Mintea omului este un labirint în care se poate pierde pe el. Sau poate că e altfel, poate că exista, undeva, un labirint al rătăcirii şi câte cineva nimereşte acolo, de unul singur sau urmărind paşii altuia, dorind să păşească lângă un altul.
Studentul stătea la birou şi era mangă, din nou. Ea a intrat pe uşă, el a văzut-o şi i-a spus : "tu ce mama dracului cauţi aici? " De fapt...nu intrase pe uşă, metaforic vorbind, se prelinsese pe pereţi, era o umbră. Se prelinsese pe pereţi de atâtea ori, dar...în ziua aceea, în momentul acela, în acela şi nu în altul, s-a desprins de acolo şi umbra s-a materializat într-un om, într-o femeie, parcă...
Femeia s-a uitat în jur. În jur erau pereţi .Necunoscuţi. Da, ce mama dracului căuta aici? Ce era locul acesta şi cine era omul acesta care vorbise împleticit?
Câteva ţoale într-o pungă de plastic, uşa.
Apoi...a fost matematica, un fel de fir al Ariadnei.
În tot cazul, aşa mi-a spus, demult, foarte demult... pentru că vorbeşte despre toate acestea foarte rar, doar când bântuie vreo gripă şi nişte viruşi apăruţi de te miri unde dau să-i străpungă sistemul imunitar. DAAARRR... există chitara. Stratocaster, dacă nu mă înşel... :)
La multi ani de ginduri bune!
RăspundețiȘtergere