A-ţi plăcea sau a nu-ţi plăcea ( I , cred... )

Dacă tot terminasem rapid ceea ce am avut de făcut pe ziua de azi la slujbă (perioadă moartă, în maxim două săptămâni învie perioada şi încep să mor eu) , am rămas cu ochii pe monitor meditând adânc. Mă gândeam la a-ţi plăcea / a nu-ţi plăcea ceea ce faci, cu referire la slujba pe care o prestezi. Acum scriu din amintiri şi am vaga bănuială ca voi sfârşi prin a scrie altceva sau în cel mai bun caz nu chiar tot aia.
Nu cred că mai este cazul să punem semnul egal între meseria pentru care cineva s-a pregătit şi slujba pe care o prestează. Din câte observ, în marea majoritate a cazurilor, între acestea fie nu există nicio legătură, fie există dar e vizibil trasă pe Academiei. Şi tot în marea majoritate a cazurilor "pregătire" denumeşte altceva decât ştiam eu aşa că în aceasta discuţie mai bine nu mă bag. Nu astăzi.

Cât de departe în timp (în timpul meu) ar trebui să mă duc oare pentru a încerca să găsesc un răspuns la întrebarea : de ce nu mi-a plăcut niciodată o slujbă pentru ceea ce a fost sau este ci doar, din când în când, pentru caracteristici colaterale muncii efective? Cu alte cuvinte, de ce nu mi-a plăcut niciodată cu adevărat? De ce n-am nimerit făgaşul ?

Nu-mi amintesc să-mi fi dorit să fiu ceva anume (pe modelul aviator, gunoier, taxatoare de bilete de tramvai,etc) atunci când va fi fost să fiu eu mare, probabil pentru că în copilărie nu m-am putut imagina mare.
Faptul de a mă fi făcut, totuşi, mare, m-a luat prin surprindere. [1]

În şcoala generală toţi colegii mei de clasă abia aşteptau să se facă un pic mai mari şi să "înceapă fizica", din cauza şi datorită profesorului. Poate tocmai această aşteptare a celorlalţi copii şi dorinţa lor de a face parte din următoarea generaţie de "buni la fizică", păşind hotărât într-un dificil marş umăr la umăr [2] cu profesorul către direcţia Olimpiade, m-a făcut să mă aştept la mult mai mult decât era omeneşte cazul. Fizica s-a dovedit a fi o dezamăgire. Vinovată e doar imaginaţia mea .

Ei, în privinţa chimiei …alta a fost situaţia. În fine, nu cred că sunt eu nici prima şi nici ultima ex- fetiţă care s-a îndrăgostit în clasa a 7-a de un profesor, aşa că pot să recunosc : din prima mi-a plăcut chimia.Treaba asta cu îndrăgosteala a durat cam un an, timp în care am observat că nu sunt singura îndrăgostită ci doar singura care se dorea iubită pentru cunoştintele sale, ceea ce a avut ca efect final diminuarea sentimentelor faţă de profesor concomitent cu creşterea celor faţă de materia de studiu [3] , cu atât mai mult că începusem să învăţăm chimia organică. Totul se transformase, nimic nu se pierduse. Nu încă.

În tot acest timp am continuat să iubesc materia "română". Gramatica nu mi s-a părut niciodată dificilă. Era logică, era firească şi uşor de înţeles. Sunt convinsă că acum sunt în stare, la o adică, să fac mai multe greşeli gramaticale decât făceam atunci. Şi literatura…era o bucurie. Nişte copii "aveau dreptul" să încerce să înţeleagă singuri şi să-şi exprime păreri proprii despre ceea ce citeau, aşa, cu doar cuvintele lor. Instaurarea terorii "ce-a zis cutare critic" s-a petrecut mai târziu, la liceu. M-am dus la prima ora de româna din liceu aşteptându-mă să reîntâlnesc o altă doamnă profesoară S . N-a fost să fie, am întalnit altceva, eficient, e drept, dar...altceva.

Cred că pentru părinţi este uşor cu copiii care manifesta, de mici, talent şi un interes clar pentru ceva sau nepricepere şi total dezinteres pentru ceva. După părerea mea "dotarea de către natură" (premiza1) şi interesul(premiza 2) sunt concomitent necesare pentru a clarifica situaţia, a da părinţilor un "hint" şi a-i ajuta să nu greşească foarte mult [4] în îndrumarea copilului[5]
În unele fericite dar puţine cazuri, copilul însuşi face treaba părinţilor. O face şi pe a celor dezinteresaţi sau autoritari. Mai devreme sau mai târziu, o va face.
Dar ce te faci cu unul cu care pare că e simplu şi fără dureri de cap, cu cel pe care "stă scris" că poate aproape orice? Adăugând un concurs defavorabil de împrejurări, acesta caracteristică îmi pare a fi o adevărată pacoste, o bună premiză a irosirii. Din unghiul meu se vede că aceşti copii sunt cu adevarat dificil de îndrumat şi le este lor înşile, deveniţi maturi, dificil să se autoîndrume către o eventuala cotitură. Şi acum, scriind, îmi dau seama cât de importantă este, de fapt, o a treia premiză .Nu evit să scriu despre ea. Doar…amân.
---------------------------------------------------
[1]Nu-mi pot aminti dacă aceste cuvinte le-am citit undeva sau le-am gândit singură altă dată şi acum le scriu.

[2]Dificil din două motive: domnul profesor de fizică era şi foarte exigent şi foarte înalt.

[3]Acum sunt aproape sigură că domnul profesor de chimie ştia despre ce-i vorba şi a încurajat cu multă înţelepciune transferul.

[4] Să nu greşească e imposibil.

[5] Doar premiza 1 este insuficientă, zic eu. Un prieten din copilărie, de exemplu, se pare că a venit pe lume "echipat" cu tot ce părea a fi necesar unui viitor violinist şi totuşi, nimic nu l-a chinuit în copilărie aşa cum au reusit s-o facă lecţiile de vioară. Este inginer constructor, i-a plăcut şi îi place ceea ce face.