Anna în Wondernet

Uite că nici nu mai ştiu când m-am apucat eu "de net", mai exact, de a scrie gânduri şi de a comunica "pe net" , adică de altceva decât a citi mail-uri primite şi a şi răspunde, din când în când.Prin iunie 2007, parcă.Sor-mea primise o invitaţie ( una dintre acelea care, vrei-nu vrei, se transmit tuturor celor pe care îi ai în adress book) ,a transmis-o mai departe, mă rog , procedura clasică, şi uite-mă cum ajung pe un site de socializare.Mă înscriu .Văd că lumea scrie acolo ceva ce se cheamă bloguri şi altă lume vine şi comenteaza blogurile scrise.

Paranteză : murise tata, cu un an în urmă.A fost cel mai mare şoc din viaţa mea de după . Paranteză în paranteză : eu am avut , până acum, două vieţi, una care mi-a fost dată ca să fac ceva cu ea şi alta în care m-am trezit, pe la vreo 25 de ani, că trebuie să fac altceva decât făcusem.Atât mai zic : toţi membrii familiei mele spun, într-o formă de exprimare sau alta "după ce a murit Tama mi s-a sucit ceva în cap". În 2007 deci, ceva se sucea şi se sucea şi iar se sucea în capul meu şi nu se stabiliza, la vremea aceea... nu, nu se stabilizase.Nimic n-avea rost. Şi aici am vorbit doar despre cap. Capul meu avea nevoie de ceva, căuta ceva... iar matematica...era departe, era foarte departe, în spate, în timp.

Dar...să revin. M-am speriat de blogurile ce le citeam pe acel site, m-am speriat şi m-am ambiţionat în acelaşi timp, vroiam să scriu şi eu dar nu aveam curaj.Nu mi-a trecut nici un moment prin minte că dacă aş scrie vreo tâmpenie ridicolă pe acolo...acea tâmpenie ar fi putut fi atribuită unei entităţi virtuale şi nu mie personal.Iar teama de ridicol ( hai să nu încep iar cu orgoliul) mă caracterizează şi face ravagii mai ales după ce chiar s-a întâmplat să fiu ridicolă, ridicolă în opinia mea , indiferent de ceea ce ar spune sau crede alţii.
Într-o zi, fără să gândesc prea mult la toate acestea, am scris ceva şi apoi m-am trezit cu un purcoi de comentarii...În primele momente am fost derutată, nu ştiam ce, cum să răspund, dar...m-am descurcat cumva şi apoi a început un soi de...viaţă.
Am băut cafele şi beri virtuale, am râs, am glumit, îmi amintesc cum o dată, un user, în urma unui chef virtual a plecat, virtual, cu virtualul meu mobilier.
Apoi...au fost şi certuri, adevărate războaie, de-a dreptul drame.Virtuale? Greu de răspuns, nu mi-ar ajunge trei pagini de jurnal virtual pentru încercarea de a-mi explica.
Şi uite cum ajung la riscuri, la cel de pe locul doi ca importanţă, după părerea mea, la amestecul real/virtual .Las pentru altă dată riscul nr.1.
Mi-am "delete"-at contul de pe acel site, evident, la nervi, da, dar...mi-am făcut altul. De curând, am mai şters o dată, nu la nervi, la altceva, dar...l-am restabilit, nu ştiu exact de ce şi nici nu ştiu până când.
Am întâlnit acolo, în aceşti aproape trei ani, personaje marcante.Exact aşa, marcante. Ţinându-mă după ele, am scris, o perioadă, bloguri cu temă. Stabileam o temă şi apoi...scriam ce ne trecea prin cap. Frumoase vremuri. Acelor vremuri le datorez şi denumirea jurnalului meu virtual.
Acum ajung şi la personajul cu teoria stăpân/user. Am s-o redau aşa cum mi-a fost redată, după vreo alte câteva încercări zadarnice de a mă face să înţeleg :
Leonardo Di Caprio= Stăpân
Jack Dawson= User
Ar fi trebuit să fie foarte clar dar...n-a fost, reuşisem deja "să le amestec între ele".
De ce se amestecă? Acum... mi-e simplu: ai impresia că umpli golul searbedei existenţe reale. Umpli pe naiba, să am pardon, existenţa reală îşi vede de treaba ei cu copioasa-ţi reală contribuţie, chiar dacă, hălăduind prin virtualul acesta ai uneori impresia că te "conectezi la o baterie de timp" care te aruncă în afara ei. Şi te păcăleşti, te păcăleşti chiar şi atunci când crezi că deja nu te mai poate păcăli nimic, dar... nici o păcăleala nu e mai sigură decât cea pe care ţi-o tragi singur, exact atunci când credeai că deţii controlul.
Nu cred că am reuşit să fiu vreodată "user", "stăpâna" mea nu m-a abandonat niciodată pe "platoul de filmare", ba chiar s-a implicat, uneori, mai mult decât era cazul, în dispute...cu siguranţă. Sincer...nici nu cred că se poate altfel, cu atât mai puţin atunci când eşti, încă, la "balul bobocilor pe net".Ceea ce am înţeles eu şi ceea ce păstrez din acea teorie este asta : don’t go too far, opreşte-te, fie şi în ceasul al 12-lea.Lui Dustin Hoffman "i-a ieşit" o memorabilă Tootsie, poate că s-a simţit chiar bine, o vreme, în pielea personajului, dar...viaţa lui e viaţa actorului Dustin Hoffman.Dustin Hoffman nu e femeie iar Leonardo di Caprio nu s-a aflat, în realitate, pe Titanic.
Undeva pe aici îşi are locul un "thanks" , nu ştiu exact cui, fie şi doar întâmplării de a mă fi întâlnit cu teoria.
Desigur, există multe alte situaţii care nu au nimic de-a face cu ceea ce scriu eu aici.Dar...sunt poate mult mai multe care au.
Sunt atât de multe de spus, atât de multe...uh, poate altă dată şi poate sub altă formă, şi nu neaparat una ironică deşi eu nu pot fi ironică fără a fi, în acelaşi timp, autoironică, fie şi numai pentru că "n-am fost acolo" dar aş fi putut să fiu. Poate că asta nu se observă întotdeauna dar... în virtualul acesta multe nu se observă. Şi mai multe se observă, însă, în plus, pentru că percepţia lipsită de contactul real cere, în mod obiectiv, înlocuirea elementor lipsă. Şi ce altceva decât şablonul propriei tale minţi şi al propriilor tale stări de moment ai la dispoziţie?