Locul acesta de munca al meu…nu prea este unul in care sa-ti poti permite sa te relaxezi, nu in aceasta perioada a anului, in orice caz. Eu nu sunt chiar in fata, chiar pe baricada, sunt "de la birouri, sus pe scari", asa ca imi pot permite sa n-am chef astazi. Nimeni n-are, dar unii dintre noi...n-au nici incotro.
Se vede treaba ca eu pot, insa, sa-mi scriu postul de Ajun de Craciun de aici, de la job.
Am alergat , dimineata, dupa craca. Nu mai facem brad acasa de niste ani buni, dar n-a fost Craciun fara miros de brad, macar. Cand am timp, imi pun creierii pe moate cu tot felul de aranjamente facute cu ce nu-ti trece prin cap, cu ce nu-mi trecea nici mie prin cap cu doua secunde inainte de a-mi trece. Anul acesta…ma tem ca vor fi niste crengute in niste vaze si niste globuri pe acolo…si gata. Ai mei vin la mine in ajun de Craciun, odata cu Mosul, cum ar veni...Maine se vor duce care pe la soacre, care pe la amici. Mda, sper sa nu ajunga "Mosii" inaintea mea...
Spiritul Craciunului.Am tot discutat despre asta, inclusiv pe net. Sunt oameni care intra in el in cel mai sincer mod. Sunt oameni carora li se induce sau si-l induc fals.Sunt altii care refuza falsul acesta.
Imi amintesc de tanti Puchi, pe la vreo 45 de ani ai ei, imi amintesc si nu cred ca am sa uit asta vreodata.De acel Craciun, usa ei vesnic deschisa a fost incuiata si tanti Puchi ne-a anuntat pe toti eventualii "colindatori" ca ea se culca, punct.Am fost si sper ca voi ramane un colindator mai special pentru ea, asa ca mi-a fost deschisa usa si am intrat cu ceva sarmale si cozonac. Chiar statea in pat, chiar n-am putut sa fac nimic ca s-o scol de acolo, chiar m-am suparat pe ea. Au trecut anii si...intr-un an...am inteles ca n-aveam dreptul. N-aveam dreptul sa trag de ea. Si am mai inteles ceva : fugise nu doar de la a-si converti starea intr-un fals spirit al Craciunului, fugise si de la a ni-l intuneca pe al nostru, real sau fals indus. In anul care vine, tanti Puchi va implini 70 de ani, sanatoasa si voioasa sa fie cat mai multi ani ! Ei bine, anul acesta a impodobit proaspat zugravita scara a blocului cu crengi de brad, cu beteala si globuri. Fisetul vecinului D, obiect ce face deja parte din peisaj, este invelit in hartie colorata, cu ceva desene pe ea. Si nu numai fisetul ci si cutia pisicii. Cutia pisicii este o mare cutie de la vreo plasma ceva si in ea locuieste temporar pisica pe care tanti Puchi a salvat-o de la inghet si foame. Inca nu poate merge, labutele din spate nu le poate folosi, dar a inceput sa se ridice, veterinarul a spus ca isi va reveni...In fiecare dimineata, care vecin se nimereste primul, arunca la gunoi o punga in care se afla "pampersii" pisicii si pe care tanti Puchi o lasa langa usa scarii. Ne-a rugat tanti Puchi - ne conformam, cu placere si drag.
Imi place tare mult albumul "Power" al celor de la Kansas.Il tot ascult de cateva zile, asa cum si cand pot, in metrou si pe drumul servici-casa si invers.Imi place piesa care da titlul albumului.
"It takes power
To back up the things you say
It takes power
To cut through the chains breakaway"
Asa e. Avem nevoie de forta interioara pentru a sustine vorbele noastre cu faptele noastre. Si nu cred ca intotdeauna putem De fapt, eu cred ca nu poate nimeni. Cel ce crede ca poate...mai are de sapat. De sapat in el.Poate de aceea ar trebui sa vorbim mai putin.Poate ca ar trebui sa fim constienti ca multimea starilor noastre interne e un soi de sirag de margele, diverse si divers colorate. Poate ca singurul lucru care conteaza e siragul ca un tot si nu fiecare margica in parte. Poate ca ne-ar fi mai usor daca nu ne-am chinui s-o slefuim pe fiecare pentru a putea spune: margelele mele sunt toate la fel si sunt exact asa cum vi le-am descris".Poate ca ar trebui sa nu spunem nimic sau, poate, doar atat : "acestea sunt margelele mele".
In marea lor majoritate, margelelor colierului meu inglobeaza ganduri bune. Se spune : de ce sa fim buni doar de Craciun, sau de Paste sau mai stiu eu de care alta sarbatoare religioasa? Pai...eu cred ca nu in functie de asta suntem...era sa zic buni sau rai, dar cine mai stie ce inseamna asta si ce pentru cine...asa ca zic doar "suntem", nu in functie de asta suntem. Doar ca...e vremea urarilor, atata tot. Si mi se pare rezonabil asa. N-as vrea sa ne uram urari tot timpul si nici sa nu ne uram niciodata.
Un gand bun am. Un gand bun am si pentru cei ce cred ca nu-l am, ca nu-l am pentru ei.Nu, nu pentru ca e Craciunul si sunt mai buna (orice o fi vrand sa insemne asta) ci pentru ca...veni vorba.
Se afișează postările cu eticheta Ganduri. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Ganduri. Afișați toate postările
joi, 24 decembrie 2009
miercuri, 25 martie 2009
marți, 17 martie 2009
Am venit…
Am venit aici.Nu pot sa dorm.In noaptea asta nu e nimeni cu ea la spital.Adica nimeni din familie...Medici, asistente si infirmiere sunt. Asta a fost autoironie, nu critica. Sper ca asa sa ramana.
Am atipit un pic si am visat o doamna blonda la o casa a magaznului Mega Image.Doamna dorea sa plateasca cu cardul. Avea si un POS la ea, l-a dat casieritei pentru ca desupra capului acesteia, cam pe acolo unde stau pachetele de tigari, era lipit un afis "LA ACEASTA CASA NU FUNCTIONEAZA CARDUL".
Papa Freud nu stiu ce ar zice dar eu cred ca mi se trage de la o chestie pe care am citit-o mai demult despre bateria de timp. Te duceai, iti cumparai o baterie care stocheaza timp si timpul treaba lui ce facea el in timp ce tu inghetai intr-o configuratie instantanee.Se putea plati si cu cardul.Nu mai stiam cum era exact ideea, dar stiam unde e scrisa asa ca m-am dus acolo si am gasit-o.
Cred ca mi-ar trebui o baterie din aceea ca sa spun "pas" realitatii pana maine dimineata.
Ceva-ceva am. Eu nu stiu exact ce e pentru mine locul acesta in care scriu, era sa zic in care dau cu capul...
Daca mai visez ceva ma culc la loc.
Am atipit un pic si am visat o doamna blonda la o casa a magaznului Mega Image.Doamna dorea sa plateasca cu cardul. Avea si un POS la ea, l-a dat casieritei pentru ca desupra capului acesteia, cam pe acolo unde stau pachetele de tigari, era lipit un afis "LA ACEASTA CASA NU FUNCTIONEAZA CARDUL".
Papa Freud nu stiu ce ar zice dar eu cred ca mi se trage de la o chestie pe care am citit-o mai demult despre bateria de timp. Te duceai, iti cumparai o baterie care stocheaza timp si timpul treaba lui ce facea el in timp ce tu inghetai intr-o configuratie instantanee.Se putea plati si cu cardul.Nu mai stiam cum era exact ideea, dar stiam unde e scrisa asa ca m-am dus acolo si am gasit-o.
Cred ca mi-ar trebui o baterie din aceea ca sa spun "pas" realitatii pana maine dimineata.
Ceva-ceva am. Eu nu stiu exact ce e pentru mine locul acesta in care scriu, era sa zic in care dau cu capul...
Daca mai visez ceva ma culc la loc.
joi, 12 martie 2009
Scrisoare catre parintii liceenilor
Am ascultat, am citit.
Emotionant, patetic pe alocuri. Unora poate le dau si lacrimile.
Inteleg perfect dorinta de a transmite un anume mesaj, inteleg si mesajul si as subscrie fara rezerve daca nu as avea o problema cu transmiterea lui, pentru ca ma intreb cum suna el in urechile realitatii:
Ah, nu, desigur nu! Copilul tau nu sta la coltul blocului, doamna, nu-i asa?
Doar i-ai dat de toate, nu?
Nu-i asa ca daca auzi cuvantul "verde" iti imaginezi ca e ceva cam ca "verde stop natural pe loc" de pe vremea ta?
Nu-i asa, doamna profesoara X sau Y (da, stiu ca ai salariu mic) ca astia sunt niste obrassssnici nenorociti cu care nu vrei sa ai de-a face, pe care nu poti sa-i inveti nimic pentru ca sunt irecuperabili, dar... de fapt...realitatea este ca nu stii cum sau poate nici nu-ti pasa? Pun pariu ca ai vazut, doamna profesoara, n filme americane pline de clisee de iubiri profunde in care te-ai regasit emotionata...Cred ca l-ai vazut si pe asta si tot ce ai inteles au fost tot cliseele
Degeaba ii spui unui copil dimineata "spala-te , mama, tu pe dinti, eu nu ma mai spal ca am dat gres si n-are rost, oricum au inceput sa-mi cada dintii". Ce-ar fi sa-i spun : "eu nu mai am dinti, dar tot ma spal pe gingii?"
Cartea, da. O iubesc, ii iubesc mirosul, imi iubesc ritualul cititului, l-am mostenit de la parintii mei. Am reusit oare sa-l transmit mai departe? Nu, am dat gres, asa ca ma duc sa ma culc.Spune-mi noapte buna si citeste tu. Mai lasa-l naibii de computer si mai citeste si tu o carte. Ce-ar fi sa-i spun pustiului meu cam asa : eu nu ma pricep, dar oare in computerul acela nu gasesti si carti? Artata-mi, as vrea sa vad si eu, as vrea sa vad cum ar fi sa citesc asa...
Ce-ar fi sa-i sugerez un alt "miros al cartii"? Poate ca asa va ajunge, la un moment dat, si la cartea mea, la paralelipipedul meu cu comori.Sau poate ca nu. Poate ca va citi altfel. Dar informatia, mesajul, poate ca va ajunge la el.
Lumea liceenilor carora le este adresata scrisoarea lui Tudor Chirila e o alta lume. Nu seamana cu a noastra, si probabil ca va semana din ce in ce mai putin.Dar ce-ar fi sa incercam sa o intelegem? Numai asa se va realiza acel "Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta".
Nu, noi n-am pierdut inca. Vom pierde doar daca si acum, in ceasul al doisprezecelea, ne vom duce la culcare, linistiti ca am spus copilului ceea trebuia spus. Vom pierde doar daca nu vom ramane treji sau ne vom limita la vorbe.
Pentru ca...asa cum noi avem nevoie de ei...si ei au nevoie de noi. De niste "noi" care inteleg lumea, asa cum este ea acum. O lume pe care unii dintre noi refuza cu obstinatie sa priceapa ca este si a noastra, a tuturor, indiferent de varsta. Si ca "avem de lucru" cu ea.
Emotionant, patetic pe alocuri. Unora poate le dau si lacrimile.
Inteleg perfect dorinta de a transmite un anume mesaj, inteleg si mesajul si as subscrie fara rezerve daca nu as avea o problema cu transmiterea lui, pentru ca ma intreb cum suna el in urechile realitatii:
Ah, nu, desigur nu! Copilul tau nu sta la coltul blocului, doamna, nu-i asa?
Doar i-ai dat de toate, nu?
Nu-i asa ca daca auzi cuvantul "verde" iti imaginezi ca e ceva cam ca "verde stop natural pe loc" de pe vremea ta?
Nu-i asa, doamna profesoara X sau Y (da, stiu ca ai salariu mic) ca astia sunt niste obrassssnici nenorociti cu care nu vrei sa ai de-a face, pe care nu poti sa-i inveti nimic pentru ca sunt irecuperabili, dar... de fapt...realitatea este ca nu stii cum sau poate nici nu-ti pasa? Pun pariu ca ai vazut, doamna profesoara, n filme americane pline de clisee de iubiri profunde in care te-ai regasit emotionata...Cred ca l-ai vazut si pe asta si tot ce ai inteles au fost tot cliseele
Degeaba ii spui unui copil dimineata "spala-te , mama, tu pe dinti, eu nu ma mai spal ca am dat gres si n-are rost, oricum au inceput sa-mi cada dintii". Ce-ar fi sa-i spun : "eu nu mai am dinti, dar tot ma spal pe gingii?"
Cartea, da. O iubesc, ii iubesc mirosul, imi iubesc ritualul cititului, l-am mostenit de la parintii mei. Am reusit oare sa-l transmit mai departe? Nu, am dat gres, asa ca ma duc sa ma culc.Spune-mi noapte buna si citeste tu. Mai lasa-l naibii de computer si mai citeste si tu o carte. Ce-ar fi sa-i spun pustiului meu cam asa : eu nu ma pricep, dar oare in computerul acela nu gasesti si carti? Artata-mi, as vrea sa vad si eu, as vrea sa vad cum ar fi sa citesc asa...
Ce-ar fi sa-i sugerez un alt "miros al cartii"? Poate ca asa va ajunge, la un moment dat, si la cartea mea, la paralelipipedul meu cu comori.Sau poate ca nu. Poate ca va citi altfel. Dar informatia, mesajul, poate ca va ajunge la el.
Lumea liceenilor carora le este adresata scrisoarea lui Tudor Chirila e o alta lume. Nu seamana cu a noastra, si probabil ca va semana din ce in ce mai putin.Dar ce-ar fi sa incercam sa o intelegem? Numai asa se va realiza acel "Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta".
Nu, noi n-am pierdut inca. Vom pierde doar daca si acum, in ceasul al doisprezecelea, ne vom duce la culcare, linistiti ca am spus copilului ceea trebuia spus. Vom pierde doar daca nu vom ramane treji sau ne vom limita la vorbe.
Pentru ca...asa cum noi avem nevoie de ei...si ei au nevoie de noi. De niste "noi" care inteleg lumea, asa cum este ea acum. O lume pe care unii dintre noi refuza cu obstinatie sa priceapa ca este si a noastra, a tuturor, indiferent de varsta. Si ca "avem de lucru" cu ea.
marți, 10 martie 2009
Remake?
El fuma.
Ea fuma.
Intre ei era o scrumiera.
Fumatul dauneaza grav sanatatii.
El pleca spre stanga.
Ea pleca spre dreapta.
Ea fugi dupa el.Joggingul este o forma splendida de exercitiu fizic.
Hopa, asta era din alt film…Si oricum, putine remake-uri sunt reusite.
Pai si-atunci...de ce se mai fac remake-uri?
Oare sa...?
Van Der Graaf Generator-Running back
Asculta mai multe audio Blog »
Nu, sigur nu. Sau da? Sau nu? Sau...
Stii ceva? Pe lumea asta sunt probleme mult mai importante. E criza.
Ea fuma.
Intre ei era o scrumiera.
Fumatul dauneaza grav sanatatii.
El pleca spre stanga.
Ea pleca spre dreapta.
Ea fugi dupa el.Joggingul este o forma splendida de exercitiu fizic.
Hopa, asta era din alt film…Si oricum, putine remake-uri sunt reusite.
Pai si-atunci...de ce se mai fac remake-uri?
Oare sa...?
Van Der Graaf Generator-Running back
Asculta mai multe audio Blog »
Nu, sigur nu. Sau da? Sau nu? Sau...
Stii ceva? Pe lumea asta sunt probleme mult mai importante. E criza.
miercuri, 4 martie 2009
De-a valma, de-a dura si de-a blogul
N-am somn. In schimb, am un telefon mobil nou, mi l-a dat fii-mea.Telefonul e nou doar la mine, dar imi place de el. M-am laudat si in vecini. Vecina mi-a spus : "Aaa, tu esti cu Sony Ericsson, noi suntem cu Nokia". Uite cum poti sa produci false impresii. Eu nu sunt cu Sony Ericsson, eu sunt , intotdeauna, cu telefonul fiicei mele, cel de dinainte de a-si fi cumparat ea altul, chiar daca asta inseamna ca sunt, totusi, cu Sony Ericsson.
Am o relatie prieteneasca cu telefonul meu, desi ne cunoastem de putin timp.Ne-a fost de mare folos sectiunea fitness (uau!) a telefonului. Telefonul a vrut sa stie cateva amanunte despre mine, cum ar fi sexul si anul nasterii.Am fost sincera, dezvaluindu-i cu aceasta ocazie 4,(3)% din CNP-ul meu.A mai vrut sa-mi cunoasca inaltimea si greutatea, n-a fost o problema , i-am spus. Pe urma a vrut sa stie daca vreau alergare sau plimbare. Dupa un scurt moment de gandire i-am spus plimbare si ma tem ca n-am fost sincera, ceea ce fac eu dimineata in drum spre slujba...numai plimbare nu e, nu poti incerca sa recuperezi 15 minute de intarziere plimbandu-te. Cred ca telefonul nu s-a prins ca l-am trombonit, pentru ca a continuat sa fie foarte amabil cu mine si mi-a furnizat o informatie importanta : de acasa pana la servici am facut douamiisasesutesinumaistiucati pasi si 1,8 km.
Nu stiu daca este exact, nu l-am verificat.
As fi putut s-o fac daca n-as fi fost foarte preocupata de un articol al lui Flavius care m-a pus in situatia de a-mi pune intrebarea "de ce blog" ? Mai exact, "de ce eu blog"? Inainte de a pleca la slujba am vrut sa ma lansez in tot soiul de consideratii intr-un comentariu, dar bunul simt m-a oprit de la a scrie fara sir.Singura concluzie logica pe care am putut sa o trag in timp ce comiteam cei douamiisasesutesinumaistiucati pasi a fost ca exista o diferenta intre a publica si a posta. Ceea ce fac eu aici se cheama a posta. A publica ar fi prea mult spus.
Imi place sa-mi scriu gandurile. De ce nu scriu pe un document Word caruia sa-i dau "save as" intr-un fisier numit "Ganduri" ? Un raspuns ar fi :"imi scriu gandurile ca sa le citeasca si altii, nu conteaza cati, de la unul in sus"...
O fac pentru a comunica. Pai...de ce nu comunic, de exemplu, pe Yahoo Messenger sau pe vreun forum? De ce trebuie sa am blog-ul meu din care nu am nici un avantaj material (nu ca asta ar fi ceva "de rau"-brr, dimpotriva, zic eu) dar la care tin al naibii de mult? Imi place sa-mi vad gandurile scrise intr-un loc public, cel putin teoretic public? Daca da, de ce? Propria mea psihologie ma depaseste.
Asa ca voi continua sa scriu ganduri si voi continua sa citesc gandurile altora, fie ca sunt doar postari sau sunt mult mai mult decat atat.
Ma mai gandesc si maine la asta, pe muzica "proaspata".Am reinnoit mp3 playerul cu Deep Purple. Mi se trage de la Melatonina cu Jon Lord.
Poate ca va trebui sa scriu (asa cum am promis cuiva intr-un alt loc virtual) ce am gandit si ce am castigat in acest an si aproape jumatate de cand bantui "coclaurile virtuale", vorba cavalerului. Pentru ca de pierdut, n-am pierdut nimic.
S-a facut totusi tarziu si am dat de-a valma si de-a dura suficiente cuvinte, ar fi cazul sa trag o concluzie : singurul raspuns logic pe care pot sa mi-l dau la intrebarea "de ce eu blog" este, de fapt, o intrebare : "de ce nu"?
Am o relatie prieteneasca cu telefonul meu, desi ne cunoastem de putin timp.Ne-a fost de mare folos sectiunea fitness (uau!) a telefonului. Telefonul a vrut sa stie cateva amanunte despre mine, cum ar fi sexul si anul nasterii.Am fost sincera, dezvaluindu-i cu aceasta ocazie 4,(3)% din CNP-ul meu.A mai vrut sa-mi cunoasca inaltimea si greutatea, n-a fost o problema , i-am spus. Pe urma a vrut sa stie daca vreau alergare sau plimbare. Dupa un scurt moment de gandire i-am spus plimbare si ma tem ca n-am fost sincera, ceea ce fac eu dimineata in drum spre slujba...numai plimbare nu e, nu poti incerca sa recuperezi 15 minute de intarziere plimbandu-te. Cred ca telefonul nu s-a prins ca l-am trombonit, pentru ca a continuat sa fie foarte amabil cu mine si mi-a furnizat o informatie importanta : de acasa pana la servici am facut douamiisasesutesinumaistiucati pasi si 1,8 km.
Nu stiu daca este exact, nu l-am verificat.
As fi putut s-o fac daca n-as fi fost foarte preocupata de un articol al lui Flavius care m-a pus in situatia de a-mi pune intrebarea "de ce blog" ? Mai exact, "de ce eu blog"? Inainte de a pleca la slujba am vrut sa ma lansez in tot soiul de consideratii intr-un comentariu, dar bunul simt m-a oprit de la a scrie fara sir.Singura concluzie logica pe care am putut sa o trag in timp ce comiteam cei douamiisasesutesinumaistiucati pasi a fost ca exista o diferenta intre a publica si a posta. Ceea ce fac eu aici se cheama a posta. A publica ar fi prea mult spus.
Imi place sa-mi scriu gandurile. De ce nu scriu pe un document Word caruia sa-i dau "save as" intr-un fisier numit "Ganduri" ? Un raspuns ar fi :"imi scriu gandurile ca sa le citeasca si altii, nu conteaza cati, de la unul in sus"...
O fac pentru a comunica. Pai...de ce nu comunic, de exemplu, pe Yahoo Messenger sau pe vreun forum? De ce trebuie sa am blog-ul meu din care nu am nici un avantaj material (nu ca asta ar fi ceva "de rau"-brr, dimpotriva, zic eu) dar la care tin al naibii de mult? Imi place sa-mi vad gandurile scrise intr-un loc public, cel putin teoretic public? Daca da, de ce? Propria mea psihologie ma depaseste.
Asa ca voi continua sa scriu ganduri si voi continua sa citesc gandurile altora, fie ca sunt doar postari sau sunt mult mai mult decat atat.
Ma mai gandesc si maine la asta, pe muzica "proaspata".Am reinnoit mp3 playerul cu Deep Purple. Mi se trage de la Melatonina cu Jon Lord.
Poate ca va trebui sa scriu (asa cum am promis cuiva intr-un alt loc virtual) ce am gandit si ce am castigat in acest an si aproape jumatate de cand bantui "coclaurile virtuale", vorba cavalerului. Pentru ca de pierdut, n-am pierdut nimic.
S-a facut totusi tarziu si am dat de-a valma si de-a dura suficiente cuvinte, ar fi cazul sa trag o concluzie : singurul raspuns logic pe care pot sa mi-l dau la intrebarea "de ce eu blog" este, de fapt, o intrebare : "de ce nu"?
sâmbătă, 28 februarie 2009
The Reader
Ieri seara am vazut filmul The Reader. Stiu ca sunt impresionabila si de aceea unele carti sau filme au un puternic impact asupra mea.Un gand naste alt gand care naste alt gand care...
Filmul mi-a asezat gandurile pe doua directii ce se intretaie, chiar se incalcesc undeva si nu le pot descalci pentru ca altundeva apare un blocaj.
1.Vina, asumarea ei.
N-ai stiut ca iubesti un criminal.Cand ai aflat adevarul, te simti vinovat ca ti s-a intamplat asta.
N-ai facut parte din SS, n-ai omorat niciodata decat muste, eventual, ba mai mult, faci parte dintr-o generatie ulterioara celei ce a trait oroarea, de o parte sau de cealalta a tevii de tun.Si totusi, iti asumi vina colectiva pentru ca parintii sau bunicii tai fac parte din generatia ororii, traita de o parte sau de alta a...a frontului (cred ca am extrapolat...)
2.Binele si raul.
M-as putea lansa in tot soiul de speculatii, as putea sa bat campii in stil personal spunand generalitati si folosind cuvantul relativ o data la cinci cuvinte. Am trait pe propria piele si pe propria minte efectele unui anumit tip de spalare de creier . Desi imi consider gandirea ca fiind iesita de sub efectele a ceea ce numesc eu gaura neagra (perioada vietii mele dinainte de 1989) nu am curajul sa afirm ca iesirea este totala, sa afirm ca orice gest sau orice crampei de gand al meu este complet dezinfectat, ca eu, spre deosebire de alti oameni ce fac parte din aceeasi generatie ca mine, am scapat total. A afirma asta cu convingere ar inseamna, dupa parerea mea, superficialitate in intelegerea fenomenului, ar insemna sa ratez sansa de a localiza zonele ramase nedezinfectate.
Teoria mea de doi lei se opreste insa in fata unei bariere dincolo de care nu mai pot judeca : a ucide.Ma ingrozesc si imi vine sa ma ascund undeva si sa nu mai ies de acolo la gandul ca cineva poate spune ceva de genul :"nu puteam descuia usa ,chiar daca asta insemna ca vor arde de vii, erau prizonieri, era datoria noastra sa ii pazim, sa nu fuga niciunul", ca o poate spune cu convingere, ca a putut fi convins ca asa ceva reprezinta "binele". Si totusi, asa ceva s-a intamplat si se intampla.
Oare ce este, la limita, conditia de om?
Filmul mi-a asezat gandurile pe doua directii ce se intretaie, chiar se incalcesc undeva si nu le pot descalci pentru ca altundeva apare un blocaj.
1.Vina, asumarea ei.
N-ai stiut ca iubesti un criminal.Cand ai aflat adevarul, te simti vinovat ca ti s-a intamplat asta.
N-ai facut parte din SS, n-ai omorat niciodata decat muste, eventual, ba mai mult, faci parte dintr-o generatie ulterioara celei ce a trait oroarea, de o parte sau de cealalta a tevii de tun.Si totusi, iti asumi vina colectiva pentru ca parintii sau bunicii tai fac parte din generatia ororii, traita de o parte sau de alta a...a frontului (cred ca am extrapolat...)
2.Binele si raul.
M-as putea lansa in tot soiul de speculatii, as putea sa bat campii in stil personal spunand generalitati si folosind cuvantul relativ o data la cinci cuvinte. Am trait pe propria piele si pe propria minte efectele unui anumit tip de spalare de creier . Desi imi consider gandirea ca fiind iesita de sub efectele a ceea ce numesc eu gaura neagra (perioada vietii mele dinainte de 1989) nu am curajul sa afirm ca iesirea este totala, sa afirm ca orice gest sau orice crampei de gand al meu este complet dezinfectat, ca eu, spre deosebire de alti oameni ce fac parte din aceeasi generatie ca mine, am scapat total. A afirma asta cu convingere ar inseamna, dupa parerea mea, superficialitate in intelegerea fenomenului, ar insemna sa ratez sansa de a localiza zonele ramase nedezinfectate.
Teoria mea de doi lei se opreste insa in fata unei bariere dincolo de care nu mai pot judeca : a ucide.Ma ingrozesc si imi vine sa ma ascund undeva si sa nu mai ies de acolo la gandul ca cineva poate spune ceva de genul :"nu puteam descuia usa ,chiar daca asta insemna ca vor arde de vii, erau prizonieri, era datoria noastra sa ii pazim, sa nu fuga niciunul", ca o poate spune cu convingere, ca a putut fi convins ca asa ceva reprezinta "binele". Si totusi, asa ceva s-a intamplat si se intampla.
Oare ce este, la limita, conditia de om?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)