fi căutata, în acelaşi scop.
Dacă extind... nu, mai bine nu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)