Nu pricep, deci poate că bat câmpii dar...de aceea am blog

A trai transformarea inseamna pur si simplu a trai clipa pentru ea insasi, cu o disponibilitate mereu noua a gindirii si a sentimentelor : prin aceasta se realizeaza dragostea care continua si creste. Krishnamurti spunea: "Atita timp cit exista minte, nu exista iubire"...

Am citit asta undeva . Şi...nu înţeleg. Nu înţeleg dar nici nu simt cum se poate crea o disponibilitate nouă a gândirii fără gândire. Mai mult, aceste lucruri mă fac să resimt un handicap, să mă simt un handicapat care nu poate scăpa de gândire, care nici n-a iubit de fapt, niciodată, el doar aşa a crezut cu ...mintea... şi atunci mă-ntreb : oare aceste trăiri sunt pentru noi, pentru oamenii de rând, de rând dezvoltaţi spiritual? Oare nouă, ăstora...n-ar fi mai indicat să ni se predea, mai întâi, lecţia echlibrului gândire-sentiment? Pentru că eu, una, nu înţeleg, şi, cum spuneam, nici nu simt : oare gândirea ne-a fost dată ca să avem cu ce să o înlăturăm?

Colega mea îmi spunea, printre rafturi, într-o pauză de numărat ţucumbere : se va produce o transformare în om. Ce se va transforma şi cum? –zic şi eu, de colo, de după un raft. Bâl, bâl, nu mi-a răspuns, pe cuvantul meu că nu, drept care iertată să fiu dacă mi-a venit în minte "Sfârşitul copilăriei", al lui Clarke... Îmi spune : eu nu mai am orgolii. Oare? –zic eu şi scap pixul pe jos- poate că vrei să spui că nu le mai ai pe acelea, că acum ai altele, aşa pot înţelege. Nu, zice, acum nu mai am ego-ul pe care-l aveam, şi îmi zice în sensul de ego=trufie.
Şi aici mă încuie, mă simt încuiată ca în orice altă situaţie când vine vorba despre blamatul ego, şi...vine vorba de multe ori, în gura multor oameni , doar e vremea lui "eu n-am orgolii, tu ai, altfel n-ai sări la gâtul meu când îţi dau la ţurloaie cu intenţia să-ţi arăt că dacă vreau eu, pot să te las şi şchioapă , la o adică", vremea lui "lăsaţi orgoliul şi fericirea pogorî-va peste voi în secunda doi", a lui "avea ego-ul cât China", vremea când orice se explică printr-o ridicare din umeri ( maiestuos-înţelegătoare de cele mai multe ori şi.. hai să fiu şi eu înţelegătoare şi să nu numesc asta orgoliu...) , a unei ziceri de tipul "deh, ce să-i faci, ego-ul, te chinuie ego-ul" , toate acestea având sens de trufie, de mândrie exagerata şi non-bazată, ca să zic aşa.

Mă simt încurcată, papa Freud, numai şi numai din cauza ta şi a chestiei aceleia pe care ai clocit-o (cu mintea, probabil) despre aparatul psihic uman, aceea cu ID, Ego şi Super Ego cu care m-ai convins şi care zice cam aşa, între altele : "La o persoană normală, Ego-ul trebuie să fie cel mai puternic - pentru a putea satisface nevoile Id-ului fără să supere Superego-ul şi ţinând cont de realitatea din exterior". Cu cuvintele mele, asta ar fi cam aşa : conştientul regleaza nivelul la care instinctele vor să mă urce sau să mă coboare şi bine face, deoarece sunt un animal social , nu pot prăda şi nici nu mă pot lăsa prădat fără ca lumea, aşa cum o doresc, să se ducă de râpă (nah, ghinion, am văzut "Memoria del Saqueo,-Colapsul economic al Argentinei) .
Şi atunci...cum să-mi refuz gândirea, să-mi refuz conştientul? Cred că sunt o eretica, vai mie. S-ar putea să fiu tăiată de pe listă când o veni vremea marii transformări.
Mea culpa, confuzia e a mea, dar chiar dacă adopt ego=trufie tot nu înţeleg de ce e condamnată, în aceasta lume aşa cum o ştiu, doar "trufia" de a nu întinde şi celălalt obraz.

Ok, şi dacă acum, în vremea gândirii şi nu a sentimentelor, avem nevoie să exagerăm valoarea sentimentului pentru a contracara...oare după eventuala mare transformare nu se va întâmpla invers?

Până atunci, voi continua să caut echilibrul, atât cât mi-o fi aţa. Voi continua să cred că vom putea avea, aici, o lume mai bună echilibrându-ne pe noi şi între noi, cu gândirea şi sentimentele noastre cu tot, ca nici una şi nici celelalte nu ne-au fost date degeaba.
Şi dacă o veni şi-o veni transformarea, ei bine, teoretic ar cam trebui să fiu înţeleasă, nu? Poate chiar necondiţionat iubită, cu toate cele păcate ale mele...